tribunal_97774900
Actual

La Tribunal, birjar! La Tribunal…

În numărul trecut al revistei Q Magazine, Prof. univ. dr. Ștefan Deaconu, membru al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, afirmă în cadrul unui interviu că „rămâne deficitară problema infrastructurii din justiție (sediile improprii în care unele instanțe își desfășoară activitatea), problema numărului mare de dosare pe care un magistrat le are de soluționat […]”.

Vreau să vă povestesc în următoarele rânduri despre locația în care își desfășoară activitatea Instanța de Apel din cadrul Tribunalului Prahova – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, și despre conduita unor judecătoare în timpul dezbaterilor.

Locația. Bâjbâi de mai bine de șapte minute împreună cu martorul meu, amândoi cu aplicații GPS în mână, în căutarea Tribunalului Prahova, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal la care avem termen. Eram bine, pe Bld. Republicii nr. 15. Știam că suntem lângă Omnia (că doar am copilărit în Ploiești), acum deghizat în Winmarkt. Intrăm în magazinul Winmarkt și vedem tarabe, cofetărie, oameni la shopping. Ies cu martorul și mergem pe lângă magazin în dreapta, pe lângă Hotel Central. Vedem doi jandarmi, întrebăm și așa aflăm: La etajul 3 pe ușă aia! Era o ușă lăturalnică, secretă, invizibilă celui care nu știe ce și cum merg treburile-n zonă. Intrăm și începem să urcăm pe niște scări nepopulate, nespălate de luni de zile. Era un fel de ieșire de urgență. Și cum în România arta “țâșnește” de unde nu te aștepți, pe unul dintre pereți între primul etaj și al doilea, era desenată cu culoarea roșie o broderie tradițională românească și lângă ea stătea scris “folclorul e oxigen pentru un popor astmatic. Trag două poze și continui să urc. Între etajul doi și etajul trei, pe un alt perete era desenat un copac verde, care avea o inimă roșie în loc de rădăcină. Lângă desen stătea scris “Nu mai tăia copacii, c****, respirăm același aer!”. Am salutat inițiativa, care mai scotea din monoton, măcar între etaje, scara jegoasă pe care o urcam cu martorul meu (care gâfâia mai tare ca mine). Evident, nu are sens să ne punem problema modului în care ar fi urcat scara un om bătrân în căutare de dreptate…

poza2 (2)

În fine, ajungem la etajul trei. Etajul „alocat” justiției. Două săli de judecată pe un etaj întreg. Două uși înghesuite una lângă alta într-un colț. Lângă ușă era o lista. 87 de dosare. Eu, la numărul 76. Era clar unde urma să îmi petrec ziua. Mă plimb în continuare cu privirea. În mijlocul sălii e o femeie și un aparat Xerox. În rest, oameni în robă, oameni fără robă, o masă scorojită de vreme și un scaun – capcană (cu trei picioare). Îmi iau inima-n dinți, deschid ușa și-l împing pe martor înainte. Văd că e safe și intru și eu. O sală mare în sensul de lungă, plină cu oameni luminați de lumina rece de neon instituțional. Nu e aer pentru că nu e niciun geam. Remarc cele două judecătoare care stăteau la o masă de nuntă, pe o scenă. În spatele lor, drapelul României făcut sul, drapelul Uniunii Europene atârnând frumos în jos. După cinci minute de stat în sală, încep să înțeleg textul care însoțea primul desen dintre etaje: mă ia căscatul, mă încearcă o durere în vârful capului și respir din ce în ce mai greu din cauza lipsei de oxigen. Aș fi adormit sprijinit de peretele din rigips, dacă nu scârțâia ușa care era deschisă și închisă în continuu. Grefiera se ridica în picioare dintre maldărul de dosare groase care o înconjurau (adică alea 87), si striga următorul caz. Era o blondină cu breton a la Udrea, zveltă și cu înfățișare de om cu care nu prea se poate glumi.

Am ieșit afară la o cafea și m-am întors pe intrarea principală. Într-adevăr, parterul arăta ca o piață cu tarabe: o vitrină cu telefoane la vânzare, accesorii de telefoane, baterii, cartele și în care se vindeau și covrigi; lângă asta era o cofetărie; lângă cofetărie era un magazin cu gablonzuri ieftine și lângă, era un magazin de ziare în care se vindeau și țigări și puteai să pui și bilete la Loto. Urcăm spre instanță pe scara rulantă. La etajul unu, manechine în chiloți și sutiene mă înghesuiau de peste tot. La etajul doi erau piese de mobilier. Înspre etajul “justiției” culorile, forfota, dispăreau iar scara rulantă nu mai funcționa…

Conduita. Am remarcat că cele două judecătoare vorbeau foarte des între ele, aplecându-se una către cealaltă, acoperindu-și gura cu palma (că-n filmele cu mafioți), în timp ce avocați, consilieri juridici sau alți oamenii în căutare de dreptate se exprimau după putere și știință. Iar când judecătoarele-și vorbeau, avocații, consilierii și ceilalți oameni tăceau subit. Și era greu pentru unii să-și reia ideea, ceea ce a făcut ca timpul să treacă greu, greu de tot. Judecătoarele deveneau din ce în ce mai autoritare, mai agitate, mai nerăbdătoare. Oamenii deveneau din ce în ce mai temători, mai ezitanți, mai reticenți. Probabil că în contextul acestei presiuni, mulți dintre cei din sala de judecată, care și-au pus nădejdea în calmul și claritatea minții celor două judecătoare, pentru a găsi în sfârșit dreptatea, sau pentru a face păși înainte înspre acest suprem țel, ar fi preferat să nu fi accesat justiția acum niște ani sau niște luni. Eu unul, așa m-am gândit. Mi-a venit rândul, la două ore după prânz. În timp ce vorbeam, deși nici eu nu mai aveam chef, judecătoarele vorbeau una cu alta. Mă gândeam în mintea mea că își spun: “Fată ce bine arată ăsta!” sau “Fată ăsta mă plictisește maxim!” sau „Hai să rămânem mai repede în pronunțare și să mergem jos la KFC, că nu mai pot de foame!”. Nu am fost convins câtă meserie știau cele două judecătoare, dar în orice caz, profesionalismul include conduita, respectul și cumpătarea. Și cum închei fraza, melancolic după amintirea realității din justiție, îmi vin în minte cuvintele lui Napoleon: „Devii omul uniformei tale!”

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top