Republica Moldova din nou fără preşedinte

Comuniştii se agaţă de normele democratice şi refuză să lase Parlamentul să aleagă un preşedinte al Republicii. Ciudatul joc democratic de la Chişinău maculează orice încercare de ieşire din criza politică instalată cu peste doi ani în urmă.

Minoritari în Parlament, sovietofilii lui Vladimir Voronin speculează la maximum prevederile unei Constiuţii care fusese construită pentru comportamente politice „normale”. Asta pare cu atât mai mult de neînţeles cu cât profesorii de la Şcoala Superioară de Partid (1983) ai brutarului sovietic din Corjova (Vladimir Voronin) n-au pus niciodată bază pe vreo Constituţie: nici pe litera şi nici pe spiritul ei!

Pe 18 noiembrie, ar fi trebuit să aibă loc o nouă rundă de alegeri în Parlament pentru stabilirea numelui preşedintelui statului. În lipsa a doar două voturi, Alianţa pentru Integrare Europeană nici nu are pe cine să propună pentru a satisface pretenţiile comuniştilor, astfel încât alegerile vor fi amânate „sine die”.

Starea de incertitudine convine comuniştilor, căci, în acest fel, nu vor permite AIE să-şi pună în aplicare programul de guvernare orientat către Europa, macină încrederea populaţiei în liderii celor trei partide, dar aduce acum în pragul iernii din ce în ce mai multe nostalgii sovietice în comportamentul cetăţenilor de vârsta a doua şi a treia. (În Republica Moldova, sunt zeci de mii de „muncitori migranţi” care oricum nu mai participă la viaţa politică a statului, astfel încât votul „nostalgicilor” este cel mai adesea speculat).

Comuniştii au de fapt o singură pretenţie: oricine poate fi preşedinte, indiferent de ideologia lui politică şi indiferent de comportamentul lui. Din partea lor oricine ar putea fi preşedinte, numai român să nu fie!

Preşedintele Republicii

În Republica Moldova, preşedintele are un rol crucial, atâta timp cât, prin Constituţie, are destinat un rol de „super prim-ministru” având în portofoliu practic întreaga politică internă şi externă. Premierul numit are doar un rol de executant al deciziilor preşedintelui (măcar la Chişinău această relaţie este scrisă în Constituţie, nu ca la Bucureşti unde ea se deduce nu se citeşte din filele Actului Fundamental!), aşa că niciunei facţiuni parlamentare nu-i este deloc indiferent din ce partid provine şeful statuluui.

Toate deciziile strategice ale statului sunt apanajul exclusiv al preşedintelui, inclusiv principalele numiri în funcţii: Procuratură, ministerele de forţă, dar şi principalele contracte economice, pro- sau contra-Moscova stau tot în semnătura preşedintelui.

Igor Dodon – un măr otrăvit pentru AIE

La sfârşitul săptămânii trecute, trei parlamentari comunişti şi-au dat demisia din PCRM. Teoriile conspiraţioniste de la Chişinău spun că Vlad Filat (premierul în funcţie) ar fi la originea acestei dezertări strategice. Constituiţi într-un „grup independent” cei trei (Igor Dodon, Zinaida Greceanâi şi Veronica Abramciuc) s-au arătat „interesaţi” să fie cei care vor detensiona alegerile, prin votarea preşedintelui. Cu voturile lor, AIE ar fi putut debloca situaţia, dar doar din punct de vedere teoretic!

Şi totuşi nu a fost să fie aşa, deoarece pretenţia acestor trei „pseudo-dezertori”  era exagerată: preşedintele să fie unul dintre ei, mai precis Zinaida Greceanâi, premierul care a expulzat ambasadorul român (Filip Teodorescu), în primăvara lui 2009, şi care s-a declarat în prea dese rânduri pentru o politică de forţă în relaţia cu România.

Astfel, grupul dizident denotă, de fapt, mica „schemă” a lui Voronin, care încearcă să atragă AIE într-o construcţie imposibilă prin oferirea unui „măr otrăvit”: cine ar putea crede, în mod serios, că cei trei dizidenţi s-au desprins realmente de comuniştii pro-moscoviţi?

Uniunea Europeană, România şi Chişinăul

La acest „măr otrăvit” contribuie, în mod naiv, inclusiv Uniunea Europeană care, probabil, exasperată de această criză spune, prin cuvintele reprezentantului său în Republica Moldova, Dirk Shuebel: „Zinaida Greceanâi ar fi o candidatură bună pentru preşedinţie […] Uniunea Europeană a avut o experienţă plăcută cu aceasta în perioada când a fost prim-ministru”.

Pe Dirk Schuebel „l-a luat gura pe dinainte”, căci şi România face parte din Uniunea Europeană al cărei reprezentant este germanul-diplomat, iar statul român nu a fost niciodată  parte la o asemenea declaraţie. “Toată lumea la Chişinău ştie că experienţa noastră din ultima perioadă a guvernului Greceanâi nu a fost tocmai fericită: acuzaţii, până astăzi nedovedite, de instigare la revoltă şi uzurpare a puterii pe 7 aprilie, expulzarea ambasadorului Teodorescu, închiderea frontierei de pe Prut”, menţiona Marius Lazurcă, ambasadorul României la Chişinău, citat de Timpul.md.

În paranteză trebuie spus că, în mod ciudat, U.E. a avut în ultimul timp la Chişinău doar reprezentanţi atipici. După „blajinul” Cesare de Montis, l-a avut mai apoi pe ungurul Kalman Mizsei care <<îndemna România să nu se mai comporte ca „fratele cel mare” în relaţia cu Republica Moldova>>, dar care milita totuşi pentru relaţie mai strânsă a Budapestei cu „fraţii” maghiari din Transilvania, acelaşi care „scurtcircuita” relaţia  dintre Bucureşti şi Chişinău prin înfiinţarea „biroului unic pentru vize” în interiorul ambasadei Ungariei.

Este vorba despre acelaşi diplomat de la Budapesta care spunea că Vladimir Voronin a „iniţiat procesul de integrare europeană a Republicii Moldova” (Petru Bogatu, blog personal)

Acum U.E. are ca reprezentant un german, Dirk Schuebel, crescut la şcoala diplomaţiei în Ungaria şi Ucraina. Exact ce-i trebuia unui diplomat european ca să înţeleagă pe românii din Republica Moldova!

NOTA BENE: Dacă altădată ministrul de externe român a fost criticat pentru politica sa faţă de teritoriile din Est, de această dată trebuie notată vizita, deloc uşoară pe care a avut-o la Kiev, săptămâna trecută. Chiar dacă unora li s-a părut o vizită soldată cu anumite „umilinţe” este de apreciat faptul că ministrul de externe român a  mers „în gura lupului” mai ales că ea avut loc practic simultan cu reuniunea evreilor comunişti ucrainieni care au concluzionat, nici mai mult nici mai puţin decât că România a fost, după Germania, cel mai mare „contributor”  la Holocaust !