Statele Unite își mențin supremația geopolitică față de Rusia și China

Într-un moment în care cei informați unilateral par derutați, în Europa, de opțiunile viitoare probabile, deloc sigure, ale Moscovei și de zăngănitul armelor provocat în Asia, de China comunistă, unele clarificări sunt necesare.

• Istorie și „hârdău de ocări” la aniversarea PNL
• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare

Și cum moda datului cu părerea – deloc avizată – a devenit ceva firesc, prin unele arealuri mediatice carpatine, probabil că este util să observăm intrarea în arena publică euro-atlantică a unor personalități care au ce spune despre rolul Statelor Unite ale Americii, în alianța transatlantică.

VIZIUNEA UNUI ANALIST BRITANIC

Unul dintre seniorii prestigioși care calcă cu argumente solide peste cenușa propagandei imperiale ruse este Sir Malcolm Rifkind, care a împlinit, la 21 iunie, frumoasa vârstă de 76 de ani.

O mențiune necesară, deoarece la britanici înțelepții sunt percepuți – prin ceea ce scriu, prin ceea ce rostesc la posturi de radio și televiziune – cu atenție, nicidecum nu sunt invitați, ca pe la noi, de terți impotenți intelectual, needucați civic, ca să își plimbe…nepoțeii.

Ei bine, Sir Malcolm Rifkind a fost secretar al apărării și ministru de externe din anul 1992, până în anul 1997, deci are o viziune clară, pragmatică, atât asupra modului în care Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își vede defensiva, atât proprie, cât și aceea a NATO, dar și în ceea ce privește puterea diplomației britanice, de a se adapta provocărilor apărute nu numai pe continentul nostru european.

Ulterior, Sir Malcolm Rifkind a fost, în perioada 2010-2015, președinte al Comitetului de informații și securitate cu supraveghere statutară a MI6 – Serviciul Secret de Informații / serviciul de informații străine al Regatului Unit, însărcinat cu colectarea sub acoperire, de peste mări, și analiza informațiilor umane în sprijinul securității naționale a Marii Britanii – , MI5 – Serviciul de Securitate / agenția națională de contrainformații și securitate a Regatului Unit – și GCHQ – Sediul de comunicații guvernamentale / adică o organizație de informații și securitate responsabilă cu furnizarea și asigurarea informațiilor guvernului și forțelor armate ale Regatului Unit.

Rifkind este profesor invitat la Departamentul de Studii de Război al King’s College din Londra, prin urmare este la curent cu modul în care mediul academic britanic evaluează acum ultimele evoluții geopolitice.

În esență, aici este vorba de un senior cumpănit, care nu scrie pentru gloria personală, ci doar pentru a semnala celor interesați, nu puțini, nuanțe ce altora le scapă când analizează dinamica unor state, de pe continente diferite.

Sir Malcolm Rifkind a publicat miercuri, 9 august 2022, un interesant comentariu, sugestiv intitulat „Ucraina este moștenirea Afganistanului, dar vorbirea despre declinul Americii este o greșeală”.

EROAREA LUI PUTIN

Într-un asemenea context, seniorul britanic afirmă că președintele Federației Ruse a greșit când a văzut retragerea forțelor occidentale din Afganistan „ca un semn al declinului american și a invadat Ucraina, crezând că va exista o reacție limitată.”

Sigur că actuala administrație americană putea opta, ca alternativă, pentru menținerea a 2.000 de militari americani lângă Kabul, așa cum există un asemenea contingent lângă Bagdad, ceea ce ar fi menținut capitala afgană în afara controlului talibanilor.

Dar Statele Unite erau de prea multă vreme în Afganistan, unde au pierdut nu puțini militari și tehnică de luptă, concomitent constatând corupția celor aflați la putere și înțelegând că mentalitatea unei părți a populației afgane ține și azi de o altă epocă istorică.

Este o discuție aparte dacă retragerea forțelor americane și a celor aliate se putea face și cu prevenirea comandanților unităților militare afgane, deși rapiditatea cu care preluau controlul orașelor forțele talibane indica mai degrabă opțiunea multor cetățeni afgani de a înlocui o administrație coruptă, cu una care, deși rigidă pe plan religios, reprezenta, în mod evident, cel puțin inițial, o anumită speranță, chit că erau anticipate abuzurile și exagerările noilor autorități cu convingeri islamice, într-un mod fără echivoc.

Pe de altă parte, după cum se știe, o reacție limitată nu a fost, la nivelul statelor membre ale NATO, la invadarea Ucrainei, de către forța expediționară rusă.

Dimpotrivă, președintele Joe Biden, cu felul său amical de a fi, a reușit redarea încrederii tuturor statelor aliate că Alianța Nord-Atlantică poate fi – și deja a demonstrat asta, la Summitul de la Madrid – mai puternică decât a fost în ultimele trei decenii.

Totuși, rămâne, cel puțin momentan, fără un răspuns întrebarea: de ce serviciile secrete rusești, a căror eficiență tradițională este recunoscută de structurile similare ale adversarilor, nu l-au atenționat pe Vladimir Vladimirovici Putin că Statele Unite ale Americii, contrar aparențelor, nu constituie o superputere nucleară în declin?

A compara colapsul Uniunii Sovietice – la doi ani după retragerea din 1989 a trupelor sovietice, din Afganistan -, cu visata, la Kremlin, diminuare a puterii SUA, după replierea trupelor americane și aliate de pe teritoriul afgan, constituie o probă de obtuzitate geopolitică a conducerii actuale a Rusiei.

Una care a generat, ulterior, prin invazia nesăbuită din Ucraina, pierderea de facto a unor efective – morți și răniți – ce echivalează cu o zecime din totalul militarilor activi, din armata lui Putin, care se lăuda cu 1.000.000 de combatanți gata de luptă, dacă nu cumva unii sunt doar pe hârtie.

Sir Malcolm Rifkind reamintește trăitorilor în democrațiile consolidate ale alianței transatlantice câteva repere esențiale: „Colapsul sovietic nu a fost doar din cauza eșecului său militar în Afganistan, ci și din cauza modelului economic și politic comunist sovietic, care nu a reușit să ofere o creștere economică și prosperitate poporului său în comparație cu Occidentul capitalist.

Cheltuielile militare globale totale au crescut cu 0,7% în termeni reali în 2021, ajungând la 2113 miliarde USD. Cei mai mari cinci cheltuitori în 2021 au fost Statele Unite, China, India, Regatul Unit și Rusia, reprezentând împreună 62% din cheltuieli, potrivit noilor date despre cheltuielile militare globale publicate de Institutul Internațional de Cercetare a Păcii din Stockholm (SIPRI). Foto Flickr

Comparativ, Statele Unite rămân cea mai puternică putere militară și economică din lume. Puterea economică și militară a Rusiei, în afară de armele nucleare, este cu mult inferioară”.

Cu toate acestea, septuagenarul Putin a mizat atât pe surprinderea strategică, cât și pe obiceiul SUA – validat în cele două conflagrații mondiale – de a interveni doar când lucrurile o luau razna în Europa, ori președintele rus vroia – inițial! – restaurarea teritoriului sovietic, în granițele Federației Ruse, în traducere liberă reinstituirea puterii imperiale a Kremlinului, în sfera sa dorită de influență europeană și asiatică.

Când am scris asiatică am vizat și intervenția militară rusă, recentă, în Kazahstan, un stat ex-sovietic al cărui președinte, Kassym-Jomart Tokayev, totuși a avut ulterior curajul, în prezența omologului de la Moscova, să spună clar – și în fața presei – că nu recunoaște republicile separatiste Donețk și Lugansk, din Donbasul ucrainean.

Iar mai târziu, același conducător din capitala Nur-Sultan, a dispus întârirea forțelor armate naționale – cu un efectiv actual de 110.000 de militari -, pentru a face față unei eventuale noi operațiuni militare speciale duse de o ipotetică nouă forță expediționară a Federației Ruse, de data aceasta pe tărâm kazah.

EZITĂRILE LUI XI JINPING

În viziunea seniorului britanic Rifkind, Republica Populară Chineză „deși o superputere în creștere rapidă, va dura ani să ajungă din urmă SUA. PIB-ul pe cap de locuitor al Chinei rămâne mult mai mic decât cel al Japoniei sau Taiwanului, precum și al SUA. De asemenea, China nu apare încă drept o putere financiară, cu moneda sa de importanță minoră în comparație cu dolarul sau euro”.

Xi Jinping a ordonat armatei să facă o demonstrație de forță în jurul Taiwanului Foto Profimedia

Și asemenea rânduri, scrise în cunoștință de cauză, înaintea mult așteptatului Congres al Partidului Comunist Chinez – când de pe acum se știe că Xi Jinping va fi reales președinte – explică indirect și ezitările conducerii de la Beijing de a trece la măsuri militare decisive vizând ocuparea insulei Taiwan.

Până la comedia cu demonstrația de forță, deloc necesară, a armatei chineze în jurul Taiwanului, percepția existentă la Washington D.C. era că doar pe termen lung și numai pe cale pașnică Beijingul vrea reunificarea Republicii Populare Chineze cu minuscula Republica China a taiwanezilor.

Acum lucrurile s-au schimbat pentru că două lucruri au devenit clare:

Administrația Biden este decisă să sprijine în continuare înzestrarea armatei taiwaneze – care are 165.000 de militari activi și 1.665.000 de rezerviști antrenați periodic – cu tehnică de luptă modernă.

Iar în cazul unei debarcări în forță, pe plajele taiwaneze, ale unor trupe de elită din Armata Populară de Eliberare a Chinei, Statele Unite ale Americii vor interveni cu propriile trupe, de o manieră decisivă.

REUȘITELE PREȘEDINTELUI STATELOR UNITE

Președintele american Joe Biden, la o întâlnire cu președintele Chinei Xi Jinping în timpul unui summit virtual din Sala Roosevelt a Casei Albe Foto Profimedia

Președintele american Joe Biden și echipa sa au reușit:

1. Redarea încrederii aliaților din NATO că articolul 5 din Tratat va fi respectat cu sfințenie, prin urmare chiar și în cazul agresiunii contra statelor baltice riposta Alianței Nord-Atlantice va fi pe măsură și imediată.
2. Ridicarea la 300.000 de militari – din cei peste 3,2 milioane de combatanți, cât au laolaltă statele aliate – a efectivelor forței cu înaltă pregătire de luptă, capabilă să dea o contralovitură nimicitoare adversarului care ar iniția o surpriză strategică la granița de răsărit a NATO.
3. Acordarea unei atenții egale defensivei aliaților la Marea Baltică și Marea Neagră, în România urmând a mai fi prezenți 5.000 de militari americani, dintre care 3.000 destinați întăririi apărării litoralului românesc și 2.000 ca rezervă pentru a acționa în alte state aliate, în cazul unei invazii neașteptate.
4. Sporirea ajutorului complex – politic, umanitar, economic, financiar și prin furnizarea de tehnică de luptă – pentru Ucraina, pentru ca această țară să nu își piardă independența, statalitatea și suveranitatea națională.
5. Determinarea celor interesați de dosarul asiatic să înțeleagă că, prin participarea la Summitul NATO de la Madrid a înalților reprezentanți ai Japoniei, Coreei de Sud, Australiei și Noii Zeelande, echilibrul geopolitic de până acum, de pe continentul asiatic, va fi menținut, la nevoie, nu numai prin mijloace diplomatice.

SPERANȚELE SEPTUAGENARULUI DE LA KREMLIN

Pe agenda lui Putin rămân trei repere cronologice:

• 11 septembrie – când vor avea loc alegeri în 15 entități federale ale Rusiei și când nu este exclus să fie incluse în federație, prin referendumuri mimate, republicile separatiste din Donețk și Donbas;

• 7 octombrie – când președintele rus va aniversa șapte decenii de viață și este probabilă recunoașterea, de el însuși a viitoarelor republici Herson şi Zaporojie, ce urmează a fi până atunci create, ca urmare a prezenței trupelor de ocupație militară ale Rusiei;

• Și aniversarea de pe 30 decembrie – momentul comemorat fiind ratificarea, la 30.12.1922, a Declarației privind crearea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, când Putin ar putea proclama integrarea sudului Ucrainei în Federația Rusă.

NOLENS VOLENS

Concomitent, pe agenda lui Xi Jinping – dincolo de neanulata întâlnire cu Joe Biden – stă ceea ce semnala și Sir Malcolm Rifkind: „Japonia a mai spus că va trata orice atac asupra Taiwanului ca pe o amenințare la adresa securității naționale nipone. Chinezii au nevoie de piețele lor de export din SUA, dacă doresc să obțină o creștere majoră în continuare a economiei lor. Sancțiunile inevitabile care ar urma oricărei agresiuni militare ar afecta grav aceste piețe”.

Așa că – nolens volens – liderii de la Moscova și Beijing vor fi nevoiți să își cam pună poftele în cui, chiar dacă nu imediat, ci după multă ofensivă imagologică, menită a induce în eroare opinia publică rusă și pe cea din China comunistă.

Cam târziu și fără eficiența scontată, nu credeți?