Spirala tăcerii

Cu cine zice vecinul, cu cine apare mai mult la televizor sau cu cine crede el? Q Magazine răspunde la întrebarea „De ce suntem atât de nehotărâți?”.

După patru ani de mandatat alegătorul român nu știe care este numele deputatului/senatorului care candidează în colegiul său şi nu cunoaşte nici activitatea reprezentanţilor săi în Parlament. Nu știe din ce partid face parte senatorul/deputatul în funcție din colegiul în care locuieşte, ce iniţiative/realizări a avut acesta pe durata ultimului mandat sau ce meserie de bază are. Din teama de izolare, despre care vorbea Noelle-Neumann, în urmă cu 30 de ani, alegătorul nu recunoaşte că nu a mers la vot în 2008 şi admite întotdeauna că a votat cu candidatul câştigător. La alegerile din 2012 ar vota cu acelaşi candidat care a câştigat mandatul în colegiul său şi în scrutinul trecut, dar nu este hotărât 100%, în condiţiile în care nu a urmărit deloc campania electorală. Să vedem cine vorbeşte cel mai tare.

Spirala tăcerii

Politolog de origine germană, Elisabeth Noelle-Neumann a scris în anul 1984 o carte reprezentativă pentru Europa de Est care se pregătea să dea nas în nas cu democraţia. Spirala tăcerii este o teorie modernă a opiniei publice care demonstrează că oamenii preferă să se alăture majorităţii, chiar dacă asta înseamnă să agreeze un punct de vedere cu care în mod normal nu ar fi de acord, din teama de izolare.

În anii ’70, context caracterizat de o nouă politică a Estului, a apărut o dinamică aparte în ceea ce priveşte comportamentul alegătorului. Cineva care era convins că ceea ce gândeşte este în asentimentul tuturor îşi exprima opinia cu voce tare şi avea foarte multă încredere în sine, pe când cel care nu era de acord cu noua politică se retrăgea din spaţiul public şi renunţa să mai vorbească. Astfel, ca într-un vârtej, unii au acaparat viaţa publică, iar alţii au dispărut amuţind. Iar ceea ce îi va face pe cei din urmă să treacă în tabăra popularilor este teama de izolare specifică naturii umane, principalul factor care contribuie la crearea spiralei tăcerii.

După aproape 30 de ani de când Noelle-Neumann elabora această teorie, vedem că lucrurile nu par să se fi schimbat foarte mult. IRES a publicat, înainte de începerea campaniei electorale, trei studii care dezvăluie profilul alegătorului român. Pe scurt: pesimist, dezinteresat, dar cu mari aşteptări de la clasa politică.

România, 2012. Portret de alegător

De cele mai multe ori este pesimist, iar dacă îl întrebi de ce, îţi va răspunde că îl nemulţumeşte nivelul de trai din România și banii prea puţini pe care îi câştigă nu îi permit să se îngrijească de sănătatea şi aşa şubrezită.

Când vine vorba despre activitatea Guvernului, alegătorul român este, în general, nemulțumit, prima problemă pe lista neagră fiind economia pe care o vede din ce în ce mai slabă în următorii doi ani. Printre altele se mai gândeşte şi la faptul că nivelul de corupţie va crește, că industria este slab dezvoltată, iar locurile de muncă sunt insuficiente. Pe de altă parte, există și aspecte pe care le valorizează pozitiv, cum ar fi implicarea în dezvoltarea ordinii publice, protecției mediului și a educației.

Dincolo de toate acestea, provocările cele mai mari rămân sărăcia, degradarea climatului din familie şi în cele din urmă singurătatea. Prețurile, infracționalitatea, educația, sănătatea, agricultura, locurile de muncă, mentalitatea, funcționarea instituțiilor și Justiția sunt toate surse generatoare de probleme pentru el, probleme pe care le asociază cu veniturile reduse care conduc la datorii.

În România ar trebui să existe în acest moment doar două partide politice: unul la putere și unul în opoziție, consideră alegătorul care este interesat de politică, deşi nu crede că poate influența hotărârile importante care se iau pentru țara în care trăiește, cu toate că este conştient că hotărârile care se iau la nivel administrativ îl vizează și pe el. Contrar posibilităţilor oferite de un stat democratic, nu este membru în asociaţii nonprofit şi nu participă la activităţi ale acestora. De asemenea, nu merge la acțiuni de protest și nu semnează petiții, nu participă la demonstrații, greve, marşuri şi alte manifestări de acest gen.

Chiar dacă au trecut peste 20 de ani de la „abolirea” comunismului, rănile trecutului încă nu s-au vindecat, iar colaborarea cu vechea Securitate este o bilă neagră pentru orice candidat la alegerile parlamentare. Securitatea de după ’90 nu intră în calcul. Ar vota oricând pentru o lege a lustrației care să blocheze accesul la funcții publice pentru colaboratorii fostei Securități, deşi nu are amintiri neplăcute din acea perioadă, nefiind persecutat politic în timpul regimului comunist.