Retragerea din Irak

Al doilea război din Irak a fost început de George Bush jr. şi finalizat de Barack Obama. Primul încercase să continue „munca” tatălui său, preşedintele George Bush sr., iar al doilea a primit Premiul Nobel pentru Pace încă din primul său an de mandat, tocmai pentru intenţiile sale mai pacifiste.

Invadarea Irakului în martie 2003 a survenit într-un moment în care SUA se aflau la apogeul statutului său de supraputere mondială, iar motivul principal a fost de a preveni restabilirea puterii lui Saddam Hussein şi de a împiedica „renaşterea din cenuşă” a regimului său după sancţiunile survenite după primul război din 1990, scrie Al Jazeera. Americanii au dorit să înlocuiască un Irak ostil cu o ţară care să devină „client american” sau măcar să aibă un regim neutru. Astfel, planurile SUA prevedeau transformarea ţării într-o bază de influenţă politică a monarhiilor din Golf, a căror pasivitate sau chiar acceptare a acţiunilor Al Qaeda deveniseră jenante pentru americani.

Toată această politică a fost „învelită”, bineînţeles, în ambalajul unei nedovedite ameninţări cu ipotetice arme de distrugere în masă pe care le-ar fi posedat Saddam.

Discreţia retragerii vs. fanfarele începutului

Retragerea americană survine după aproape 10 ani de la începutul operaţiunilor militare şi după aproape un deceniu de cvasi-ocupaţie militară a Irakului. Conflictul este unul dintre cele mai controversate din istoria recentă a Statelor Unite, deşi nici seria conflictelor din Coreea, Vietnam, Panama, Grenada sau Somalia nu s-au bucurat de prea multe cronici favorabile. Conflictul din Irak a avut drept urmări imediate şi vizibile moartea a zeci de mii de irakieni (cifrele nu vor fi, probabil, niciodată cunoscute), a 4500 de soldaţi americani şi a altor câteva sute de militari ai statelor aliate SUA.  În plus, se apreciază că 1,7 milioane de irakieni au devenit persoane refugiate în cei zece ani.

Într-un comentariu acid, Al-Jazeera notează discreţia totală a retragerii americane, improprie totuşi unui stat care clamează victoria în acest lung conflict. Această discreţie contrastează cu entuziasmul începuturilor conflictului şi cu interesul enorm pe care l-a avut atunci.

Mulţi dintre irakieni au sărbătorit  totuşi plecarea americanilor pe care i-au văzut mereu ca pe nişte forţe de ocupaţie, într-o ţară cu un popor extrem de mândru. Există însă şi irakieni care mulţumesc americanilor că i-au scăpat de regimul dur al lui Saddam Hussein. Un regim care, totuşi, reuşise să păstreze un echilibru firav în luptele seculare dintre clanurile etnice şi grupurile religioase.

Finalitatea unuia dintre obiectivele războiului şi anume bunăstarea poporului irakian, nu a fost încă atinsă, singurul obiectiv securizat este constanţa fluxurilor de petrol către Occident. Un obiectiv ipocrit, dacă privim din perspectiva irakienilor.

Capturarea lui Saddam Hussein în 2006, judecarea şi mai apoi spânzurarea acestuia nu au putut, totuşi, şterge imaginea neputinţei găsirii acelor „arme chimice”, în numele cărora se începuse al doilea război împotriva Irakului. Cu totul alta ar fi fost legitimitatea unui asemenea conflict, dacă americanii ar fi terminat regimul Hussein în primul război, cel din 1990. Măcar atunci exista justificarea atacului samavolnic asupra Kuweitului !

Ce rămâne după retragere ?

Una dintre ideile constante ale americanilor fusese cea de a impune un guvern, în care principalele etnii şi religii să fie reprezentate: sunniţii, shiiţii şi kurzii. Un demers venit din perspectiva democraţiei participative consacrate în Occident, dar unul deloc viabil în Irak. Guvernul are o slabă susţinere, de altfel nici nu are de aproape doi ani un ministru de interne şi nici unul al apărării (dovadă a luptelor intestine pentru control) şi însuşi premierul Al-Maliki nu are susţinerea necesară în interiorul propriului guvern. Consecinţa insistenţelor americane este că „guvernul de coaliţie este foarte fragil”, spune reportera Jane Arraf din Bagdad, citată de Al-Jazeera.

Cu ocazia încheierii misiunii militare din Irak, Barack Obama făcea o declaraţie cel puţin hazardată: „SUA lasă în urmă un Irak suveran, stabil şi de încredere, având un guvern reprezentativ care a fost ales de propriul popor”.  

Şi totuşi, ce este mai rău este că mulţi irakieni, dar şi mulţi dintre aliaţii SUA, simt că America a lăsat în urma ei „o ţară distrusă, cu mii de văduve şi orfani, o populaţie profund divizată de-a lungul unor linii identitare şi fără ca (americanii, n.n.) să se preocupe de reconstruirea infrastructurii distruse” (Al Jazeera).

Tarak Barkawi, Senior Lecturer la Centrul de Studii Internaţionale al Universităţii din Cambridge caracterizează astfel această retragere: „Americanii pleacă din Irak, dar ocupaţia lor militară (şi a aliaţilor, n.n.) rămâne caracterizată de trei mari episoade care nu le fac cinste: inexistenţa armelor de distrugere în masă, închisoarea de la Abu Ghraib şi masacrul de la Fallujah” !