Summitul „Inițiativei celor trei mări” sau cronica unui avort anunțat

În prima parte a lunii septembrie (2018) va avea loc – sau ar trebui să aibă loc – la București întâlnirea reprezentanților de vârf ai statelor membre ale „Inițiativei celor trei mări”.

Citește și: Apel către Iohannis

O idee apărută în perioada interbelică

Inițiativa vizează douăsprezece state care constituie o punte terestră între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică. Ea a fost lansată sub impuls și cu sprijin politic american, la Dubrovnik, în 2016, și a ocazionat o primă reuniune majoră la Varșovia, în 2017. La aceasta a participat chiar președintele american Donald Trump, ca „invitat special”, în timp ce Germania nu a putut obține nici măcar un bilet de favoare la galerie.

Ideea unui intermarium a fost lansată în perioada interbelică de Mareșalul Pilsudski, Președintele Poloniei. Ea a fost reluată în 1997 de ministrul român de externe Adrian Severin care a proiectat o trilaterală unind Marea Baltică cu Marea Neagră, formată din Polonia, Ucraina și România. Aceasta avea să fie completată imediat prin asocierea Republicii Moldova și urma a fi extinsă spre sud, până la Marea Egee, prin alte două trilaterale „spate în spate”, respectiv România-Bulgaria-Turcia și România-Bulgaria-Grecia.

Respectiva structură de securitate subregională realizată în estul și sud-estul Europei centrale va fi lăsată în nelucrare după 1998, adică după primul val de extindere a NATO și sporirea influenței germane asupra politicii externe a statelor participante, candidate (cu excepția Greciei) la intrarea în UE, ceea ce va face SUA, inițial prin pledoaria unor politologi reputați, cum ar fi George Friedman, și apoi prin intervenția directă a diplomației americane, să insiste asupra refacerii ei sub forma „Inițiativei celor trei mări”. De astă dată, Ucraina, Grecia și Turcia au fost scoase din formulă, pentru a fi înlocuite – după cum se va vedea, neinspirat – cu Croația, Slovenia și Austria (aceasta din urmă, nu doar fără ieșire la vreuna dintre cele trei mări, ci și în afara traseului terestru obligatoriu care le unește).

SUA a văzut în atare inițiativă – la fel cu Polonia, de îndată după Primul Război Mondial, și România, de îndată după Războiul Rece – nu numai calea pentru consolidarea securității statelor participante și a capacității lor de a rezista la încercările de dominare venite din partea puterilor europene învecinate, ci mai ales constituirea unui bloc apt a zădărnici apariția unui nou pact ruso-german vizând împărțirea și controlul Europei. O asemenea concepție făcea incompatibilă participarea Austriei, țară deopotrivă membră a grupului germanic european și placă turnantă a intereselor ruse în Europa.

Iohannis, hotărât să dea lovitura mortală intereselor SUA

Sub cuvânt că ar deține monopolul politicii externe românești și profitând de slăbiciunea ministrului de externe român, președintele Iohannis a preluat direct coordonarea organizării Summitului de la București și a folosit acest instrument pentru a da o lovitură mortală intereselor americane, în condițiile tensionării tot mai accentuate a raporturilor americano-germane. El a „invitat” Germania să participe la reuniune, recunoscându-i calitatea autoasumată dar nereglementată statutar de statele membre, de „partener”(!?) al Inițiativei. Ceea ce Polonia refuzase cu un an în înainte.

Ca urmare, la Summit și-au anunțat prezența la vârf doar trei state membre din douăsprezece și anume Austria, Croația și Polonia; toate aparținând sferei de influență germane.

În ceea ce o privește pe cea din urmă, motivele de participare sunt mai complicate: pe de o parte, ea este prea dependentă geopolitic și geoeconomic de mișcările Germaniei pentru a-și permite gesturi de frondă inutile față de aceasta; pe de altă parte, pentru că dorește să limiteze, fiind de față și valorificând presupusa să relație specială cu România, derapajul geopolitic al Cotroceniului; pe de a treia parte, pentru a folosi prilejul ca să mai încerce atât flexibilizarea poziției germane în ceea ce privește politica europeană a energiei, cât și moderarea atitudinii austriece cu privire la favorizarea intereselor ruse în același domeniu, ori cel puțin ca să le mai măsoare o dată rezistența.

Rick Perry, atras în capcană

La Summit va veni însă Secretarul american al energiei, Rick Perry. Surse americane susțin că el a fost „atras în capcană” de însuși ambasadorul României la Washington, George Maior, care i-a ascuns până la anunțul public al participării sale, invitarea Germaniei, asigurându-l, în schimb, cu sprijinul președintelui Camerei de Comerț a României, Mihai Daraban (mobilizată fiind în acest sens și Camera româno-americană) și al Președintelui fundației Fulbright în România, rectorul SNSPA, Remus Pricopie, că tema principală a discuțiilor va fi legată de independența energetică a Europei, amenințată de ascensiunea monopolului ruso-german.

O asemenea temă nu are cum fi discutată, însă, de reprezentantul SUA în formatul care se conturează și cu deosebire în prezența Germaniei. Prezență care este tocmai cauza refuzului de participare al statelor baltice, Cehiei, Slovaciei și chiar a Ungariei. De aceea, logica, dar și sursele amintite spun că demnitarul american se va extrage, în fapt, din cadrul multilateral al celor trei mări spre a se ocupa de resursele energetice ale uneia singure – Marea Neagră – în negocieri bilaterale (de așteptat, dure) cu Guvernul român.

În subsidiar, această dezvoltare a lucrurilor clarifică două aspecte până acum controversate.

Pe de o parte, dovedește că în ciuda declarațiilor zgomotoase de fidelitate față de SUA, persoanele aflate în siajul așa numitului Grup de la Cluj și/ sau care au dezvoltat legături personale cu America după 1989 (precum ambasadorul George Maior), nu pot fi în realitate decât promotorii intereselor germane și, cel mult, ale celor aparținând cercurilor neoconservatoare americane (în special apropiate de dinastiile politice ale Partidului Democrat), fără a avea înțelegere și respect față de agenda geopolitică americană în ansamblul său. Căci despre patriotism și dragoste față de România, nici nu se pune problema.

Pe de altă parte, se explică de ce avocatul personal și prietenul președintelui Donald Trump, dl Rudolph Giuliani, în scrisoarea sa adresată conducătorilor de stat români, face referiri neobișnuit de critice într-o manieră neuzual de nediplomatică la ambasadorul României în SUA. Acesta apare la Washington nu numai ca reprezentat al statului care a subminat “Inițiativa celor trei mări”, ci și ca unul dintre principalii artizani ai subminării.

Concluzia principală (și obiectivă) este însă alta. Prin intervenția progermană a Președintelui Iohannis, o inițiativă vizând inclusiv întărirea securității naționale a României, în cadrul căreia România putea fi protagonist, se anunță a fi avortată cu complicitatea României, spre furia partenerului strategic al acesteia.

O fi bine? O fi rău?

PS: Administrația americană intenționa, din câte se pare, să sugereze constituirea unei fundații internaționale pentru „Inițiativa celor trei mări” ca structură instituțională operativă, eventual condusă de un român. Propunerea Palatului Cotroceni, transmisă informal prin ambasada României la Washington, era Victor Ponta. Probabil că între timp americanii au renunțat, însă, la această idee.