Întoarcerea la idealurile fondatoare

Și nu reușesc. Există evenimente istorice care, chiar petrecute la depărtare de mii de kilometri, te marchează pe viață și se substituie propriilor tale amintiri, cafelei cu nechezol pe care o beai sau temelor pe care le pregăteai pentru școală.

Așa e și cu căderea Zidului Berlinului, cu 25 de ani în urmă. Chiar dacă propaganda oficială a încercat în fel și chip să escamoteze știrea, căderea Zidului a avut efecte neaşteptate la Bucureşti, acolo unde şi speranţa părea că intrase în hibernare. Românii au simţit valul de căldură ce venea dinspre Berlin. Calorifierele îngheţate din toate apartamentele României parcă au prins viaţă, aparatele de radio au trecut pe frecvenţa Deutsche Welle, deşi curentul era, ca de obicei, oprit, iar oamenii au avut din nou puterea de a schiţa un zâmbet. Poporul german, atât cel din Vest, cât şi cel din Est, lovise fiara comunistă drept în inimă şi nu mai era decât o chestiune de timp până când capetele acesteia aveau să cadă, rând pe rând, ca într-un basm. Sau ca într-o partidă de domino, revanșa istorică a celei jucate la Yalta, în 1945.

După nişte ani, aveam să aflăm şi ce preţ au plătit germanii pentru căderea Zidului. Câte zeci şi sute de mii de existenţe au fost fracturate şi batjocorite de artificiala diviziune a țării, câte mii de morţi au căzut în încercarea de a trece frontiera dinspre sclavie înspre libertate, câtă tenacitate au pus nemţii pentru a dărâma Zidul. Sacrificiul acestor oameni, al acestor eroi anonimi, ne-a eliberat, de fapt, pe noi toţi. Ne-a eliberat de frică, în primul rând, de spaima că fiara atotputernică ne poate înghiţi definitiv. Cei care au murit pentru libertate, la Berlin, au fost lumânările care au ars în Ceruri pentru noi, pentru ca şi noi să ne dobândim, în cele din urmă, libertatea. Suntem recunoscători poporului german pentru aceste jertfe, aşa cum suntem recunoscători tuturor martirilor libertăţii Europei de azi. Nu vom uita niciodată că Europa Unită de astăzi e clădită nu numai pe idei, pe prognoze economice şi bune intenţii, ci şi pe sângele vărsat între 1945 şi 1989.

Aniversarea acestui eveniment istoric nu trebuie să ne facă să uităm şi neîmplinirile ultimelor două decenii, dintre care unele au lăsat urme chiar în Germania unită. Să nu punem semnul egalităţii între capitalism şi democraţie. Capitalismul este un instrument, democraţia un mod de a organiza societatea. Capitalismul poate deveni totalitar. A mai făcut acest lucru în decursul istoriei sale. În 1989 s-a luptat pentru democraţie, pentru libertate, pentru drepturi cetăţeneşti, nu pentru capitalism. Sau, mai bine zis, nu doar pentru capitalism. În niciun caz, pentru un capitalism sălbatic, fără reguli, care să aducă prosperitate câtorva și nefericire majorității.

Oamenii sunt, de altfel, deziluzionaţi de felul în care funcţionează azi capitalismul, iar această deziluzie se răsfrânge şi asupra democraţiei. Ca şi în 1989, şi acum avem de purtat o luptă pentru democraţie, pentru mai multe drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, pentru mai multă solidaritate. Avansul luat, în țările occidentale, de către partidele extremiste, anti-europene, anti-democratice și rasiste este un semnal de alarmă suficient de puternic pentru ca liderii europeni să înțeleagă că e necesară o întoarcere la solidaritatea și la idealurile nutrite spontan de toți, în momentul de euforie al prăbușirii comunismului. Altminteri, fiara egoismului și a spiritului totalitar poate renaște tocmai din molozul rămas în urma prăbușirii Zidului Berlinului…