colindatori20copii20-20maramures1
Alecsandra Raluca Dragoi
Ritual
Actual

Salvaţi colindul românesc de la moarte!

În 2003, colindul românesc intra în patrimoniul UNESCO, însă, în scurt timp, va dispărea. Putem salva acest simbol identitar național? Răspunsurile lui Răzvan Roșu, etnolog și antropolog, pentru Q Magazine.

Renunțăm la cultura noastră pentru a o împrumuta pe a altora

Răzvan Roşu, se apropie Crăciunul. În fiecare zi auzim la televizor, pe internet „colinde” care se depărtează mult faţă de ceea ce auzeam noi în copilărie. Cum vedeți situaţia din perspectiva de etnolog și antropolog? Este o pierdere a valorilor sau o modernizare?

Ceea ce se întâmplă în România, implicit situaţia colindelor, se încadrează într-un fenomen general de aculturaţie, de adoptare a unor forme fără fond. Adică suntem dispuşi să renunţăm la specificul nostru pentru a prelua, din mers, aspecte culturale pe care nu le înţelegem pe deplin. Scopul este de a ne simţi integraţi într-un alt tip de cultură, de a arăta că nu suntem „înapoiaţi”, că ţinem pasul cu moda, în unele cazuri chiar de a parveni.

Dacă ne referim strict la colindă şi colindat, cel puţin din perspectiva mea, lucrurile nu stau bine deloc. Iar acest lucru se poate lesne sesiza doar ascultând ceea ce se difuzează la radio, televizor sau ceea ce este postat pe internet. Eu am stat cu creionul în mână iarna trecută – în timp ce umblam pe teren ca să mai culeg corinzi (prefer forma rotacizată) – şi am notat repertoriul auzit la radio. Din estimările mele, pe primul loc ca difuzare este Hruşcă cu prelucrări folk, apoi Fuego şi alţii care aparţin de muzica uşoară şi manele cu piese care descriu un Crăciun mirific. Mai apar şi prelucrări corale, „americanisme” şi foarte, foarte puţine colinde cântate de ansambluri.

Noi am intrat în 2003 în patrimoniul UNESCO cu colindatul în ceată, nu cu prelucrări folk sau cu variante manelizate ale colindelor. Aici este paradoxul: pentru românul comun, Crăciunul a ajuns să însemne Hruşcă. Aşa că, promovând mereu prelucrările, am pierdut fenomenul real al colindatului în sate. În câte sate din România se va colinda anul acesta cu adevărat? Vă spun din experienţa mea de pe teren: în extrem de puţine. Anul trecut am avut surpriza neplăcută de a vedea şi auzi că, pentru prima dată, în unele sate considerate a fi încă păstrătoare ale obiceiului copiii nu mai corindă. Sunt nişte schimbări majore în lumea satului românesc pe care tindem să le ignorăm şi să prezentăm un portret mitizat al unui sat care nu mai există. Nu mai spun de colindele de sorginte precreştină, din anumite zone arhaice ale Transilvaniei, care vor dispărea în câţiva ani.

Colindatori (Irozi), in centrul Bucurestiului – anul 1938.

Există diferenţe atât de puternice între regiunile din România în ceea ce priveşte colindele şi colindatul?

Sunt câteva regiuni mai arhaice, pe care eu le denumesc enclave culturale. Personal m-am ocupat de cele din Transilvania: Ţara Moţilor, Ţara Oaşului, Ţinutul Pădurenilor, Ţara Beiuşului. Ele au păstrat, într-adevăr, până de curând, un repertoriu de corinzi cu teme preponderent de sorginte precreştină. Este vorba aici şi despre arhaicitatea muntelui în comparaţie cu zonele de câmpie, unde predomină cântecele de stea.

Un bun exemplu al unor astfel de diferenţe sunt crângurile din Mărişel (Ţara Moţilor), de unde mă trag. Repertoriul de aici era compus, până în 1990, exclusiv din corinzi cu motive precreştine, laice: incestul dintre lună şi soare, venirea turcilor etc.  După cum relata una dintre informatoarele mele, Florica Lăpuşte a Buhii, deşi se sărbătorea Naşterea Domnului, corinzile nu aminteau acest eveniment.

Cu o sută de ani înainte, Béla Bartok, muzician şi compozitor maghiar, care a realizat printre primele culegeri sistematice de folclor în Transilvania, a rămas fascinat de corinzile din anumite ţinuturi româneşti. Corinzile cetelor de corindători îi dădeau impresia unei muzici războinice, a unui ritual perpetuat timp de secole, cu origini precreştine evidente. Iată ce diferenţă mare, de la aceste corinzi scandate, cântate pe grupuri, antifonic, şi prelucrările lui Hruşcă, cântate lin şi duios cu chitara.

razvan rosu

Corindatul mi-a marcat existenţa şi este unul dintre principalii piloni ai identităţii mele, unicat prin amintirile şi simţirile pe care mi le-a generat.

Răzvan Roşu

Vorbeați de colinde de sorginte precreştine, de cântece de stea. Puteţi să ne dați mai multe detalii?       

În percepţia generală, corinzile sunt confundate adesea cu cântecele de stea. În sensul primordial, corinda avea o funcţie de urare, de felicitare adresată gazdei, dar şi rolul magic de a alunga duhurile rele. Cu alte cuvinte, corindătorii veneau să îţi ureze sănătate, belşug şi roadă. Dar de ce urăm roadă bogată în plină iarnă? Pentru că sărbătoarea creştină a Crăciunului nu doar că s-a suprapus peste ziua lui Mithra sărbătorită în 23 decembrie sau peste alte sărbători dedicate solstiţiului de iarnă, dar a încorporat şi noul an agrar sărbătorit iniţial în martie. Pentru omul tradiţional această perioadă era una critică, deoarece ziua era scurtă, întunericul risca să înghită lumina. Tocmai de aceea, se punea, în trecut, un mare accent pe învăţarea exactă, fără greşeli, a textului corinzilor. Se credea că prin interpretarea inexactă a corinzilor, efectul magic scontat nu se va împlini.

Deci, corinzile nu „vestesc naşterea Domnului”. Asta fac cântecele de stea, venite pe filieră occidentală, răspândite mai ales prin greco-catolicism, preluate ulterior şi de ortodocşi. Cântecele de stea au tematică pur creştină şi relatează efectiv naşterea Domnului. Acesta este rolul cântecelor de stea şi al scenetelor: Irozii sau Bethlehemul; introduse şi ele din Occident, ce se constituie într-un strat mai recent. Cele mai multre dintre colindele de astăzi sunt de fapt cântece de stea, copiii le cântau când mergeau cu steaua – „O ce veste minunată”, „Trei păstori”, „Steaua sus răsare”.  Practic, asistăm, în ultimul secol, la reducerea rolului colindelor la unul pur religios.

Colindatori cu Plugusorul la periferia Bucurestiului.

Colindatori cu Plugusorul la periferia Bucurestiului.

Asta înseamnă că, noi, românii, am perpetuat până în ziua de astăzi un obicei precreştin?

Mai bine spus de sorginte precreştină. De fapt corinzile sunt o fuziune a unor elemente creştine şi precreştine. Unele texte oferă posibilitatea să identificăm suprapunerea exactă a acestor straturi, uneori şi o încercare superficială de a le încreştina. În orice caz, corinda este singurul gen folcloric care are, fără niciun dubiu, o sorginte precreştină.

Obiceiuri asemănătoare se păstrează şi în Carpaţii Nordici, unde reminiscenţele unui Crăciun păgân sunt încă vizibile, ca de exemplu la huţuli. Deci, trebuie să privim lucrurile puţin şi dintr-o perspectivă comparată. Totuşi, colindatul în ceată din spaţiul românesc rămâne unul dintre cele mai ilustrative exemple al supravieţuirii unor elemente precreştine până în prezent şi este, în acelaşi timp, un important liant identitar al Europei.

Colindele vechi dispar, tinerii nu vor să le mai învețe considerându-le înapoiate

Intrarea colindelor în patrimoniul UNESCO a fost un fapt pozitiv?

Bineînţeles că da. Este vorba, de fapt, despre recunoaşterea valorii culturale pe care colindatul în ceată o are. Dar includerea în patrimoniul UNESCO, fără a fi completată de politici culturale bine definite, nu garantează că în câţiva ani colindatul în ceată, împreună cu repertoriile acestora nu vor dispărea. Bănuiesc că o să mă întrebaţi, precum au făcut-o şi alţi apropiaţi: Cine este de vină? Ce este de făcut? Cred că, în primul rând, instituţiile culturale din România nu au o viziune pe termen lung pentru a documenta, încuraja şi promova cu adevărat colindatul în ceată, deşi declarativ o fac. Nu avem o bază de date concretă despre zonele unde colindatul în ceată se mai păstrează într-o formă acceptabilă, apropiată de cea originală. Apoi, mass-media poartă şi ea o vină. Nu numai pentru că nu promovează într-un mod corespunzător colinde autentice, ci şi datorită impresiei create în rândul tinerilor de la sate: ceea ce văd la televizor este calitativ şi de actualitate. În schimb, corinzile din sat sunt pentru ei reminiscenţe ale trecutului, semne ale înapoierii, nedemne de a fi promovate.

Am observat, de nenumărate ori, un conflict între generaţii – gap between the generations – cum este numit în literatura de specialitate. Tinerii refuză să mai înveţe corinzile vechi, mai ales pe cele precreştine, pentru că le consideră învechite, nepotrivite şi preferă să le preia pe cele auzite la televizor şi pe internet. Pe de altă parte, bătrânii nu recunosc colindele noi, refuză inovaţia, precum o fac, de regulă, oamenii de factură tradiţională. Sunt convins însă că, odată cu ei, acest repertoriu va dispărea. Un exemplu clar în acest sens este Ţara Oaşului, unde deja corinzile din stratul mai vechi abia mai pot fi găsite.

ALLCopii la colindat cu Steaua in centrul Bucurestiului.

Ce înseamnă colindatul pentru dumneavoastră?

Pentru mine Crăciunul este un prag important al trecerii anului, dar şi un moment unic când poţi simţi pe viu legătura cu trecutul, cu ritualul. A fi corindător înseamnă să îţi asumi o anumită responsabilitate. Împlineşti un ritual, aduci bucurie şi belşug gazdelor care sunt corindate. Din experienţă vă spun că cel mai frumos este să corinzi bătrânii, săracii. Am multe amintiri frumoase cu şi despre oamenii pe care i-am corindat. Îmi vin în minte şi scene puternic contrastante între solemnitatea momentului în care unele cete colindau şi neseriozitatea altora. Pe de altă parte, mă simt şi ca o relicvă deoarece corinzile pe care le-am auzit în copilărie nu le mai corindă aproape nimeni în prezent, cu excepţia bătrânilor. Aşadar, corindatul mi-a marcat existenţa şi este unul dintre principalii piloni ai identităţii mele, unicat prin amintirile şi simţirile pe care mi le-a generat.

colindatori_resize„Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi şi împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și, după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii.”

Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top