Răzvan Roşu – ultimul tulnicar

Vine din Țara Moţilor, dar, paradoxal, l-am cunoscut la Viena, unde a primit o bursă pentru studiul etnologiei. Într-un teatru privat, amenajat în subsolul unei clădiri de pe o stradă periferică a Vienei, a păşit cu picioarele goale, a ridicat tulnicul de 3 metri şi a chemat… la răscoală, la joc, apoi a bocit „Hoarea mortului” şi ne-a uimit pe toți cu spectacolul încălţării opincilor şi legarea nojițelor. Legat de ţara sa chiar şi prin ziua de naştere (1 decembrie), el nu face parte din niciun proiect al ministerului care promovează imaginea României în lume, dar lumea pe care o reprezintă este autentic românească.

S-a născut în Satu Mare, dar rădăcinile îi sunt în Munţii Apuseni. O parte din familie a venit în 1949 din Mărişel într-o colonie de moţi de lângă Carei, numită Marna Nouă, formată tot din mărişeni. Pe vremuri era mare lucru ca să nu ştie cineva să horească sau să joace. Nu toţi însă aveau acelaşi har şi aceeaşi pricepere. „Pot să spun că pasiunea pentru vremurile vechi mi-a stârnit-o bunicul meu, încă din copilărie, când îmi povestea despre lumea din copilăria sa. O străbunică de a mea, Roşu Oniţa, poreclită Picuşe, era cunoscută pentru talentul ei de a descânta (a spune strigături) la petreceri şi nunţi, dar şi pentru că ştia hori şi juca.”  Pentru a-şi găsi rădăcinile s-a dus la munte, la Mărişel, să îşi caute neamurile. Acolo s-a redescoperit. A văzut cu adevărat ce este horitul. Majoritatea celor de la care a învăţat horile îi sunt neamuri mai apropiate sau mai îndepărtate. În Mărişel, noţiunea de clan este încă foarte actuală şi nu de puţine ori i-a fost dat ca neamuri îndepărtate, pe care până atunci nu le cunoştea, să îl considere de-al lor şi să se comporte cu el ca şi cum ar fi părinţii săi.

De ce a ales tulnicul

Tulnicul i-a atras atenţia prin intensitatea lui. Prima dată a auzit-o cântând din tulnic pe  Lina Şcheop, o femeie care trăia într-o colonie de moţi de lângă Carei, numită Ianculeşti, formată cu moţi veniţi din comunele Albac şi Horea. „Mi-a împrumutat un tulnic şi aşa am început să «zâc din el».” Apoi a întâlnit-o pe Mariana Gligor din Câmpeni, cea mai bună tulnicăreasă a moţilor, care i-a perfecţionat stilul. „Am mers de multe ori peste munte, cum zicem noi de la Mărişel, la Câmpeni, pentru a învăţa tainele tulnicului, dar şi pentru a căuta vechi semnale de tulnic.” Prin tulnic muntenii îşi anunţau tot: chemau vacile, porcii, oile, se chemau la biserică, dădeau semnale de răscoală, îşi chemau drăguţa sau drăguţul, dar duceau tulnicul cu ei şi în peregrinările lor „la ţară” când mergeau să îşi vândă ciuberele, grinzile, scândurile şi să îşi aducă „fărina şi bucatele” care nu se făceau în munţi. Deşi mergeau în convoaie, de multe ori se întâmpla ca cel care rămânea în urmă să fie atacat de hoţi. Atunci lua tulnicul şi îşi chema tovarăşii în ajutor. Trebuie menţionat că tulnicul acesta nu era mai mare de un metru sau un metru jumătate. „În prezent, din câte ştiu, sunt ultimul bărbat din Apuseni care cunosc aceste semnale. Mai sunt vreo doi-trei în toată Ţara Moţilor, dar nu mai pot cânta pentru că nu mai au dinţi. Şi dacă nu ai dinţi, i moartea tulnicului.” Din Mărişel transmite semnale spre ceilalţi munţi, dar nimeni nu îi mai răspunde…

Este greu de descris ce simte atunci când cântă la tulnic. „Încerc să mă ţin cât mai mult posibil de tema de casă pe care mi-a dat-o Grigore Leşe, aceea de a da semnale la fiecare răsărit de soare şi la fiecare asfinţit. Momentul când se îngemănează ziua cu noaptea este unul magic, iar sunetele tulnicului te duc cu gândul la ancestral. Întreaga acţiune are ceva ritualic în ea.”

Tânăr, dar a trăit atât de mult

Răzvan Roşu e tânăr, şi totuşi, atât de matur. „Zicea un bătrân de-al meu că până la 30 de ani a simţit că parcă a trăit 80 de ani, iar după această vârstă i s-a părut că a trăit foarte puţin. Sunt oarecum în aceeaşi situaţie, deşi am numai 21 de ani, simt de parcă am trăit mult mai mult. Am încercat să le fac pe toate, să  lucrez, să citesc cât mai mult, dar să şi petrec. Am trecut prin multe încercări, am cunoscut oameni fără de care nu aş fi ce sunt acum. Până acum zic că am bifat destule puncte de pe agenda vieţii mele, să vedem ce va fi de acum înainte.”

Tradițiile româneşti se sting. Cine este de vină?

Suntem la Viena, departe de ţară, dar vorbim despre dispariția tradițiilor româneşti. În puține regiuni se mai păstrează, şi locul satului îl ia, încet, încet, civilizația modernă care înlocuieşte apa de fântână cu cea îmbuteliată, poiana lui Iocan cu ştirile de la televizor, pâinea coaptă-n ţest cu franzelele de la oraş.  Răzvan Roşu crede că tradiţia românească a fost ţinută în viaţă artificial nu numai în perioada comunistă, dar şi în democraţie. „Nu merge să lucrezi în «fabrici şi uzine» sau să locuieşti la bloc, să te plimbi cu Mercedesul şi apoi să vii să pozezi în mare păstrător al tradiţiei. Fără să ai puternice legături cu satul şi cu puţinii ţărani adevăraţi pe care îi mai avem, nu numai că nu poţi hori sau juca, dar nu poţi nici scrie despre sat. Noi ne minţim pe noi înşine de multe decenii, ne îmbrăcăm în haine naţionale doar când vin turiştii şi apoi nici nu ne mai pasă de ele, ascultăm manele.

Mai este o modă la noi, adunăm un bătrân, doi, câţi mai sunt autentici, îi prezentăm ca pe sfintele moaşte când vine turistul sau televiziunea şi după i-aruncăm la lada de gunoi, nici nu ne mai interesează de ei, până nu vine următorul grup de turişti. Prin aceste practici de tip bolşevic arătăm noi cât de bine ne păstrăm tradiţiile.

Nu pot fi de acord nici cu viziunea aceasta păşunistă şi romantic-puerilă, să distrugem tot ce e modern, şi să ne mutăm din nou în colibe. Lumea satului s-a schimbat mult. Nu putem obliga pe nimeni să trăiască fără facilităţile lumii moderne. Dar nici să demoleze construcţii de patrimoniu sau să distrugă peisajele prin ridicarea unor vile de prost-gust vopsite în portocaliu şi cu garduri de inox. Trebuie găsit un echilibru. Dar cred că românii nu îl au, ne-am lovit prea brusc cu civilizaţia modernă şi acum ne dăm drept cine nu suntem.”

Nu caută un ţap ispăşitor, dar crede că vina este în special a instituţiilor de cultură care nici după 21 de ani de la căderea comunismului nu ştiu să facă diferenţa între kitsch şi autentic şi nu promovează oamenii de valoare. „Avem patru posturi de televiziune care ne intoxică zilnic cu kitsch de sorginte folclorică. În continuare se difuzează emisiuni care  continuă tradiţia şi canonul «Cântării României». În toată această ecuaţie, lipseşte ţăranul român, cel care cântă cu adevărat folclorul. Sub paravanul fals al păstrării folclorului, l-am distrus de fapt. Şi distrugerea continuă, dacă vă uitaţi la statele de plată ale unor ansambluri «profesioniste» vă îngroziţi. Şi pentru ce atâta risipă? Ţăranul român nu cânta nici cu orchestră şi nici nu lua ore de canto.”

„Voi merge până la capăt, chiar dacă voi ajunge muritor de foame”

Are şi neîmpliniri şi tristeți. Destule. „Nu ştiu dacă e bine tot timpul să le faci şi cunoscute. Faptul că ţara mea continuă să fie condusă de sfertodocţi şi de afacerişti ar putea fi una dintre cele mai mari tristeţi ale mele. Iar ca urmare a acestui fapt, sute de români îşi părăsesc ţara şi merg să lucreze ca robi în Occident.” E tânăr şi totuşi nu are mari speranțe în privința viitorului său de tulnicar. „În România, dacă lucrezi în domeniul folclorului, mă refer că angajat al unei instituţii de cultură, ajungi muritor de foame. Cercetarea nu este încurajată în niciun fel, aşa că, în continuare, trebuie să pun bani de la mine pentru a merge prin sate şi a mă documenta. Singura soluţie pentru un trai decent ar fi cea de profesor universitar. Deocamdată este bine, dar când voi termina facultatea vor începe greutăţile. Cu un salariu de 600 de lei, cred că nu ai cum să trăieşti, nici să întreții o familie sau să mai şi cercetezi.”

Părinții săi au privit, la început, oarecum cu neîncredere, cărarea pe care a apucat-o, dar acum îl sprijină în tot ceea ce face. „Într-o lume atât de materialistă şi plină de afacerişti de succes, este greu să faci ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Eu am ales să merg până la capăt pe acest drum, chiar dacă voi ajunge muritor de foame. Cu toate acestea, mă consider un  Don Quijote care se luptă cu aceleaşi mori de vânt. Dar nu trebuie să ne pierdem nădejdea, după cum spune Isus Hristos!”

Ultimul tulnicar are un viciu: cărţile. Citeşte mult şi nu de puține ori şi-a dat ultimii bani pe cărţi. În general, citeşte literatură de specialitate din domeniul etnologiei, dar spune că un bun etnolog trebuie să cunoască foarte bine domeniile adiacente: istorie, teologie, filosofie, sociologie etc. A citit şi multă literatură universală, dar în ultima vreme a ignorat-o din lipsă de timp.

Când vine vorba despre muzică, ascultă trei genuri, despre care crede că sunt  cei trei piloni de bază ai oricărei muzici din lume: folclorul autentic, muzica clasică şi muzica bisericească. „Fără muzică şi fără cărți cred că existenţa mea ar fi mult mai golită de sens.”

Viena este capitala Transilvaniei, nu Bucureştiul

A câştigat o bursă Erasmus pentru şase luni şi a ajuns la Viena. Îmi spune sincer, asumându-şi riscul de a nu-l considera un bun român sau de a-l bănui de secesionism că „Viena este capitala Transilvaniei, nu Bucureştiul.” „Faptul că am fost vreme îndelungată parte a Imperiului Austriac îşi spune cuvântul, ceva din spiritul habsburgic s-a întipărit în noi. Păcat însă că drumul către Viena trece tot timpul prin Budapesta, unde se pierde contactul direct între Viena şi Transilvania.”

În Bucureşti nu a simţit nimic din spiritul ardelenesc, a fost chiar luat peste picior de multe ori pentru accentul sau pentru portul său. Pentru Răzvan Roşu, Bucureştiul nu este decât o capitală administrativă. În Viena se simte ca acasă, ca în orice oraş din Ardeal.

„Oricum, fiind atât de ataşat de sat, sunt şi multe lucruri care îmi lipsesc. Din punct de vedere profesional, nu pot să nu remarc condiţiile mult mai bune, seriozitatea profesorilor, metodologia cercetării mult mai avansată  şi nivelul mult mai ridicat al sistemului universitar. Din acest punct de vedere, România este mult mai înapoiată.”

Seara, când iese de la cursuri, se abate prin Hofburg sau prin Ringul vienez şi  horeşte despre cătănie şi despre Împăratul, „despre o lume ce avea măreţia ce lipseşte atât de mult vremurilor pe care le trăim.”

Coincidenţă sau nu, s-a născut de Ziua Unirii. Îi spun că şi eu, şi ne felicităm reciproc. Îl întreb cum este ţara lui şi cum ar vedea-o într-o viziune ideală. „România cred că trece printr-o mare criză a existenţei ei şi nu mă refer la cea de ordin economic. Românii sunt derutaţi, nu ştiu ce au de făcut, nu mai au un sistem de valori, votează pentru o pungă de zahăr şi un litru de ulei.

Ce este cel mai grav, în rândul tinerilor s-a instaurat curentul manelist. Şi nu mă refer la muzica în sine, care uneori poate fi chiar ascultabilă, ci la concepţiile ce stau în spatele ei. Mulţi români trăiesc ca nişte manelişti, viaţa lor se rezumă la a  avea femei, maşini, bani şi la a face cât mai multe „învârteli”. Şi la ţară văd acest „nelcoşag” (încrezăciune) de prost-gust, ne dăm drept cine nu suntem, vrem să ne dovedim unul altuia care este mai şmecher.”

Îi este  greu să descrie România sa ideală. „Poate că ea este doar o utopie, dar cred că totul se învârte în jurul conducerii. Politrucilor din ziua de azi nu le-aş permite nici măcar să le şteargă tocul cizmei unor adevăraţi politicieni cum au fost Iuliu Maniu sau familia Brătienilor. Nu fac parte dintre aceia care idealizează perioada interbelică. Dar cu toate cusururile ei, a fost singura perioadă când am fost pe o traiectorie bună, când România făcea parte cu adevărat din sistemul european. Nu avem modele şi continuăm să introducem forme fără fond.” Crede că singura soluţie a României spre o normalitate ar fi Casa Regală a României, reinstaurarea monarhiei. Cu toate acestea, ştie că nu mai e posibil. Însă îi este dor şi visează la o Românie respectată din care să fie mândru că vine. Ridică tulnicul şi cântă o chemare pentru ţara lui…