media_146046034338054900
Actual

Expert: De ce este Franţa ţinta terorismului

Un nou episod al terorii a avut loc în Franţa dupa ce un şofer de origine tunisiană (informaţie a BFMTV, neconfirmată oficial) a intrat cu camionul în mulţimea adunată de Ziua Naţională în centrul oraşului Nisa şi a ucis 84 de oameni, printre care şi copii. Profesorul doctor Marius Lazăr, expert în terorism, analizează, pentru Q Magazine, de ce Franţa a devenit ţinta predilectă a atacurilor jihadiste.

Terorismul folosește teroriștilor, dar și structurilor oficiale ale statului

Dar toate acestea sunt, într-o foarte mare măsură, bazate pe o exacerbare simbolică a violenței pe care o produce sau o anunță, din care au de câștigat, obiectiv vorbind, atât vectorii terorismului ca atare cât și, într-o măsură subsecventă, structurile oficiale ale statelor sau instituțiile de media. În studiile de securitate acest proces a primit numele de „securitizare”, adică amplificarea intenționată a ponderii unor amenințări, reale sau posibile, de către instituțiile de stat sau cele mediatice, pentru a justifica anumite politici sau strategii securitare, la nivel intern sau extern. În realitate, în raport cu amploarea fenomenului în Orientul Mijlociu, Asia de Sud (Afganistan, Pakistan, India) sau America Latină, violențele teroriste sunt relativ rare în spațiul occidental, și aici ele sunt larg depășite de violențele clasice, cu motivații domestice, dar care nu sunt obiectul unei fixații mediatice atât de exacerbate, la limita isteriei.


Violențele teroriste sunt relativ rare în spațiul occidental, și aici ele sunt larg depășite de violențele clasice, cu motivații domestice, dar care nu sunt obiectul unei fixații mediatice atât de exacerbate, la limita isteriei.


Contrar reprezentărilor vehiculate de media, mai ales în ultimele două decenii, acțiunile teroriste realizate de grupări sau adepți care se revendică de la diferitele forme ale Islamului radical sunt cu mult inferioare față de cele produse de grupări teroriste cu motivații „laice”: separatiste, etno-naționaliste, stângiste, anarhiste etc.

Exclusiv. Cum luptă Europolul cu terorismul

Dacă ne uităm peste o statistică a atentatelor din Europa, între 1968 și 2013, pe poate observa că, în Franța, de exemplu, au fost 20 de victime rezultate în urma unor acțiuni teroriste pe fond islamist și 177 de victime în urma terorismului de tip „clasic”. În Germania, raportul este de 2/95, în Belgia de 2/17, în Marea Britanie de 60/385, în Norvegia de 0/77, Olanda de 1/27, Italia de 2/95, Grecia de 2/157 însă, în Spania, el este inversat, cu 210 morți în urma acțiunilor teroriste islamiste, mai ales cele din martie 2004, și 89 în urma atentatelor realizate de alte grupări, mai ales ETA. Evident, statistica reflectă situația generală a peste patru decenii și, pe parcursul acestora, situația terorismului european a cunoscut schimbări semnificative, atât în ceea ce privește agenții săi cât și creșterea calității și a eficacității operațiunilor anti-teroriste. Astăzi, terorismul cu motivații etno-naționaliste, precum cel realizat cândva de ETA sau IRA, este aproape dispărut, la fel ca și grupările radicale de extremă-stângă, apărute, la momentul lor, mai ales pe fondul rivalităților generate de Războiul Rece și a influențelor exercitate de blocul comunist în rândul mediilor contestatare din Occident.

ira


Iulie 1972. Armata Republicană Irlandeză (IRA) lansează operațiunea care avea sa fie cunoscută sub numele de Duminica Însângerată (Bloody Sunday). La Belfast, 22 de bombe sunt detonate în numai 75 de minute, lăsând în urmă nouă morți și 130 de răniți.


În schimb, implicarea tot mai mare a statelor europene în diferitele situații politice și conflictuale din regiunile musulmane, transferarea tot mai mare a tensiunilor din Orientul Mijlociu sau Maghreb în interiorul mediilor de imigrație provenind de aici, precum și noile ideologii radicale salafist-jihadiste care postulează programatic o aversiune față de Occident și valorile occidentale, toate acestea au contribuit și contribuie la transformarea spațiului european într-un teren înspre care se proiectează tot mai mult operațiuni teroriste și, în general, violente.

Complicități și interese pragmatice

Atentatele împotriva redacției ziarului Charlie Hebdo, din ianuarie 2015, și mai ales cele din 15 noiembrie, care au avut peste 130 de victime, se înscriu într-o tradiție mai veche a terorismului pe teritoriul francez. De decenii, au existat atentate și acțiuni violente provocate de mișcările corsicane, care pledau pentru ruperea de Franța. La fel, până în anii 80, a existat, în sudul țării, un activism al rețelelor ETA, legate de cele din Spania, care militau pentru independența Țării Bascilor. Cea mai cunoscută grupare teroristă franceză, Acțiunea Directă, de orientare anarhist-stângistă, a făcut mai multe atentate, în deceniul al optulea, după modelul celorlalte grupări de extremă-stângă europene, precum Brigăzile Roșii din Italia sau Facțiunea Armata Roșie din Germania de Vest. Pe de altă parte, faptul că Franța a fost o putere colonială, cu posesiuni în Maghreb și Africa subsahariană, a ridicat permanente probleme securitare, inclusiv în metropolă, mai ales în perioada decolonizării, după al Doilea Război Mondial. Dacă Lungul război de independență din Algeria, între 1954-1962, a provocat zeci de mii de morți pe teritoriul algerian – care era atunci integrat politic și administrativ în Franța metropolitană. El a însemnat o adevărată traumă, în epocă, pentru elitele franceze, și vreme de ani de zile Franța a fost traversată de o serie de violențe interne și de atentate, atât împotriva imigranților algerieni, cât și a acelor politicieni, în frunte cu de Gaulle, care au înțeles că singura soluție rezonabilă este părăsirea Algeriei.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/fb/Charlie-Hebdo-2015-11.JPG


7 ianuarie 2015, Paris. Atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo


Ca urmare, nu se poate deloc înțelege situația violențelor politice din Franța, din ultimele decenii, fără a se avea permanent în vedere implicarea sa politică, economică, militară în regiunile sale de interes, chiar și după încheierea decolonizării. Relațiile dintre Paris și fostele colonii sunt constituite din complicități și interese foarte pragmatice și cinice, unde dezideratele democratice și miturile tipic franceze despre libertățile și drepturile omului au lăsat foarte adesea locul unor colaborări cu regimurile dictatoriale arabe sau africane, în numele păstrării intereselor securitare și economice franceze în regiune. Toate aceste concubinaje, în regiuni traversate de conflicte și de violențe structurale, nu puteau să nu aibă consecințe negative asupra intereselor franceze, fie în străinătate, fie chiar în metropolă. Așa a fost atentatul din Beirut, din 1983, când peste 50 de legionari francezi au fost omorâți de Jihadul Islamic, una dintre denumirile de fațadă pe care le avea, în epocă, viitorul Hezbollah. La acel moment, acțiunea era motivată de implicarea franco-americană în conflictul civil din Liban, care amesteca interesele marilor puteri regionale, în primul rând Siria, Iran, Arabia Saudită, pentru care Libanul era văzut ca aria lor exclusivă de confruntare. La fel, Teheranul a dorit să ofere prin aceasta o lecție Parisului, pentru susținerea pe care o oferea Irakului, aflat într-un război foarte violent cu Iran.


Relațiile dintre Paris și fostele colonii sunt constituite din complicități și interese foarte pragmatice și cinice, unde dezideratele democratice și miturile tipic franceze despre libertățile și drepturile omului au lăsat foarte adesea locul unor colaborări cu regimurile dictatoriale arabe sau africane, în numele păstrării intereselor securitare și economice franceze în regiune.


Deceniul opt e marcat de nenumărate atentate în Franța și alte țări europene, realizate de diferitele grupări radicale palestiniene, dar și de state sau subcontractanți ai acestora din Orientul Mijlociu, inclusiv Israelul, dar și din Europa de Est – dacă ne gândim aici doar la atentatele împotriva dizidenților anti-comuniști. Iranul a dus mai multe operațiuni pe teritoriul francez, împotriva dizidenților iranieni aflați aici, dar și împotriva unor interese franceze, în replică la pozițiile adoptate de Paris, mai ales pentru că refuza să returneze sumele plătite de Iranul șahului, în deceniul șapte, pentru cumpărarea de reactoare nucleare, care, după revoluția islamică din 1979, nu au mai fost livrate.

Grupări radicale și servicii de informații

Franța a fost mult prea direct implicată la nivel internațional în diferite situații politice și militare sensibile, pentru a nu ajunge să suporte consecințele pozițiilor sale, adesea pe propriul teritoriu sau, uneori, văzându-și atacate interesele (inclusiv cetățenii, dacă se are în vedere numărul mare de francezi care au fost răpiți sau asasinați în Africa sau Orientul Mijlociu). În foarte mare măsură, ceea ce ține de fenomenul terorist este partea devenită vizibilă a unor procese subterane, în care sunt amestecate nu doar grupările radicale ca atare, ci și servicii de informații ale diferitelor state. Multe dintre grupările desemnate drept teroriste, mai ales cele din Orientul Mijlociu, au fost sau sunt controlate sau infiltrate de serviciile de informații, sunt construite chiar de către unele state, pentru a servi drept suport clandestin pentru diferite acțiuni împotriva rivalilor sau pentru compromiterea unor forțe politice sau sociale interne. Ultimele atentate teroriste majore din Franța, înaintea celor din anul acesta, au fost la mijlocul deceniului al nouălea, în special în metroul din Paris, și au fost realizate de celulele algeriene ale Grupului Islamic Armat, în replică de susținerea oferită de Paris regimului algerian. Pe de altă parte, există o întreagă dispută în ultimii ani, în media și între specialiști, privind faptul că facțiuni din GIA au fost infiltrate și chiar controlate de către serviciile de securitate algeriene, și că violențele perpetuate în Algeria deceniului nouă, ce au luat forma unui război civil, cu peste o sută de mii de morți, au fost adesea acceptate de către regim pentru a discredita mișcarea islamistă.

Lumea merge spre o reinterpretare a religiosului

Pentru a înțelege contextul tragediilor rezultate în urma atentatelor din 2015 trebuie înțelese inclusiv realitățile specifice societății și mentalității franceze. După evenimentele de la Charlie Hebdo au fost nenumărate dezbateri, foarte adesea sterile și chiar dăunătoare, legate de mitul libertății absolute de exprimare, văzută ca un fel de limită ultimă și intangibilă a evoluției umanității, adică a modernității occidentale. Acest absolutism axiologic este oarecum o expresia laicizată și antropocentristă a unor alte absolutisme, cele dezvoltate în secolele anterioare de religiile monoteiste, și care ni par acum perimate sau indezirabile. Paradoxal, el este oarecum și o consecință a replierilor pe care le produce globalizarea. Și aceasta deoarece, pe de o parte, globalizarea, tocmai pentru că deschide individul în mod imediat spre o multiplicitate de opțiuni identitare, culturale, valorice, produce relativizarea reperelor actuale, de la cele privind consistența referințelor identitare și politice naționale, la cele privind identitatea religioasă și statutul valorilor spirituale și morale. Așa se explică explozia, din ultimele decenii, a sincretismelor religioase și spirituale, desemnate, generic, sub titulatura de New Age. Pe de altă parte însă, acest relativism are consecințe destabilizatoare, produce o disoluție a valorilor și a reperelor individuale și colective tradiționale, tocmai prin pluralismul de opțiuni pe care le propune și le face accesibile omului contemporan. În fața acestei multiplicități, indivizii se atașează tot mai mult de modele identitare și valorice proxime, pe care tind să le absolutizeze tocmai pentru a-și găsi o relativă stabilitate și sens. Aceasta explică procesele de revenire spre religios, vizibile în ultimele decenii, atașamentul tot mai mare față de interpretările fundamentaliste, care se regăsesc astăzi în toate religiile, precum și încercările de adaptare a temelor religioase la ceea ce aduce modernitatea, inclusiv în domeniul științific. Lumea nu merge spre o desacralizare și o secularizare continuă, așa cum își imaginau, în secolele XVIII-XIX, filosofii și savanții occidentali, în linia Iluminismului și a pozitivismului, ci mai degrabă se asistă la o readaptare și reintepretare a religiosului, tocmai pentru că oamenii au încă nevoie de certitudini, de echilibru existențial și spiritual, pentru că societățile actuale traversează crize, inclusiv axiologice, cărora nu le pot oferi soluții imanente. Or, în acest proces general de revenire spre religios, Franța a avut și are încă o poziție aparte.


Paris, 13 noiembrie 2015. Atacuri armate, atentate cu bombă, luare de ostatici. 130 de morți, 368 de răniți. Statul Islamic revendică atacul.


Laicitatea devine noua religie

În primul rând, istoria sa modernă e bazată pe un anti-clericalism ce-și atinge apogeul în momentele Revoluției din 1789 și în anii imediat următori. Există o lungă tradiție intelectuală franceză, ipostaziată mai ales de gânditorii iluminiști, care valorizează, aproape absolutist, Rațiunea și omul, văzut ca referință ultimă, la nivel moral, social, politic. Acest antropocentrism filosofic, certificat în perioada ulterioară de evoluțiile științelor naturale și umane, a dus la un discurs care descalifică tot mai mult valoarea cognitivă a religiei și mai ales funcțiile și tutela exercitată de aceasta – catolicismul în special, în cazul Franței, asupra moralei și a normelor sociale. Procesul acesta de laicizare, atenuat în perioada Restaurației și a celui de-al Doilea Imperiu, se reia la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu instalarea celei de-a Treia Republici, mai ales cu reformele inițiate de Jules Ferry, prin care religia este scoasă treptat din spațiul public. În 1905, se proclamă vestita lege a cultelor, prin care se stabilește ruptura definitivă dintre Biserică și Stat: cultele religioase sunt considerate, din acel moment, drept simple asociații de drept privat. Religia este restrânsă la spațiul privat și însemnele religioase nu au voie să mai fie prezente în instituțiile publice. Această laicizare a însemnat deci o statuare a neutralității absolute a statului în raport cu religiile dar, mai ales, blocarea oricărei prezențe a religiosului la nivelul simbolurilor și a afacerilor publice.

http://www.smh.com.au/content/dam/images/1/2/k/3/b/7/image.related.articleLeadwide.620x349.12k35k.png/1420701813018.jpg


În societățile occidentale contemporane, asistăm la ceea ce poate fi numit o adevărată industrie a imaginii și la o producție continuă a unor forme de imaginar adaptat noilor sensibilități și cadre culturale ale (post)modernității.


Așa cum s-a spus foarte adesea, în Franța laicitatea devine de fapt noua religie și ea propune – și impune, valori și coduri obligatorii care, mai mult sau mai puțin mimetic, seamănă cu cele statuate de religie și Biserică. Statutul individului este conferit de calitatea lui de cetățean și toate celelalte repere identitare (etnice, religioase) țin de o dimensiune privată a vieții persoanei, pe care statul – referință politică ce veghează la libertatea individului, își asumă sarcina să le apere și respecte, cu condiția ca ele să nu aibă o inserție în spațiul public oficial. Franța a încercat să impună un model bazat pe un egalitarism principial, pe necesitatea ca referința identitară fundamentală a individului să fie cea a cetățeniei – adică o categorie sociopolitică, și nu etnică, religioasă, rasială, etc. De aici și imperativul „integrării”, adică al asumării acestui set de valori colective și de obligații sociale pe care se bazează sistemul francez. Chiar dacă, în secolul al XX-lea, aceste principii au cunoscut momente de flexibilizare, ele definesc cadrele generale ale relațiilor dintre stat și religie și, mai ales, difuzate prin sistemul de învățământ și prin întreaga cultură publică franceză, ele au modelat într-o manieră specifică atitudinile populației. Astfel, francezii manifestă o destul de limitată preocupare pentru religie, foarte mulți definindu-se, în mod concret, drept atei. Pentru o parte importantă dintre ei, religia este văzută în cel mai bun caz ca o expresie culturală sau, foarte adesea, mai degrabă drept o reminiscență istorică desuetă și ridicolă.

Tocmai această insensibilitate – nu generală, dar foarte răspândită, față de valorile și emoțiile religioase, și tocmai această cultură oficială ce glorifică tema libertății ca valoare supremă, explică, printre altele, existența și succesul unei prese precum Charlie Hebdo. De la Voltaire încoace, o bună parte din cultura publică (și mai ales științifică) franceză adoră provocările și demitizările, adoră să se considere ca bazându-se pe o raționalitate ce deconstruiește iluziile religiei. Trebuie deci permanent avută în vedere această laicitate și această raționalitate instituite ele însele în mituri fondatoare ale spiritului francez modern, și pe care se bazează permanent producția de simboluri și de valori colective din Franța ultimelor două secole.


Bruxelles, 22 martie 2016. Mai multe atacuri sinucigașe sau cu bombă au loc în aeroportul Zaventem și în câteva stații de metrou. 34 de morți (31 civili și 3 atacatori), 316 răniți. Daesh revendică atacul.


Simbolurile religioase versus industria imaginii

S-a vorbit foarte mult, de la atentate încoace, de nelegitimitatea, morală sau chiar și juridică, unei ofensări publice a simbolurilor și a temelor religioase, tocmai pentru că ele au o foarte mare încărcătură emoțională și concentrează o parte importantă din valorile în jurul cărora credincioșii își construiesc viața. Problema trebuie văzută însă, în cazul Franței, iarăși din perspectiva realităților culturale de aici. În societățile occidentale contemporane, asistăm la ceea ce poate fi numit o adevărată industrie a imaginii și la o producție continuă a unor forme de imaginar adaptat noilor sensibilități și cadre culturale ale (post)modernității. În cazul Franței, aceasta poate fi văzută mai ales prin impactul masiv pe care-l au aici benzile desenate și, în general, fetișismul față de imagine, care nu doar este percepută și trăită doar ca o reprezentare a realului ci, foarte adesea, drept alternativă a acestuia. Una dintre probleme e tocmai că acest atașament foarte interiorizat față de realitățile alternative ipostaziate în imaginile livrate de toată această industrie ajunge adesea să relativizeze tocmai consistența realității obiective. Acest imaginar al lumilor ficționale suplinește, adesea, ceea ce realitatea concretă nu oferă, el produce o adicție fantasmatică și, mai grav, o desensibilizare față de realitățile lumii concrete. El este tocmai un fel de element compensator al acestei raționalități oficiale care castrează potențialitățile simbolice, imaginare și emoționale pe care le conțin, de exemplu, religiile.

Ca urmare, pentru mulți francezi, imaginile, caricaturile în cazul de față, au un impact mult mai mare, pentru că ei le consumă într-o manieră aproape sacralizată, sunt icoane ale unor lumi alternative, nu transcendente ci mai degrabă magice. În acest caz, sacrilegiul constă tocmai în orice încercare de a cenzura această libertate a imaginației, a libertății de a relativiza consistența oricărui sistem instituit, de la morală, trecând prin politică și ajungând la religie – marota preferată a acestui spirit voltairean. Într-o largă măsură, caricaturile atât de grotești ale revistei nu erau receptate decât din această perspectivă, a unui spațiu imaginar unde e permisă o libertate absolută, o euforie a desacralizării sau mai degrabă a unei transformări a temelor sacre în simple elemente ale unor experimente artistice duse în numele unei estetici și etici a nonconformismului. Pentru o bună parte din receptorii care și-au pierdut orice sensibilitate față de sacru, așa cum sunt unii francezi – și nu doar ei, ci aceasta se aplică și la alte segmente de populație din celelalte țări din Europa de Vest sau de Nord, simbolurile religioase sunt simple semne care pot fi integrate în semantici alternative, prin care se poate inversa radical semnificația lor originară – tocmai prin simpla funcție a jocului sau a unei logici bazate pe libertatea individului de a reconverti sensul valorilor în funcție de preferințele sale. Pe de altă parte însă, această fixație pe propriile valori și repere produce o insensibilitate față de atitudinile și sentimentele celorlalți, care sunt fie ignorate fie, mai grav, desconsiderate sau ridiculizate. Problema survine atunci când această cultură a libertății erijate în fundament al unei perspective antropice asupra oricăror sisteme de valori întâlnește – uneori într-o contestare reciprocă ce poate lua forme violente -, acele modele culturale pentru care omul este mai degrabă un simplu agent integrat într-o ordine care-l transcende și-l obligă la o supunere față de norme și valori cărora nu le este el sursa ci tocmai Creatorul său.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top