q magazine

5 oameni au vrut să lanseze un album și au lansat o Revoluție.

Aceasta este chintesența a ceea ce s-a întâmplat și mai ales a ceea ce a urmat după incendiul care a izbucnit în clubul „Colectiv” unde sute de oameni au ars de vii din cauza lipsei măsurilor de securitate la incendii.

Coverstory

Incendiul în care a ars Guvernul

Aceasta este chintesența a ceea ce s-a întâmplat și mai ales a ceea ce a urmat după incendiul care a izbucnit în clubul „Colectiv” unde sute de oameni au ars de vii din cauza lipsei măsurilor de securitate la incendii. 48 au murit. Peste 140 sunt încă internați în spitale, mulți fiind în stare critică. Au urmat proteste în toată țara și demisia premierului Victor Ponta. A demisionat și primarul sectorului 4, Cristian Popescu Piedone.  Avem un  premier interimar și s-a intrat în mecanismul constituțional pentru instalarea unui nou Guvern. Toată România și-a pus speranța în Klaus Iohannis, chemat să medieze între societatea civilă și clasa politică. Va reuși Președintele să gestioneze haosul?

 

„Nu ținem să murim aici”

Seara de 30 octombrie. Goodbye To Gravity, o tânără trupă rock comparată deja cu cele mai bune de pe continent, își lansează cel de-al doilea album, „Mantras of war”, în clubul Colectiv, din București. Acționarii localului le oferă gratuit spațiul în noaptea tragediei celor de la Goodbye to Gravity, cu condiția ca la concert să fie prezenți cel puțin 400 de persoane. În caz contrar, membrii trupei sunt obligați să plătească 1.000 de euro. Prin urmare, accesul la concertul care va conține și un mic show pirotehnic este liber. Teodora Maftei, editor și fotograf la Pro TV, dar și fotograf oficial al trupei, ajunge din timp la clubul amplasat în fosta fabrică Pionierul. Un foto-interviu cu Goodbye To Gravity, realizat de Teodora pentru ProTV, cu câteva zile înaintea evenimentului, mediatizează concertul așteptat de fanii rock-ului din întreaga țară. Prima întrebare a interviului: „De ce vă numiți Goodbye to Gravity și de ce cântați într-un club din România?”. Răspunsul: „Cântăm în România pentru ca aici ne-am născut, dar nu ținem neapărat să și murim aici.” Ce a urmat se știe…

Medicii de la fața locului, mulți având ani buni de experiență în spate, plâng în timp ce acordă primul ajutor victimelor, mărturisind că nu au mai văzut așa ceva în viața lor. Printre cei scoși pe brațe din „incinerator” se află și Teodora Maftei (36 de ani). De profesie supraviețuitor, Teodora este scoasă pe brațe de unul dintre eroii fără nume din Colectiv. Are aparatul de fotografiat atârnat de gât și arsuri pe 45 % din suprafața corpului. „Eu sunt ok, îmi revin, dar Teo nu știu dacă scapă, fierbea pielea pe ea!”, erau primele informații despre Teodora, venite din partea unui alt supraviețuitor. Din păcate, Teodora a pierdut lupta cu moartea, la un spital din Israel.

 

Trista poveste a Teodorei, relatată de ea însăşi

This is my story! Martie, 2005.

„So… this is my story! Îmi place să cred că povestea mea este una cu happy-end. Chiar dacă durerile mele de cap nu s-au terminat încă și chiar dacă nu mă voi simți niciodată mai bine de atât. Povestea mea este cu happy-end pentru că, în ciuda durerilor care de multe ori sunt insuportabile, și în ciuda celor 6 operații pe care le-am făcut, am puterea să zâmbesc, am devenit mai puternică și am învățat să trăiesc, să mă bucur de viață și să simt din plin fiecare zi.

În martie 2005 aveam dureri mari de cap, amețeli și stări de nedescris. Atunci nu știam cu adevărat ce e viața, nu realizam că nimic nu este întâmplător și că, dincolo de toate acestea, există și o parte frumoasă a vieții. Am aflat atunci ca am un chist arahnoidian destul de mare pe fosa posterioară, altfel spus ceva nasol pe creierul mic. Tot ce vroiam era să nu mă mai doară capul. N-am mai avut răbdare să cer o a doua opinie și m-am operat o săptămână mai târziu la Spitalul de Urgență Floreasca. Acela a fost primul hop din viața mea. În timpul operației, chistul a explodat din cauza presiunii intracraniene și am intrat în stop cardio-respirator. M-am născut a doua oară, mi-au spus doctorii după operație. M-am recuperat repede și bine, însă la scurt timp au reapărut durerile de cap. Două luni mai târziu chistul se refăcuse și era necesară o nouă operație. Am început să mă întreb și eu, ca toți cei care află că viața lor fără de griji medicale a devenit amintire, „de ce eu?”, „de ce mie?”, „cu ce am greșit?” etc. Apoi m-am operat încă o dată, tot la Floreasca. Mi-au pus un șunt spinal, adică un furtun în coloană care să dreneze lichidul din chistul meu. Am stat acasă 10 luni, m-am pus pe picioare și, ulterior, am reînceput munca.

Vara lui 2007

Pentru doi ani de zile, viața mea devenise ok, chiar dacă din când în când mai aveam dureri suportabile și amețeli. În vara lui 2007 însă, am început să mă simt din nou foarte rău. La fiecare control, doctorul care mă operase îmi spunea că nu e nimic, că nu are legătura cu operațiile și cu chistul, că o să treacă și că nu are ce opera. În același timp, alții îmi spuneau că a apărut hipertensiunea intracraniană. Am suportat cât am suportat și în primele săptămâni din anul următor m-am dus la un alt specialist, la Spitalul Bagdazar. RMN-ul a fost cât se poate de clar: hipertensiune intracraniană, iar verdictul: operație urgentă pe creier! Ca un adevărat profesionist, noul meu doctor a acceptat cazul şi pe 3 martie, anul trecut, am fost  operată a 3-a oara. Mi s-a pus un şunt peritoneal (adică un alt furtun de dren de la chist până în stomac). Pentru prima oară în viața mea m-am temut cu adevărat, dar, în același timp, am simțit si cum prind puteri. Știam ce înseamnă operațiile pe creier, realizam că pot pierde tot ce aveam și au apărut emoțiile. Dar erau emoții… constructive, ca să zic așa. Pentru prima oară eram optimistă și încrezătoare că totul va fi bine. Cum am sperat, operația a decurs fără probleme. Într-o săptămână eram acasă. Trei zile mai târziu făceam o comoție cerebrală. Am intrat în comă. Glumesc și spun că nu era genul meu, de aceea n-am stat prea mult în starea aceea și am revenit la viață fără sechele. Criza pe care o avusesem nu avea legătură cu operația. Doctorii mi-au explicat că vasele de sânge se subțiaseră din cauza faptului că am stat prea mult cu hipertensiune intracraniană. Nu mai conta, important era că mi-am revenit. Și a fost bine pentru o scurtă perioadă, căci apoi au început durerile de coloană și de gât. Rămâneam deseori înțepenită, ceva era în neregulă cu mine. Furtunul din coloana vertebrală pus de doctorii de la Floreasca îmi provoca dureri crunte (intrase adânc în măduva spinării și atingea nervii spinali si nervul Arnold, motiv pentru care nu mă mai puteam mișca, cum am aflat mai târziu). Mai puternică decât oricând, am înțeles că trebuie să mai trec prin niște operații pentru a fi ok. (…)

„Non, je ne regrette rien”

Nu știu ce va fi mai departe. Știu însă că nu mai vreau să stau într-un spital din România. E trist și gri. Avem doctori profesioniști și atât de buni, dar condițiile… Cât despre mine, orice s-a întâmpla știu că trebuie să merg mai departe. Cred că nimic nu este întâmplător și uneori e nevoie să mori un pic pentru a simți că trăiești. Și, da, „non, je ne regrette rien”. De fapt regret ceva, regret că din cauza mea, oameni dragi mie au stat cu grijă și au suferit pentru mine. Va trebui să învăț să trăiesc cu stările astea și să suport zi de zi durerile de capul meu. Și, evident, nu mă voi da bătută. Pentru că am atâtea de făcut, pentru că am oameni deosebiți în jurul meu și pentru că datorită lor mă simt o persoană specială.”

Octombrie, 2009. Teodora, despre cea de-a 7-a operație, efectuată la Clinica AKH din Viena

La plecarea spre Viena, am privit operația aia, a 7-a, ca pe un drum inițiatic, ca pe un dar, să-i spunem, ca pe o experiență de viață de care nu orice om bolnav de la noi din țară are șansa să se bucure. (…) . Nu aveam emoții, eram la a 7-a operație, aveam experiență. M-am cazat la clinică și m-am minunat mai ceva ca un copil de tot ce mi se întâmpla. Totul era impresionant pentru mine, de la actele de internare, la rezerva cu baie care era numai a mea, de la meniul Bio personalizat pe care mi-l pregătiseră cei de acolo, la toate analizele și toată pregătirea pentru operație, de la calmul și blândețea oamenilor la… spitalul care arăta ca un mall. Da. Nu mi-a venit să cred. Restaurante, cafenele, frizerii, solar, salon de înfrumusețare, florărie, magazine, chioșcuri de ziare și suveniruri, băncuțe și copăcei chiar în interiorul clinicii, scări rulante și parcare supraetajată care arăta ca în filme. Numai cinema nu cred că aveau, în rest, arăta ca un mall mai mic. Iar eu, care nu suport mall-urile, mă simțeam de data asta privilegiată să fiu acolo, la AKH în Viena.

Imună la anestezie

Operația a decurs fără probleme. Am râs și am glumit cu doctorii pe masa de operație, eram relaxată căci oricum era o intervenție ușoară față de celelalte şase. Roiau o grămadă de doctori și asistente în jurul meu, toți cu zâmbetul pe buze, fiecare mă întreba câte ceva și își lua notițe, eu mai spuneam o glumă, ei se mai minunau că am 30 de ani și am supraviețuit atâtor operații și se amuzau spunând că la următoarea operație nu va mai fie nevoie de anestezie la experiența mea și o vor face live. Singura mea problemă era cât mă țin după operație acolo, la Reanimare (deh, mie îmi era mintea la telefoanele mobile închise în geantă și pe care abia așteptam să pun mâna ca să vorbesc acasă). Am stat mai puțin decât mă așteptam și decât mă amenințaseră doctorii și, după o oră, cât a durat operația, și încă 20 de minute de… „trezire”, eram înapoi în salonul meu. Proaspătă și cu poftă de mâncare. Mâncare BIO, normal. Nici urmă de tremurat sau greață ca după operațiile anterioare. Cred că devenisem imună la anestezie. În seara aia am dat chiar o tură prin… mall (adică spital). Singură. Pe picioarele mele. Eram vie, mă simțeam bine și plină de viață. M-am dus chiar și la supermarket acolo, să iau niște bomboane pentru fetele de la birou, mi-am luat ceva bun și mie (meritam, că fusesem cuminte și nu plânsesem) și m-am întors în salon ca să mă dau pe net (da, aveam wi-fi) și să văd știrile de acasă. Nici nu simțeam că aș fi fost operată în dimineața aia.

3 zile de coșmar

A doua zi însă m-am trezit într-un coșmar. Au urmat 3 zile de chin. 3 zile de durere în care plângeam, mă zvârcoleam și simțeam că mă duc. 3 zile în care doctorii nu înțelegeau de ce am dureri atât de mari și îmi era atât de rău, de ce nu puteam sta în picioare și am temperatură. 3 zile în care mi-au făcut zeci de analize, radiografii și tomografii și cred că eram atât de iradiată, încât, dacă mă concentram un pic mai tare, produceam o pană de curent în București când clipeam. A fost rău. Din toate zilele grele și urâte din viața mea, alea au prins podiumul.  Au fost clipe în care nu credeam că mă mai întorc acasă bine și încercam să trag de mine, încă puțin și încă puțin. 3 zile care mi s-au părut 3 vieți și în care m-am gândit la viața mea din ultimii ani, cu bune și rele, cu durere și iubire, cu interdicții și oameni dragi, cu medicamente și bucurii mărunte, cu vise și lacrimi de fericire, cu cearcăne și speranțe. 3 zile în care numai eu știu de câte ori mi-am luat rămas bun de la cei dragi, fie în gând, fie în scris, fie printre cuvintele spuse pe fugă în puținul timp în care vorbeam la telefon. Au fost 3 zile în care mi-am făcut o grămadă de promisiuni (pe unele, recunosc, le-am încălcat puțin mai apoi) și în care m-am mai rătăcit de speranță sau m-am mai apropiat de mine, în care am murit și am înviat așa cum am făcut de multe ori din 2005 încoace, de când creierul meu nu mai este ce-a fost, dar nici eu nu mai sunt cum eram.

Nu știu dacă vor mai urma și alte episoade (operații) sau dacă m-am maturizat, am îmbătrânit ori am „adunat” mai multă înțelepciune de atunci. Dar știu că SUNT. Știu că trăiesc.”

Noiembrie, 2015

Teodora a pierdut lupta cu moartea la un spital din Israel.

Revendicările străzii

Zile la rând, mii de tineri au ieșit în stradă în toate oraşele. Ce au cerut ei? Fundaţia CAESAR a sintetizat.

  • Numirea unui guvern format din experți cu o reputație impecabilă. Nici o persoană condamnată (cu sau fără suspendare) sau urmărită penal pentru corupție, fraudă, conflict de interese, câștiguri din surse ilegale, folosirea fondurilor publice în scopuri private, sau orice altă faptă penală nu poate face parte din acest guvern. Aceasta este şi una din principalele revendicări din mesajul Alianței pentru o Românie Curată co-semnat de Fundația CAESAR şi alte organizații din societatea civilă.
  • Aprobarea de urgenţă în parlament a tuturor cererilor de urmărire penală, votul la vedere în parlament şi publicarea, într-un mod accesibil, a tuturor cheltuielilor parlamentarilor. Inițiativa legislativă cetățenească a Fundației CAESAR, i74 „Parlament pentru cetățeni”, include un set de măsuri necesare pentru transparentizarea activității parlamentarilor şi responsabilizarea lor în exercitarea mandatului (www.i74.ro).
  • Excluderea imediată a tuturor persoanelor condamnate (cu sau fără suspendare) sau urmărite penal din orice funcție de conducere din partidele actuale.
  • Confiscarea averilor ilegale şi verificarea de urgenţă a averilor nejustificate.
  • Asigurarea unui cadru legal si administrativ care să asigure desfășurarea alegerilor din 2016 în condiții optime pentru apariția unor noi actori politici. Aceasta presupune, printre altele, asigurarea accesului la vot tuturor cetățenilor din diaspora şi desfășurarea alegerilor conform calendarului electoral stabilit 

Trebuie un altfel de politică


Sociologul Darie Cristea a explicat pentru Q Magazine că, de fapt, strada formată în mare parte din tineri așteaptă oameni noi și o schimbare de conduită din partea clasei politice și atrage atenția că aceasta nu va accepta să fie folosită pe post de „berbec” de diferiți actori politici.


Cum vedeți reacția din stradă în urma tragediei de la Clubul Colectiv?

Participarea politică a tinerilor nu este chiar atât de mică pe cât se crede. Din multe puncte de vedere, tineretul urban, mai educat, cu activităţi profesionale mai elaborate, putem spune că are o participare politică mai plină de conţinut decât alte categorii sociale. Acest tineret nu respinge atât votul ca participare politică. Mai degrabă respinge ritualul votului, cel în care nu ne întrebăm de ce votăm şi votăm, deşi ştim sigur că promisiunile nu vor putea fi puse în practică. De unde şi nemulţumirea cronică în raport cu politicul. Ce a provocat până la urmă aceste proteste? Faptul că tragedia de la Colectiv s-a dovedit a fi rezultatul catastrofal al unor vinovăţii parţiale care au făcut parte din „normalitatea” ultimilor 25 de ani. Acolo nu s-a găsit un mare vinovat. Avem de-a face cu un lanţ de neglijenţe şi iresponsabilităţi care, uite, pot avea consecinţe tragice. Mesajul străzii este acela că lucrurile nu mai pot merge aşa.

Cât de realizabile  sunt doleanțele străzii?

Pe termen scurt, e greu de spus cât de realizabile sunt doleanţele pieţei. În anumite puncte sunt coerente, în alte puncte piaţa este destul de segmentată. Dar piaţa nu aşteaptă neapărat ca politicienii să ia mesajele de pe bannere şi să le pună în practică. Piaţa dă glas unor nemulţumiri cronice şi sistemice. Se aşteaptă, în primul rând, o schimbare de conduită de la partide. Într-un timp oarecare avem alegeri. În acest moment, sistemul politic din România este dominat de două mari partide, ambele, într-o formă sau alta, date jos de la guvernare la un moment dat de proteste. În primul rând, nu se mai poate veni cu aceiaşi oameni. În al doilea rând, nu se mai poate veni cu aceeaşi manieră de a face politică. Până la urmă, tot partidele trebuie să ofere soluţii, dar în spiritul cerinţelor pieţei. Continuarea protestelor după demisia guvernului atrage atenţia că lumea nu va accepta ca „piaţa” să fie folosită ca „berbec” pentru o simplă rotativă guvernamentală.  Soluţiile tehnice trebuie să le dea tot politicul, experţii etc. Dar problemele au fost identificate de piaţă. Acelor probleme trebuie să li se răspundă.

Comentați demersul președintelui Iohannis de consultare nu doar a societății civile, ci și a străzii !

O consultare atât a societăţii civile, cât şi a pieţei se impune. Problema este cine reprezintă societatea civilă, cine reprezintă piaţa. Valul antisistem va merge cumva şi împotriva reprezentanţilor tradiţionali ai societăţii civile? În piaţă e cu atât mai complicat. Mişcarea nu cunoaşte totuşi nişte lideri unanim acceptaţi. „Profesionalizarea” excesivă a poziţiei de lider al societăţii civile şi a celei de lider al pieţei riscă să omoare spontaneitatea şi autenticitatea demersului. Selecţia partenerilor de discuţie este dificilă pentru preşedinte şi în funcţie de cum va aborda această problemă şi de reacţia publicului, vom vedea dacă a auzit cum trebuie piaţa.

Un guvern de tehnocrați sau măcar unul cu un premier tehnocrat  ar fi o soluție care să fie acceptată și de clasa politică și de stradă? Ar fi soluția ideală?

Un singur fapt este cert. Cu anticipate sau fără, într-o formă sau alta, România trebuie guvernată. Unii critică preocuparea zonei politice pentru cine va forma guvernul. Dincolo de competiţia politică, e o criză guvernamentală care trebuie rezolvată. Ideea premierului tehnocrat sau a guvernului de tehnocraţi vine într-adevăr în contextul în care clasa politică este ţinta clară a protestelor. Tehnocratul a fost însă şi un mit al politicii româneşti din ultimul sfert de secol. A fost cerut mereu în momente de criză – criză de competenţe, criză morală –, dar nu prea a lăsat cine ştie ce urme. Acum însă clasa politică pare dispusă, la presiunea străzii, să acorde suport unui guvern tehnocrat. Mai ales că nu ştiu câţi politicieni ar fi serios dispuşi să îşi asume acum guvernarea. Şi câţi ar fi acceptaţi de stradă? Problema de legitimitate se pune însă şi în cazul unui premier tehnocrat. Care ar fi acela pe care publicul să îl accepte acum? Aceasta este întrebarea.

O problemă de legitimitate

Alegerile anticipate sunt o soluție?  Și cum s-ar respecta dorințele străzii, pentru că până la urmă candidații sunt tot din aceleași partide.

Alegerile anticipate sunt o soluţie politică la o problemă politică. Nu ştiu dacă sunt şi o soluţie la ce cere piaţa. Piaţa a spus clar că nu avea o problemă doar cu guvernul Ponta. Nici cu o măsură anume a guvernului. Nici doar cu oamenii de la guvernare. Avea şi cu ei, dar nu doar cu ei. E mult mai complicat decât atât. Nu există acum o anumită promisiune electoral-politică pe care o poate face un partid şi care să rezolve cerințele celor care protestează. De aceea, până la a trece funcţional la a rezolva revendicările pieţei, clasa politică are o problemă de legitimitate. Alegerile anticipate, alegerile în sine, nu cred că oferă în acest moment toată legitimitatea de care are nevoie o guvernare. Piaţa nu mai vrea să aleagă între aceleaşi persoane şi nu vrea să i se interpreteze demersul în scop electoral. Într-o anumită măsură partidele au cam înţeles acest lucru şi par cumva reţinute în declaraţii. Cred că este nevoie de o soluţie care să pună şi alegerile la locul lor – adică nu de mecanism matematic de stabilire a componenţei parlamentului şi guvernului, ci de mecanism al legitimării parlamentului şi guvernării.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top