Român în țara lui

Nimeni altul decât rapsodul nepereche al neamului, întruchiparea și întruchipătorul dorului românesc, singurul artist autohton care, prin muzica şi prin textele sale, ne-a pansat rănile şi ne-a salvat iubirea atât în anii rătăcirii comuniste, cât şi în anii dezamăgitoarei tranziţii, şi care, iată, continuă să o facă şi astăzi cu aceeaşi intensitate şi prospeţime.

Q Magazine: Domnule Tudor Gheorghe, ce mai înseamnă, astăzi, România?

Tudor Gheorghe: Pentru mine nu există „astăzi” când este vorba de România. Pentru mine, România este întotdeauna. Pentru mine nu e… Chiar începe să mă deranjeze chestia asta, că se bate mult tam-tam cu o săptămână înainte, că e Ziua Naţională a României. Nu trebuie să aşteptăm o zi anume ca să arătăm că ne iubim ţara, că suntem români. Pentru mine, Tudor Gheorghe, Ziua Naţională a României este în fiecare zi.

Q: Dar cu identitatea naţională cum mai stăm?

T.G.: Eu am ferma convingere că noi, ca popor, nu ne-am spus ultimul cuvânt. Faţă de culturile europene îmbătrânite, eu sunt convins că există un sâmbure de spiritualitate care încă nu a înmugurit deplin, nu a înflorit încă în această ţară. Convingerea mea este că suntem una dintre ţările binecuvântate. Şi mai cred că Europa ar trebui să se poarte cu totul şi cu totul altfel decât de poartă acum cu noi, pentru că aici există o varietate incredibilă şi un potenţial creativ absolut senzaţional. Atât vreau să vă spun, copiii noştri, la toate olimpiadele unde se duc în lume, câştigă premii şi uimesc prin rezultate. Ăsta e un semn că avem şi am avut întotdeauna potenţial. Noi nu ne cunoaştem toate valorile, nu ne-am descoperit încă toate bogăţiile spirituale. Nouă ne e ruşine cu ce e românesc şi asta mă deranjează, poate, cel mai mult.

Q: Tocmai încercam să vă întreb dacă nu aveţi cumva senzaţia că pentru tinerii de azi România a devenit o noţiune abstractă…

T.G.: Depinde despre ce categorii de tineri vorbim. Pentru că la spectacolele mele, de pildă, unde se poate întâlni România profundă, tinerii ştiu de ce vin. Sigur, nu sunt foarte mulţi, şi probabil nu sunt aceiaşi cu cei care se duc la festivalul dovleacului şi al usturoiului, la zilele halbei de bere sau la sărbătoarea manelelor. Sunt altfel de tineri. Eu pe aceşti tineri mizez, eu cred în elite.

Mulţi sar gardul să mănânce aguridă din altă parte

Q: Sunteţi unul dintre puţinii şi ultimii păstrători ai tradiţiei româneşti. Dacă cineva are poftă să simtă o fărâmă din spiritul românesc, ştie ce are de făcut – îşi cumpără bilet la spectacolele lui Tudor Gheorghe. Şi aici îi includ şi pe cei din tânăra generaţie.

T.G.: Cred că şansa mea e aceea că alternativele care li se oferă sunt submediocre. Tinerii şi-au dat seama că în spectacolele mele găsesc un izvor real de adevăr cultural şi atunci îşi îndreaptă atenţia către ceea ce fac eu. Probabil acesta este şi motivul pentru care de fiecare dată la concertele mele sălile sunt pline.

Q: Cine mai vine din urmă pe culoarul pe care, se pare, alergaţi de unul singur?

T.G.: Mi-aş dori să am două mii de contracandidaţi pe culoarul meu, dar eu ce vină am dacă nu vine nimeni după mine? Nu ştiu cum să-ţi spun, pentru că vezi tu, personalitatea mea culturală se manifestă pe mai multe canale. Adică eu când am văzut cum este mutilat, cum este maltratat şi umilit cântecul românesc, am făcut acele trei, patru spectacole cu muzică populară din perioada interbelică, atunci când cântecul românesc era veritabil.

Q: Am fost la acel spectacol…

T.G.: Ai văzut? Iată, la un spectacol de folclor, la muzică populară vin tineri foarte mulţi. Nu cred că mai există un cântăreţ de muzică populară la care să vină atâta lume. Atunci când am văzut că tinerii nu ştiau, nu fuseseră informaţi de frumuseţea şi sonoritatea muzicii noastre uşoare din perioada interbelică, atunci am făcut acele spectacole, cu Cavalerii felinarelor târzii, cu Zavaidoc, cu Moscopol, cu Titi Botez, cu Cristian Vasile…

Q: Nemaipomenitul Bucureşti de altădată!

T.G.: Exact, ca să redescoperim acel extraordinar univers al Bucureştiului de odinioară, când nu exista atâta mitocănie, când se putea vorbi de rafinament. Apoi, toate spectacolele mele sunt tematice, nu sunt făcute doar de dragul de a face un spectacol. Ele au un sens. Eu nu fac parte din showbiz, ci dintr-o cu totul şi cu totul altă lume. Misiunea mea este de a face cunoscute, atât cât îmi stă mie în putinţă, valorile fundamentale ale culturii şi spiritului românesc. Aş putea spune că eu deschid porţile unei vii extraordinare, cu struguri excepţionali, iar foarte mulţi sar gardul să mănânce aguridă din altă parte. Asta n-o înţeleg…

Rezistenţa se dobândeşte numai prin cultură

Q: România de mâine depinde de calitatea tinerilor care se perpelesc acum la foc mic pe Facebook, la umbra pseudoculturii şi entertainmentului. Pe cine ar trebui să dăm vina pentru viitorul sumbru care se anunţă?

T.G.: Sunt mai multe cauze: societatea, şcoala, familia… Dacă un copil vede toată ziua cum sărmanii lui părinţi se zbat în sărăcie şi îşi caută disperaţi un serviciu, normal că nu-i va mai sta capul la exprimare elevată şi la masterate. Va încerca să copieze exemplele facile de la televizor şi va ajunge să fie îndrumat de televizor şi de trendurile de pe reţele sociale. De aceea fetele sunt siliconate, iar băieţii se laudă cu 2-ul de la Bac de la limba română. În condiţiile în care societatea e debusolată, iar şcoala a devenit o bulibăşeală generală, tânărul trebuie să fie un caracter foarte puternic pentru a rezista. Iar rezistenţa se dobândeşte numai prin cultură.

Q: Spuneaţi, mai demult, într-un interviu, că abia aşteptaţi să vă retrageţi la ţară, să vă odihniţi, să vă dedicaţi poeziei, să…

T.G.: Nu numai poeziei. Să scriu, în general.

Q: Vă mai bate acest gând?

T.G.: Păi, deocamdată mă aflu într-un turneu în ţară. Deci nu mă pot lăsa acum… Apoi, mai am vreo trei, patru spectacole. Eu sper că voi fi atât de normal la cap ca atunci când, din punct de vedere fizic, nu voi mai putea face faţă pe scenă două ore, atunci mă voi retrage, voi lenevi, voi scrie, voi avea eu ce face.

Q: Peste câteva zile vom avea alegeri. Bănuiesc că veţi merge la vot.

T.G.: Totdeauna am mers, e obligaţia mea.

Cred enorm în tânăra generaţie

Q: Ce ne puteţi spune despre clasa politică românească?

T.G.: Există şi politicieni de calitate, dar, din păcate, cei mai mulţi nu sunt de cea mai bună calitate. Eu cred că în viitorul apropiat, politicienii vor fi aleşi dintre copiii noştri risipiţi acum prin lume, cei care studiază afară, la universităţi de prestigiu, la Harvard, la Cambridge, la Oxford, care se vor hotărî să se întoarcă în ţară şi să facă din România ce au făcut şi colegii lor de la 1848.

Q: Credeţi că „băieţii deştepţi” din ţară, în cârdăşie cu limitaţii şi plafonaţii de serviciu, îi vor lăsa pe olimpicii entuziaşti reveniţi de la Harvard să ocupe posturi-cheie? Trăim, totuşi, în România…

T.G.: Eu am discutat cu o mare parte din ei, prin periplurile mele prin lume, şi am vorbit pe tema asta. Desigur că, dacă se întorc 15-20 de inşi acasă, sunt mâncaţi, dar dacă vin 400 sau 4.000, altfel vor sta lucrurile. Şi apropo de valori umane. Mai cred că cei mai mulţi dintre oamenii de valoare români, şi mă refer la contemporani, la cei care trăiesc acum, nu sunt promovaţi. Ei sunt mult mai mulţi decât am fi tentaţi să credem. Pentru că oamenii de calitate mai au şi o doză de bun-simţ. Eu, de exemplu, am şansa spectacolului, şansa histrionului, a contactului direct cu lumea. Există mulţi alţi artişti extraordinari care stau în umbră şi din pricina modestiei cu care sunt înzestraţi. Uite, de exemplu, nu ştiu câţi au auzit de Achim Nica, unul dintre cei mai mari cântăreţi de muzică populară, un păstrător real de tradiţie. Din păcate, a murit în urmă cu doar câteva zile. Nimeni nu a scris măcar un rând la moartea lui…

Q: Ce urare aţi face ţării dumneavoastră de 1 Decembrie?

T.G.: Păi am spus deja, eu cred în destinul şi în viitorul României, numai că trebuie să mai avem puţintică răbdare. Noi ne-am grăbit mereu crezând că se poate face totul peste noapte.

Tudor Gheorghe, 43 de ani de muzică şi poezie

Maestrul Tudor Gheorghe, recunoscut pentru spectacolele de muzică şi poezie pe care le oferă fanilor de peste patru decenii, a împlinit anul acesta 67 de ani. Fiecare reprezentaţie a artistului este unică, de la tema aleasă până la modul de interpretare, maestrul uimeşte la fiecare prezenţă pe scenă. „Calvarul unei inime pribegi” din 2006 a conţinut cântece din anii 1930, iar în 2008 dedica un întreg concert, „La margine de imperii”, pentru singura regiune din ţară care s-a aflat sub mai multe imperii. De asemenea, la sfârşitul anului 2011, trubadurul oltean nu a stat „Degeaba” şi a imaginat o nouă creaţie în stilul rock-simfonic. Anul acesta, artistul născut la 1 august 1945, într-o familie de ţărani din satul Podari, jud. Dolj, le-a oferit românilor alte opt spectacole pline de vervă şi de originalitate, dintre acestea amintind „Rapsod şi lăutar”, „Vremea nemâniei” sau „Nu se poate cu de toate”, aceasta din urmă, o creaţie-omagiu adusă lui Nenea Iancu, la 100 de ani de la dispariția și 160 de ani de la nașterea lui I.L. Caragiale.