Invazia marocană asupra Europei. La ce să ne așteptăm de aici încolo?

Europa a privit zilele astea, neputincioasă, cum o graniță se topește sub apă. La Ceuta, colțul spaniol înfipt în coasta Marocului, zeci de mii de oameni au ieșit din mare, unul câte unul, apoi cu miile, apoi cu zecile de mii, ca un val care nu mai vrea să se retragă, scrie Inpolitics.

• Revolta fermierilor. Cum a ajuns regatul mioarelor să nu mai vândă nicio oaie
• Perspectivele sumbre ale României sub guvernarea Bolojan: „Ajungem să ne batem cu Botswana, Nigeria și Namibia”
• Nicușor Dan: Condamn cu toată fermitatea orice încercare de a transforma un protest legitim în lupte de stradă
• Bolojan și Tănăsescu nu s-au prezentat la comisia care anchetează întâlnirea din 14 august. Abrudean, absent motivat
• Banca Transilvania lansează investițiile automate recurente în ETF-uri și acțiuni

Autoritățile locale vorbesc despre aproape 60.000 de persoane intrate în doar câteva zile – un număr care echivalează, spun ele, cu 70% din populația orașului. E ca și cum peste treizeci de milioane de oameni ar fi trecut peste noapte granița Statelor Unite. Bilanțul morților trece de patruzeci, iar cifra crește pe măsură ce apa aduce la mal ce a mai rămas din curajul sau disperarea celor care au încercat trecerea înot. Nu e prima dată cînd Ceuta se sufocă așa. Dar e, de departe, cea mai gravă situația. Vin africanii în masă peste Europa? Ce se întâmplă, de fapt?

Un declanșator cu nume și adresă

Oficial, nimeni nu recunoaște nimic. Guvernul de la Rabat vorbește despre rețele de traficanți, despre dezinformare, despre haosul organic al disperării umane. Dar cei care urmăresc de ani buni relația sinuoasă dintre Madrid și Rabat știu că frontiera marocană nu se relaxează niciodată din întâmplare. Acum doi ani relatam pe larg scandalul uriaș provocat de acuzațiile Spaniei că teribilele inundații din zona Valencia ar fi fost produse de experimente cu ploaie artificială ale Marocului. Și o sămânță de adevăr era.

Cu doar câteva săptămâni înainte de asaltul de la Ceuta, premierul spaniol Pedro Sánchez a făcut o vizită istorică la Alger – capitala marelui rival regional al Marocului, țara cu care Rabatul nici măcar nu mai are relații diplomatice din 2021. Pentru un regat care tratează disputa Saharei Occidentale ca pe o chestiune de demnitate națională, o asemenea apropiere a Spaniei de Algeria nu e un detaliu diplomatic, e fix o insultă.

Guvernul spaniol neagă orice legătură. Zice că relația cu Marocul e „excelentă”. Dar tot Spania a mai spus asta și în 2021, cu câteva săptămâni înainte ca frontiera să cedeze exact în același fel, după ce Madridul a permis tratamentul medical al liderului separatist saharaui Brahim Ghali. Atunci au trecut aproape zece mii de oameni în câteva zile. Rabatul a negat orice implicare directă și atunci.

Coincidența, dacă e coincidență, se repetă cu o precizie de ceasornic elvețian.

Fantoma lui „Mariel”

Cei mai în vârstă își amintesc un alt aprilie, al anului 1980, când Fidel Castro a deschis brusc portul Mariel și a lăsat să plece spre Florida peste o sută douăzeci și cinci de mii de oameni – mulți dintre ei scoși direct din pușcării și din ospicii, ca un cadou otrăvit trimis direct la ușa Americii. Castro nu făcea asta din milă. Făcea asta pentru că era încolțit diplomatic și a găsit un mod ieftin și eficient de a transforma o problemă internă într-o durere de cap americană. A funcționat. Washingtonul s-a zbătut luni întregi să gestioneze exodul, iar administrația Carter de atunci a plătit politic scump în alegerile dina cel an pentru imaginile de haos de pe litoralul Floridei.

Ceuta 2026 miroase la fel. Nu musai identic – la Mariel exista un ordin oficial de deschidere a porturilor, aici avem doar o frontieră care, curios, cedează exact atunci când Rabatul are un motiv de nemulțumire. Dar mecanismul e frate geamăn: un stat vecin transformă controlul de frontieră într-o armă, iar factura o plătește, ca întotdeauna, cel care nu a cerut nimic – omul de rând prins între două calcule geopolitice și civilii care mor înecați între ele.

Continentul intră în panică

Ce s-a întâmplat în orele următoare nu mai seamănă a criză diplomatică izolată, ci a fisură care se propagă prin tot corpul UE. Italia a cerut, prin vocea Giorgiei Meloni, suspendarea temporară a Spaniei din spațiul Schengen sau chiar excluderea ei – o cerere aproape de neconceput altă dată.

Meloni a scris pe rețelele sociale că nu va ceda „niciun centimetru” în privința securității frontierelor. Franța a cerut la fel și a trimis o forță de intervenție rapidă la propria graniță cu Spania – practic, un stat membru și-a securizat frontiera împotriva altui stat membru, în interiorul unui spațiu care teoretic nu are frontiere interne.

Chiar și îndepărtata Danemarcă s-a alăturat corului: partide și oficiali de acolo au vorbit despre o „catastrofă” care arată cît de fragil e de fapt Schengen. Inclusiv cancelarul german Friedrich Merz a cerut Marocului să-și ia înapoi cetățenii, imediat.

Iar Ursula von der Leyen, care de obicei alege cuvintele cu penseta diplomatică, a folosit un ton pe care rar și l-a permis: a numit imaginile venite din Ceuta „inacceptabile” și a cerut returnări rapide ale migranților, destructurarea rețelelor de traficanți și oprirea imediată a trecerilor. Președinta Comisiei Europene a trimis doi comisari să gestioneze criza pe teren – un gest care spune mai mult decât orice declarație: la Bruxelles se tratează asta ca pe o urgență de sistem, nu ca pe un incident local.

Cântecul sirenelor de la Washington

Iar peste ocean, la Fox News, Donald Trump a privit imaginile de la Ceuta și a găsit exact confirmarea de care avea nevoie.

„Este teribil. Priviţi această imagine. Aşa vom ajunge noi peste trei ani dacă va câştiga tabăra greşită”, a spus Trump. Americanii „nu vor trăi foarte bine” dacă vor câştiga democraţii, a spus el, transformând drama lui Pedro Sanchez în argument electoral pentru propriul său public. Casa Albă a mers mai departe și a acuzat direct guvernul spaniol de „politici globaliste de stânga” care ar fi dus la colaps, avertizând Spania și „alte țări care au adoptat această filozofie distructivă” să își schimbe cursul, altfel riscă „propria lor pieire”.

Tonul e atât de dur, atât de bine sincronizat cu retorica anti-imigrație pe care administrația americană o cultivă de ani buni, încât întrebarea devine aproape inevitabilă: e doar oportunism politic, valorificarea la cald a unei crize care servea perfect narativa deja existentă? Sau există, undeva în culise, ceva mai mult?

Ipoteza pe care nimeni nu o poate dovedi – dar nici exclude cu totul

Aici trebuie spus limpede: nu există, cel puțin public, nicio dovadă a unei înțelegeri discrete între serviciile americane și cele marocane pentru a provoca acest val și a lovi astfel coeziunea europeană. E o ipoteză, nimic mai mult – dar una care circulă tot mai insistent în anumite medii, incusiv de presă, rețele sociale șamd, alimentată tocmai de precizia cu care criza a izbucnit imediat după vizita lui Sánchez la Alger și de promptitudinea cu care Washingtonul a exploatat-o.

Relația dintre serviciile secrete americane și cele marocane e veche și solidă, din Războiul Rece, construită pe decenii de cooperare în materie de securitate și contraterorism. Marocul rămâne unul dintre puținele puncte de sprijin stabile ale Americii în nordul Africii, mai ales după recunoașterea, în mandatul anterior al lui Trump, a suveranității marocane asupra Saharei Occidentale. Tocmai de aceea ipoteza unei orchestrări americane ar fi și nu ar fi foarte solidă din punct de vedere logic: Washingtonul are mai mult de câștigat dintr-un Maroc stabil și cooperant decît dintr-o criză care îi macină credibilitatea diplomatică regională.

Dar în geopolitică, interesele nu sunt mereu liniare, iar o Europă slăbită, divizată pe tema migrației și obligată să se uite la propriile fisuri interne, nu e nici el neapărat un rezultat nedorit pentru cineva care preferă un continent ocupat cu problemele sale, nu cu proiecte de autonomie strategică. Ne amintim toți că, în 2022, s-a speculat pe larg în presa lumii despre scandalul „Qatar” al șpăgilor pentru parlamentarii europeni, care a zguduit Bruxellesul, că ar fi fost declanșat de americani cu mâna serviciilor secrete marocane.

Rămâne, deocamdată, doar atât: o coincidență de calendar prea perfectă ca să fie ignorată, și prea puțin dovedită ca să fie afirmată ca fapt.

Ce ar putea urma

Spania afirmă că trimite deja înapoi migranții într-un ritm alert – mii pe zi, sute pe oră – dar cam abuziv, pentru că propriul sistem juridic o obligă să evalueze individual pe fiecare dintre cei care au intrat înot, nu prin forțarea gardului, ceea ce înseamnă că mulți nu pot fi expulzați imediat. Așa a decis recent justiția spaniolă și de aici apar necazurile lui Sanchez. E o cursă contra cronometru între capacitatea administrativă a unui oraș de optzeci și cinci de mii de locuitori și realitatea a zeci de mii de oameni care au nevoie de adăpost, hrană și, pentru cei mai tineri dintre ei, o soluție legală pe care nimeni nu o are pregătită.

Practic, dacă solicită azil politic, celor care au ajuns pe apă în Ceuta trebuie să li se asigure cazare, hrană, condiții pentru copii până când autoritățile spaniole decid pentru fiecare caz în parte, ceea ce înseamnă o lungă durată. Pe de altă parte, Ceuta nu poate susține decât un mic număr de azilanți, ceea ce înseamnă că ei vor trebui duși pe continent, în Spania, adică fix coșmarul ibericilor.

Politic, criza va fi exploatată din plin de dreapta radicală europeană. Sánchez va încerca să separe public criza migrației de dosarul Sahara Occidentală, dar nimeni din opoziția spaniolă nu-i va lua de bun acest discurs.

La Bruxelles, presiunea va crește pentru un răspuns comun prin Frontex, dar limitele sunt clare: UE nu-și poate permite o ruptură reală cu Rabatul, pentru că Marocul rămâne poarta principală de control a fluxurilor migratorii dinspre Africa. Așa că, probabil, va urma o negociere tăcută, discretă, în care Spania va ceda ceva – poate exact pe tema Saharei Occidentale – iar frontiera s-ar putea închide la fel de brusc cum s-a deschis.

Până atunci, valul continuă să lovească malul, iar Europa privește, din nou, cât de subțire e de fapt granița dintre stabilitate și colaps.