Scurt Manual al Demnității în Hristos

Sunt puține cărți pe care le recitești în viață. Și foarte puține care te obligă să-ți recitești viața. Alexandru Teodorescu, prin cartea sa „Celula de minori” (Humanitas, București, 2015, 268 pg.) m-a readus la viață.

Nu-i o poveste simplă. În 1958, aflați în ultima clasă de liceu, 13 tineri – apostolii neîngenunchierii, se constituie în organizația Frontul Eliberării Naționale. În mai 1959 sunt arestați, suferind condamnări între 6 și 23 de ani muncă silnică. Sunt eliberați în 1964. Dar mai întâi au fost la Uranus, în beciurile Securității (mai – august 1959), Jilava (27 august1959 – mai 1960), Lagărul de muncă de la Luciu – Giurgeni (mai – octombrie 1960), Lagărul de muncă de la Grădina, din Balta Brăilei (octombrie 1960 – aprilie 1964). Neverosimilele pagini ale unei istorii în care se estompează copilul și crește deplin icoana bărbatului mărturisitor. Nu, nu doar aceea care vizează pe autor – iconar de excepție a unei arcade cu oameni deplini. Avem în paginile acestea răspunsul la spusa Mântuitorului despre „sfinții care judecă lumea”, atât de minunat întărit în cuvânt de sfântul Pavel, Apostolul: „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6.2).

La vremea manifestărilor de turmă sovietizată, sufletul unor copii se pune chezaș că România Adevărului nu poate fi îngenuncheată. Poate că generației de astăzi jertfa lor apare ca inutilă. Azi când ne revoltăm pentru toate nimicurile și acoperim motivarea tinerei generații cu tinichele și hârtii doveditoare de nimic, gestul de rezistență al liceenilor acestora te vindecă parcă de mediocritate.

Nu știu ce să admir la carte. Personajele, reale și vii ca feții frumoși din poveștile în care cerul răscumpără pământul, scriitura acestui matur filolog împlinit ca profesor (din 1977 trăiește și activează în Germania) ori lecția de istorie – parcă mereu insuficient scrisă, a refuzului de colectivizare spirituală, în cel mai ne-euharistic sens al cuvântului?

Scriitura de un realism tăios, ca de efigie romană, ori metafora de bun simț în care învăluie slăbiciunea umană pentru a desface aripile ca de înger ale curajului mărturisitor? O carte de citit cu nodul în gât, sărind peste pagini și revenind, strângând din dinți și căutând să înțelegi cum s-a născut iertarea în inimile tinerilor – bătrâni din generația liberă a arestărilor comuniste. Noi, care învățăm cu ușurință ne-iertarea. Recunosc că emoția patericală a lecturii a fost dublată de retina sufletească în care am reținut celulele, coridoarele, coturile de locaș ale Fortului 13. Tensiunea acelei celule de minori, majoră replică la întreg procesul de absurdizare a fortuitului mizer. Sunt desigur clipe astrale în fiece viață.

Alexandru Teodorescu ne-a învrednicit de reconstruirea, până la amănunte ce-ți creează durere fizică, de recalibrarea punctului din care putem începe construirea proiectului de Țară al Neamului Românesc.

Celula de minori, majori în demnitate și replică matură la toată construcția idioată a comunismului securistic. Când am închis cartea am avut sentimentul plenar că trebuie să fug în Liturghie, să nu uit pe nici unul din tinerii cărții, sămânță a libertății de astăzi. Oricărui manual de istorie modernă a României, cartea aceasta așezată pe masa de lucru a oricărui licean ori student, luminoasă alternativă.

Un Pateric al demnității în Adevăr al unui Neam prea ades mințit. Într-atât încât a început să creadă minciunii ca unui adevăr.

Darul cel mare a lui Dumnezeu pentru noi este că unii din cei aflați între coperți precum icoana în scoarțele ei de lumină, sunt vii. Pot întări în cuvânt ceea ce au dăruit, în Duh, devenirii noastre. Rândurile acestea, smerită sărutare de rană.