Mirabela Dauer – privighetoarea care cântă, cântă, cântă…

A fost un idol uriaş, marcant. Mică de statură, directă, populară, cu un timru aspru , cu o voce uşor răguşită. Impozantă însă. Şi vocea ca şi personalitatea ei.

“Mira” a pornit-o, culmea!, dintr-o zonă rock. Cânta prin parcuri şi case de cultură ale tineretului la joia tineretului”, sămbetele la dans şi la zilele festive tovărăşeşti. De 1 unu mai “muncitoresc”. De 23 august “eliberarea” – aiurea!, inrobirea la ruşi – “de sub jugul fascist”; când om fi fost noi, românii, ocupaţi de fasciştii italieni?…. O acompania o trupă ce avea să devină, ca şi ea, celebră: Roşu şi Negru. Numele ei de scenă era atunci Bella Scorţaru! Din componenţa trupei mai reţinem trei nume: organistul, compozitorul, aranjorul, dirijorul Nancy Brandes, dealtfel şeful ei, legendara figură a rock-ului românesc chiar dacă de mult, 1976, emigrat în Israel unde este o mare vedetă TV. Şi, o informaţie mai puţin cunoscută, un al doilea vocalist îl găsim în persoana viitorului poet, ziarist literar din echipa lui Eugen Barbu de la “Săptîmâna”, Dan Mutaşcu recent plecat dintre noi. Dan era filo-francez cu tot valul anglo-saxon al anilor 60-70. El îl avea model pe Johnny Halliday. Mutaşcu înţolit cu un trenci desfăcut la nasturi şi, obligat”, cu gulerul ridicat sub chică – nu eru încă pletele la mare modă, deşi regimul nu le-a acceptat niciodată – cânta sentimental “Ohoo, toi qui regrettes”… de sucomba publicul feminino-juvenil auzind graseiajul original al lui Dan. Vremuri…
O a treia solistă , altă filo-franceză graseiantă, devenită apoi sub presiunile amicului Pittiş o anglo-saxonă fanatică, se numea Anda Călugăreanu…

Mirabela este, a fost o imensă industrie de şlagăre.O instituţie. Un brend. Cu toate astea are probabil regretul ca niciodată să nu fi luat trofeul Mamaia. La valoarea ei eu l-aş trece la „recorduri”. Căci, niciunul dintre şlagărele sale mari – „În grădina lui Ion”, „Roata morii”, de pildă – nu ar putea sta alături de acele greţoase „Cincinalu-n patru ani şi jumătate” sau „Omagiu”. Ultimul fiind capul de serie, prima „lingere de partid”, dintre sutele furnizate ulterior de muzica uşoară tot mai angajată, tot mai comandată, tot mai politizată…

Mirabela avea zeci de şlagăre care o apărau. Şi o înobilau. Amintesc încă unele „letale”: „Noapte de mai” („Veniţi privighetoarea cântă!”) de Marian Nistor, pe versuri de Macedonschi şi „Fotoliul din odaie” al cuplului Ionel Tudor-Andreea Andrei. Repetăm, şlagăre „ucigătoare”, obsesive ce onorează oricând o fonotecă de aur, un patrimoniu muzical mioritic.

Mirabela a fost uriaşă. Şi este. Că mai trăieşte… Numai Dan Spătaru, poate, ar fi ajuns-o, cu carisma lui superbă, cu sinceritatea sa transmisă prin cea mai normală voce din shobw-bizul anilor ‘60…

Deşi, cum a mai spus-o şi-cazul Corina sau Similea, moda acestei muzici a trecut, s-a sufocat sub presiunea modelor post-moderniste, mai sunt destui nostalgici, chiar şi printre producători, care mai au dragoste şi încredere faţă de cântecele de azi al Mirei. Aşa că, paradoxal , chiar dacă tabloidele print şi tv nu consemnează, fiind mai preocupate de forme …îndeosebi fizice, Mirabela Dauer rămâne o privighetoare care cântă, cântă, cântă….