putin
Actual

Putin nu va ataca România

Silviu Neguț explică pentru cititorii Q Business interacțiunile geopolitice în regiunea noastră într-un tablou general al noii ordini geoeconomice, care se va instala mult mai clar odată cu 2017.


Americanii nu au votat pro Trump, ci anti-sistem

Cum explicaţi faptul că la toate alegerile care au avut loc în ultima perioadă au fost aleşi preşedinţi care susţin o politică pro-rusă (SUA, Bulgaria, Republica Moldova)? Ce fenomen de masă a avut loc în cazul statelor din Europa, ce nu mai oferă Uniunea Europeană ca viziune pentru ca acesta să ajungă să fie răspunsul electoratului?

Dacă întrebarea poate fi unitară, răspunsul trebuie oarecum să-l disjungem, motivaţiile fiind în bună măsură diferite în SUA faţă de vecinii noştri. În SUA, votul nu a fost pentru Trump întrucât acesta s-a manifestat pro-rus, ci, în principal, a fost un vot anti-sistem, împotriva unei maşinării anchilozate de alternanţă la putere, devenită nereprezentativă şi păguboasă, votanţii refuzând ceva dèjà vu (ce putea aduce nou Hillary Clinton faţă de Obama sau de soţul ei? Nimic semnificativ). Iar manifestarea ca pro-rus a lui Trump ţine mai mult de rolul de actor de cinema, pe care şi l-a asumat în campanie, decât de cunoaşterea şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat Rusia lui Putin acum. Va afla cum stau lucrurile abia când îşi vor „intra în pâine” noii demnitari numiţi, care îl vor informa care este exact situaţia şi care sunt adevăratele atitudini şi pericole din partea Rusiei pentru americani.

http://www.irishcentral.com/images/MI%20American%20USA%20Election%202015%20ballot%20box%20vote%20Presidential%20iStock.jpgÎn schimb, în ţările vecine – şi nu mă refer la alegerile recente – lăsând deocamdată la o parte Republica Moldova, în ciuda aparenţelor, populaţiile respective nu au votat neapărat lideri pro-ruşi, ci lideri care s-au diferenţiat oarecum de cei tradiţionali şi care n-au tulburat apele vizavi de Rusia. Toate aceste ţări sunt puternic dependente, spre deosebire de România, de petrolul şi gazele naturale ruseşti, iar unele popoare sunt slave şi, totodată, ortodoxe. Mai vocală este doar Ungaria, graţie premierului Viktor Orbán, care a găsit astfel o cale pentru a se individualiza în cadrul UE şi a vehicula idei iredentiste (cu sprijinul lui Vladimir Putin). Populaţia maghiară nu cred că a uitat evenimentele din 1956, deşi a trecut ceva timp de atunci.

Uitându-ne la rezultatele din Republica Moldova rămânem surprinşi de faptul că Maiei Sandu, candidata pro-europeană, i-ar mai fi fost necesare câteva procente pentru a câştiga…, aceeaşi veşnică problemă a urnelor de vot din diaspora occidentală, acolo unde se află majoritatea tineretului moldovean. Spun aceasta pentru a sublinia faptul că nu-i va fi deloc uşor lui Igor Dodon, declarat făţiş pro-rus, să-şi pună în aplicare măsurile pe care le-a vehiculat.

Vladimir Putin i-a înmânat personal paşaportul rus actorului american Steven Segal, declarând că face acest gest ca un pas pentru „normalizarea” relaţiilor tensionate dintre Rusia şi SUA. Cum putem interpreta această „normalizare”?

Un gest singular în cazul unui actor de cinema „expirat” (chiar şi Gerard Depardieu intră în această categorie) nu are nicio semnificaţie. Normalizarea relaţiilor dintre cele două mari puteri depinde de factori concreţi care nu pot fi spulberaţi de admiraţia pentru Putin a unui actor de consum.

Cum se vede astăzi noul tablou geopolitic regional, cu Donald Trump la preşedinţia SUA? Ce întrebări trebuie să ne ridicăm? Care sunt principalele modificări care s-au produs şi, deci, care sunt noile puncte nevralgice?

Cred că este prematur să facem aprecieri punctuale privitoare la tabloul geopolitic regional înainte de a cunoaşte adevăratele hotărâri ale lui Trump, în urma consultării dosarelor care îi vor fi înmânate (însoţite de propuneri concrete, de noii demnitari americani, după declararea a ceea ce trebuie şi este necesar cu adevărat să fie implementat). Este de presupus, la scară macro, că nu va neglija Orientul Apropiat (să nu uităm că ginerele lui Trump, Jared Kushner, care urmează să joace un rol important la Casa Albă, este… evreu!), Orientul Mijlociu (principala regiune petrolieră a lumii) şi Asia de Sud-Est (noul Eldorado economic emergent). Nu cred, totuşi, că va abandona Europa.


Rusia și China au un interes comun: slăbirea puterii americane

Cum se va schimba SUA? Cum se vede relaţia China-SUA cu Trump preşedinte? Sau putem vorbi de un bloc eurasiatic cu acţiune unitară? O colaborare specifică Rusia-China?

America nu se poate modifica prea mult din interior pentru că  ar însemna să-şi piardă din măreţie, din rolul adjudecat în această lume. Într-un mod direct sau nu, lumea a intrat într-un sistem de gravitaţie în jurul Statelor Unite, care constituie, încă, unica putere ce dispune de voinţa şi capacitatea de a se amesteca în ansamblul regiunilor planetei. În fond, aşa cum bine a sesizat Zbigniew Brzezinski, succesele sau eşecurile preşedinţilor americani sunt, în egală măsură, succesele şi eşecurile Americii. Or, insuccesele sau bâlbâielile preşedintelui pun în discuţie rolul Americii ca lider global, pentru că asta a ajuns să fie, şi nu cred că americanii, în principal structurile lor de putere, acceptă aşa ceva.

În ceea ce priveşte relaţiile SUA-China, este de presupus că va fi menţinut, cel puţin o vreme, status-quo-ul actual, în care cea de-a doua „ameninţă” locul celei dintâi doar din punct de vedere economic (a şi depăşit-o, de altfel, la PIB-ul total, la paritatea puterii de cumpărare a dolarului), dacă dragonul asiatic îşi menţine actualul ritm de creştere (există şi scenarii negative).

http://www.whatdoesitmean.com/czc3.jpg

Din punct de vedere geopolitic, China n-are niciun interes să supere SUA, deşi se intersectează în Asia de Est şi de Sud-Est. În plus, China este implicată într-o serie de conflicte îngheţate din Marea Chinei de Sud (pe care Robert Kaplan a botezat-o, semnificativ, „Balcanii Asiei”) şi Marea Chinei de Est, şi, mai ales, este preocupată de preluarea Taiwanului, al cărui apărător este America.

Blocul eurasiatic… Da, el deja s-a prefigurat prin Organizaţia de Cooperare Shanghai (OCS), care îşi are începuturile în urmă cu 20 de ani, include Federaţia Rusă, China şi statele central-asiatice (dintre ele Kazahstan, Kîrgîzstan, Turkmenistan şi Uzbekistan) şi are patru observatori (India, Iran, Pakistan şi Mongolia). Cum, faţă de obiectivele iniţiale (demilitarizarea graniţelor, consolidarea încrederii reciproce şi rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor) şi-a tot adăugat altele (cooperare pe multiple planuri, inclusiv cel militar, ori combaterea terorismului, nu mai vorbim de dezvoltarea economică) s-a speculat, pe bună dreptate, că adevăratul motiv al fondării OCS-ului îl reprezintă crearea unui bloc eurasiatic opus dominaţiei americane. Deşi are şi unele puncte de vedere divergente, Rusia şi China, până mai ieri state duşmane, se înţeleg, în fapt, foarte bine în prezent, unindu-le mai ales interesul comun de a slăbi marea putere americană.

Cum putem caracteriza potențialul geopolitic al României astăzi? A rămas România o insulă pro-americană în regiune, înconjurată de Bulgaria, Republica Moldova şi Ungaria, toate pro-ruse?

După cum se ştie, dacă poziţia geografică a unei ţări, inclusiv a României, este fixă, stabilită de jocul forţelor naturii şi exprimată în anumite jaloane naturale, poziţia geopolitică este variabilă în timp. N-am să fac trimiteri la timpuri mai vechi (teritoriul românesc aflat „în calea tuturor răutăţilor”, cum zicea cronicarul Grigore Ureche), ci am să fac referiri la vremuri apropiate de noi. Odată cu intrarea noastră în NATO şi UE şi tendinţa acestora de avansare spre est, se părea că România dobândeşte, în sfârşit, o poziţie geopolitică favorabilă. Din păcate, stoparea procesului de extindere (în principal, din cauza slăbiciunii – în unele cazuri şi intereselor particulare – manifestate de SUA, Germania şi Franţa), la care s-au adăugat evenimentele din regiune (Georgia, Ucraina), au dus România în plasarea pe o linie de falie, la graniţa cu interesele Rusiei, care, după ce a recuperat Crimeea, unul dintre cele trei puncte geostrategice de la Marea Neagră, vizează să ajungă la gurile Dunării, un alt asemenea punct.


Putin nu va avea curajul să atace un stat NATO

Ce politică vor adopta Ţările Baltice în actualul context? Putin a declarat că nu exclude posibilitatea unui conflict armat, poate chiar nuclear, cu ţările care găzduiesc Scutul antirachetă sau instalaţii care pot reprezenta un pericol pentru securitatea Rusiei. Vedeţi posibil chiar un conflict România-Rusia? Sau va rămâne România un partener strategic pentru americani, unde Trump va continua planurile demarate în Administraţia Obama prin care va investi în continuare în armament şi infrastructură?

Să le luăm pe rând. Mai întâi, nu cred că Putin, oricât de belicos se manifestă el, ar avea curajul să atace un stat membru NATO, fie el unul mic. De asemenea, nu cred că SUA nu şi-ar îndeplini obligaţiile care-i revin ca oricărui alt membru NATO. Cu atât mai mult, nu cred că Rusia ar ataca România, una dintre cele trei ţări din flancul estic NATO care găzduiesc structuri ale Scutului antirachetă. Să nu uităm că pe teritoriul ţării noastre există soldaţi americani şi Statele Unite sunt renumite pentru modul în care reacţionează atunci când sunt afectaţi cetăţenii săi undeva în lume. De aceea cred că, după o perioadă de tatonări, americanii vor continua investiţiile în armament şi infrastructură şi în această parte a Europei. Aş adăuga şi faptul că, în urma deteriorării relaţiilor cu Turcia, după puciul regizat la Ankara, interesul Statelor Unite este şi mai mare pentru România ca ţară gazdă a structurilor antirachetă. În plus, graba (chiar gafa) cu care UE a anunţat intenţia creării unei forţe militare proprii (cu ce resurse?) i-a deranjat desigur pe americani, de unde, probabil, şi reacţia lui Trump în campanie. În ceea ce priveşte Ţările Baltice, aparent cele mai predispuse la o agresiune din partea Rusiei, printre altele, sunt ţări mici (suprafaţă, populaţie, dotare militară etc.) şi găzduiesc o importată minoritate rusă (circa 30%, doar Lituania numai 6%), să nu uităm că acestea s-au bucurat încă de la desprinderea din Uniunea Sovietică şi se bucură şi astăzi de „avocaţi” puternici în Occident.

 

Ce NU mai oferă Uniunea Europeană

Să revenim la Uniunea Europeană! Ce fenomen de masă a avut loc cu ocazia ultimelor alegeri? În cazul statelor din Europa, ce nu mai oferă Uniunea Europeană ca viziune pentru ca acesta să ajungă să fie răspunsul electoratului? Ce prognoză daţi pentru Uniunea Europeană şi regiunea noastră în următorii 10 ani?

Este greu de răspuns, pe scurt, la întrebările pe care mi le puneţi privitor la Uniunea Europeană. Foarte interesantă cea referitoare la „ce nu mai oferă Uniunea Europeană…”. Cam multe nu (mai) oferă. Nu se văd, printre altele: a) beneficiul apartenenţei la o mare familie de naţiuni şi la securitatea pe care aceasta o conferă; b) oportunitatea participării la cea mai mare piaţă unică din lume, cu toate posibilităţile legate de dezvoltarea economică şi, mai ales, creşterea numărului de locuri de muncă; c) consolidarea ireversibilă a reformelor şi dezvoltării economice (unele state membre n-au atins nici acum nivelul de dinainte de declanşarea crizei economice) şi politice (înmulţirea, de pildă, a partidelor xenofobe, iredentiste etc.). Construcţia europeană a oscilat,  şi încă o face între ideea federală (de exemplu SUA, Germania ş.a.) şi cea „republicană” (o unică entitate, a se vedea Michel Foucher – Republica Europeană). Există, în fapt, un aşa-zis „nucleu dur” (FRAMANIA – deci Franţa şi Germania) şi „ceilalţi”.

145982

În probleme majore, de interes general, se acţionează, practic, funcţie de interesele personale ale unor state. Dau un singur exemplu: în cazul proiectului de amploare privind reducerea dependenţei energetice a UE de sursele ruseşti, Germania şi-a făcut propriul joc, prin construirea gazoductului Nord Stream (aprovizionarea directă din Rusia, pe sub Marea Baltică), iar în prezent are pe tapet Nord Stream II. Amintesc acest lucru întrucât energia a devenit un factor strategic de politică globală, iar Rusia şi-a valorificat din plin acest atu, compensând rămânerea în urmă ca putere militară cu atuul de putere energetică. Mai amintesc afirmaţia (extrem de semnificativă!) făcută de unul dintre cei doi artizani ai actualei UE, Jean Monnet, cu puţin înainte de a părăsi această lume: „Dacă ar trebui să încep din nou Construcţia europeană, punctul de plecare ar fi cultura”.

Ce se va întâmpla cu UE în următorii 10 ani? Multe depind de anumite evenimente care deja se prefigurează. Dacă în final Brexit-ul reuşeşte (să vedem ce zice Parlamentul britanic) şi se întâmplă acelaşi lucru cu Italexit-ul (premierul italian Matteo Renzi a făcut aceeaşi greşeală ca şi David Cameroon, promiţând referendum), Cutia Pandorei nu va mai putea fi închisă. În plus, deja au început să se contureze unele grupări regionale, precum Europa Centrală, nu în sensul clasic, ci în acela al Grupului de la Vişegrad, cu conotaţii negative pentru România.

În ceea ce priveşte „iniţiativele specifice ale Germaniei”, una deja am menţionat-o, gazoductul, o alta, apreciată tot ca negativă, este cea a imigranţilor… Dintre cele pozitive amintesc „Strategia Dunării”, iniţiată de Berlin, care este cu adevărat importantă şi operativă. Pe când o strategie a Mării Negre sau o Strategie a Carpaţilor?

negrut Silviu Neguţ este profesor universitar doctor, fondator și director al Masterului „Geopolitică și Relații Internaționale” ASE București

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top