qmagazine stiri online

S-au încercat multe definiții ale asemănărilor și diferențelor dintre Europa și Rusia, ba chiar și ale celor dintre România și marele imperiu de la Răsărit.

Stiri

Logica libertății și logica tiraniei

De la origini și până la așezarea geografică, de la tradițiile gastronomice și până la confesiunea religioasă, s-au pus în evidență serii lungi de convergențe și, mai ales, de divergențe între țările Europei și imperiul care se întinde peste două continente.

 

Dacă, pusă la modul abisal, chestiunea este insolvabilă (ca tot ce ține de etnopsihologie, în măsura în care există așa ceva), în privința statului modern lucrurile sunt ceva mai simple. Rusia, fie în forma ei imperială, fie în cea comunistă, a stat, încă de la reîntemeierea ei de către Petru cel Mare, între două lumi. Formele europene, adoptate în grabă la cumpăna dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, nu s-au potrivit niciodată cu fondul primitiv, de esență asiatică, al mentalității ruse, din ciocnirea lor rezultând grave tulburări ale vieții publice, care au afectat nu numai Imperiul Rus, ci întreaga Europă.

Cel mai bine cred, totuși, că se vede diferența între cele două culturi politice și administrative (dacă nu cumva chiar între cele două culturi pur și simplu), într-o împrejurare în care ele vin în contact, la București, și pe care ne-o narează V. A. Urechia, în cartea sa „Din tainele vieții. Amintiri contimporane (1840-1882)”, apărută recent la Editura Polirom.

Întâmplarea se petrece în timpul Războiului de Independență (1877-1878), în care România și Rusia au fost aliate. Cu această ocazie, țarul Alexandru al II-lea al Rusiei a făcut o vizită oficială la București, fiind primit de domnitorul (pe atunci) Carol. Domnitorul l-a așteptat pe înaltul oaspete la Gara de Nord, de unde au parcurs împreună, cu trăsura, traseul până la palat, făcând o adevărată baie de mulțime. În timpul plimbării, are loc un mic incident care, spun eu, deși aparent minor și anecdotic, explică foarte bine diferențele enorme dintre Rusia și Europa.

Dar să-i dau cuvântul lui V. A. Urechia: „De-a lungul stradei Târgoviște (actuala str. a Griviței) și prin tot parcursul cale Mogoșoaei (azi a Victoriei), prin o mulțime cum nu se mai văzuse la București, trecură trăsurile cu suveranii. Când primul buchet aruncat de la un balcon căzu în trăsura împăratului, El nu-și putu stăpâni o mișcare de spaimă: credea că e doară vreo machină infernală!… Curând însă se deprinse cu manifestările de așa natură și spaimei succedă mulțămirea; împăratul saluta cu plăcere în dreapta și în stânga.”

Cu alte cuvinte, atotputernicul împărat rus, deși își pornise armatele să elibereze Balcanii și nu se temea nici de replica Imperiului Otoman, nici de reacția marilor puteri europene, trăia tot timpul cu spaima că va fi asasinat. Și nu putea concepe că oamenii își iubesc suveranii și că aruncă în ei cu flori, nu cu bombe. În același timp, în mica și neînsemnata Românie, care încă nu fusese nici măcar recunoscută ca stat independent, suveranii se plimbau nestingheriți, fără pază și fără să suspecteze că în spatele fiecărei perdele se află un terorist. În plină stare de război, domnitorul și clasa politică românească nu numai că nu au instituit un regim de teroare, 
dar nu au recurs, se știe, la nicio măsură de restrângere a unei libertăți civile oarecare și nu au impus cenzura presei. Parlamentul și viața politică, de asemenea, au continuat normal.

Este diferența fundamentală dintre etica libertății și cea a terorii. Teroarea e eficace și răspândește în jur spaimă și precauție. Dar libertatea este cea care validează, de fapt, buna guvernare. Rusia a putut învinge în războaie, a putut chiar să răpească din nou, în 1878, României aliate sudul Basarabiei (cele două județe ce fuseseră retrocedate Moldovei după Războiul Crimeei), dar împăratului ei îi era frică să umble pe stradă și interpreta obiceiul european al bătăii cu flori drept un atentat. Teroarea învinge, deși pe termen limitat (vezi Germania nazistă, regimul comunist), în timp ce libertatea convinge pe termen lung.

De altfel, nu din cauză că ar fi fost paranoic se ferea Alexandru al II-lea de buchetele cu flori care cădeau în trăsura imperială, de la balcoanele Bucureștilor. La numai trei ani de la încheierea victorioasă a războiului împotriva Imperiului Otoman, el avea să piară asasinat de un anarhist, în plină stradă, așa cum se temuse tot timpul… În vreme ce gazda sa din 1877, Carol I de Hohenzollern al României, avea să moară în 1914, iubit de o țară întreagă, stimat de puterile europene și venerat de urmași, lăsând în urmă amintirea a aproape cinci decenii de enorm progres național realizat sub conducerea sa.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top