Nadia Comaneci – un mit vivant

Căci ar însemna să nedreptăţim un Constantin Brâncuşi, un George Enescu, un Emil Cioran, un Nicolaie Paulescu, furatul nobeliar, un Vespasian Pella propus la Nobel în 1926 pentru „Founde of Criminal Law”. Să nu mai uităm alt contemporan, Gheorghe Zamfir, figură deja consacrată a artei universale. Şi mai avem, „mai avem, câte ceva prin ţară”, cum zicea poetul…

Nadia e un roman. Păcat că a devenit un mit de copil, prea copil, un copil fără copilărie. Fericiţi cei ce au trăit emoţiile „Olimpiadei Nadiei”, aceea cu 10 pe linie. E şi azi o zeiţă, adulată. Mai ales în America, unde industria zeificării merge strună. Nadia merita de mult celebritatea şi mitificarea. Am spus „păcat” fiindcă e prea bruscă transformarea sa în mit. Luând-o molcom, aşezat, merita mai întâi un roman-fluviu, un best seller, un film serial gen Dallas; apoi încoronarea ca zeiţă, ca mit al poporului român. I s-au ars etapele…. Repetăm, nu dorim să aducem vreun afront marilor nume evocate mai sus. Dar Nadia, ca şi Năstase, sunt ultimele produse reale ale industriei imaginii din sec XX. Ei sunt, pentru noi, românii, primele „icoane” media, în sensul IT al cuvântului; primele mituri media, produse ale generaţiilor „consum-culturii” şi ale „contra-culturii”. Chiar dacă ei nu sunt decât nişte oneşti sportivi, nişte performeri de geniu.

Aceiaşi în orice epocă, fie şi de la Primele Olimpiade, cele antice… Nadia şi Ilie, că vor sau nu, aparţin mai mult acestor generaţii occidentale evocate decât nouă, românilor. Fiindcă dacă noi îi adulam ei îi consumau. Să nu uităm că ambii sportivi-mituri sunt contemporanii teoriei revoluţionare a „Societăţii de consum” a lui Baudrillard. Evoluau, respirau, fără a şti că o fac în plin „consumerism.” Ceea ce, vagamente, ni se întâmplă nouă, românilor, abia azi, printr-un timid mimetism social… Dar, pe atunci, noi românii habar nu aveam. Eram pure roze matinale stropite de rouă… La noi zbârnâiau sincer şi naiv doar sentimentele cultivate, cenzurate, premise de regim: patriotismul, înalta vibraţie, mândria de a fi român. Termeni de dicţionar propagandistic, scornite de aparatul lui Popescu Dumnezeu, şi inventate de taica Joseph Goebbels… Ce are Nadia cu ei? Are! Fără voia-i. Fiindcă a fost biata, mititica, folosită ca instrument contondent de propagandă. Ea dovedea superioritatea sistemului…
Noroc că nu a durut-o prea tare. Acum, în SUA e mare, e mamă, e lucidă, e cine trebuia să fie.

Nadia şi-a întârziat destinul cu ceva ani, dar nu a pierdut trenul… şi nu este vina ei. Ceea ce uimeşte încă la mitologica Nadia este omenia din ea. Nu poate să devină, realmente, mit. Nu depăşeşte condiţia, eventual, de „copil răsfăţat pe merit”. Rămâne Om, Român, Muritor. Îi trebuia un stagiu în America să priceapă lucrurile astea. Dacă nu fugea la timp, şi cu nişte sacrificii de imagine inimaginabile – a fost nevoie chiar şi de o Iertare Papală ca să scape de eventualele prejudecăţi tipic yankee – putea să se rateze în România. Şi ante şi postrevoluţionară, să se bagatelizeze, să devină prea „de-a noastră”. Să fie prea pământean-româncă, să ajungă la mahalaua spiritului. Ceea ce e în pericol a i se întâmpla azi bietului Gheorghe Zamfir… Nu spunem că Nadia era „gata” ci doar că „putea” să i se întâmple. E o nuanţă. Aşa Nadia, şi mamă şi femeie matură şi poate cândva implacabil o bătrânică agreabilă, rămâne unicul mit românesc vivant, produs pur al datelor ei bio-genetice. Şi al cultului imaginii, al iconizării întregului mapamond…