Miza care depășește Golful

În spatele zgomotului militar se aude încă un zumzet: al telefoanelor diplomatice. Rachetele traversează cerul. Dronele caută ținte. Navele ezită. Petrolul urcă. Gazul își caută drumuri ocolitoare. Marile puteri își mută piesele, iar capitalele Golfului încearcă să împiedice transformarea unei strâmtori într-un război regional fără ieșire. Ormuzul se închide cu amenințări, se deschide cu nave militare și se negociază la telefon. 

• Replică pentru Dragoș Pîslaru de la propriii angajați: Sindicatele nu suferă de sindromul Stockholm
• Miza care depășește Golful
• Trump vrea să ceară Europei rambursarea ajutorului american acordat Ucrainei
• Frații Tate, trimiși în judecată de procurorii DIICOT
• Ceuta: criza migrației, presiunea marocană și problema pe care Madridul nu o mai poate evita

Există locuri pe harta lumii care valorează infinit mai mult decât întinderea lor. Sunt înguste, aproape neînsemnate pe hartă, dar prin ele trec armate, corăbii, energie, interese și spaime. Geografia nu ridică glasul. Nu amenință. Nu trage primul foc. Dar constrânge. La începutul acestei toamne, Strâmtoarea Ormuz nu mai este doar una dintre marile supape energetice ale lumii. A devenit teren de luptă. 

Strâmtoarea ca teren de luptă 

La Ormuz nu se mai luptă doar pentru cine trece. Se luptă pentru cine hotărăște dacă se mai poate trece. Loviturile americane de la începutul lui septembrie au vizat obiective militare iraniene de-a lungul coastei strâmtorii. Teheranul a răspuns cu rachete și drone împotriva unor obiective americane și aliate din regiune. La 3 septembrie, noile interceptări au arătat că schimbul de lovituri nu s-a încheiat. 

Donald Trump transmite două mesaje care par contradictorii, dar trebuie citite împreună. Primul: America este pregătită să lovească din nou. Al doilea: Washingtonul încearcă să împiedice transformarea actualei confruntări într-un război fără termen de încheiere. Amenințarea și frâna stau în aceeași propoziție. Pe teren, însă, presiunea continuă. 

America nu folosește numai rachetele.

Washingtonul nu atacă Iranul numai din aer. Folosește blocada. Folosește sancțiunile. Folosește dolarul. Folosește accesul la finanțare. Exporturile iraniene de petrol au coborât puternic, iar economia Teheranului resimte din ce în ce mai apăsat dificultatea accesului la valută, la finanțare și la rețelele construite ani întregi pentru ocolirea sancțiunilor. Este un război în care o rachetă poate distruge un radar. Dar un dolar pe care nu-l mai poți încasa poate lovi o economie întreagă. America încearcă, de fapt, ceva mai mult decât să câștige un schimb de focuri. Încearcă să-i ia Iranului arma geografică numită Ormuz. 

Când frica oprește nava înaintea minei 

Traficul prin Strâmtoarea Ormuz a coborât puternic. Datele maritime arată că miercuri au traversat numai șase nave comerciale cu mărfuri, față de 11 cu o zi înainte și față de o medie mai ridicată în precedentele zece zile. Cifrele trebuie citite cu precauție: unele nave își opresc transponderele în timpul traversării. Dar tendința este limpede. Iranul nu trebuie să scufunde toate navele pentru a transforma Ormuzul într-o armă. Este suficient să transforme trecerea într-un calcul al fricii. Frica poate opri nava înaintea minei. 

Riscul poate schimba ruta înaintea loviturii Foto: U.S. Navy

Petroliere care transportau țiței saudit au fost atacate în apropierea strâmtorii. Compania saudită Bahri a anunțat moartea a doi marinari filipinezi în urma unuia dintre incidente. Pentru Arabia Saudită, Ormuzul nu mai este problema vecinului iranian. Țițeiul ei trece prin el. Navele ei intră sub foc. Iar piața îi măsoară riscul la fiecare oră. Prețul petrolului a urcat din nou, iar Brentul a trecut de praguri care păreau, cu numai câteva săptămâni în urmă, mai degrabă ipoteze de criză decât cotații de piață. 

Poate cea mai spectaculoasă imagine economică a crizei nu vine însă de la petrol. Vine de la gaz. Încărcături de gaz natural lichefiat din Qatar și Emiratele Arabe Unite au fost transferate între nave în afara Strâmtorii Ormuz, înainte de a continua spre piețele asiatice. Pentru GNL, asemenea operațiuni sunt neobișnuite. Înseamnă că piața nu mai așteaptă diplomația. Își construiește singură ocolitoarele. Iar Qatarul se află într-o ecuație pe cât de importantă, pe atât de dificilă. 

Qatar este unul dintre marii furnizori mondiali de GNL. Qatar găzduiește infrastructură militară americană. Qatar depinde vital de libera navigație prin Ormuz. Și, în același timp, Qatar trebuie să păstreze deschise canalele politice spre Teheran. Doha a condamnat atacurile iraniene asupra statelor din regiune și a cerut încetarea operațiunilor militare și revenirea la dialog. 

Este diplomația Golfului în forma ei cea mai grea: să condamni atacul fără să închizi telefonul. 

Omanul rămâne una dintre puținele uși prin care mesajele mai pot trece dintr-o tabără în cealaltă. Muscatul negociază de săptămâni formule pentru menținerea navigației prin Ormuz. Tot prin Oman a ajuns la Washington avertismentul iranian privind o eventuală ofensivă israeliană majoră în sudul Libanului. De aceea, Muscatul nu este doar mediator. Este geografia însăși transformată în diplomație. Omanul stă pe una dintre marginile strâmtorii și încearcă să împiedice ca cele două maluri să devină două fronturi fără punte între ele. 

Netanyahu ține aprins al doilea fitil 

În timp ce America lovește în apropierea Ormuzului, Israelul menține presiunea pe frontul libanez. Dar Benjamin Netanyahu joacă acum pe două registre. În aceeași zi în care guvernul său a decis eliberarea a cinci civili libanezi, un semn că negocierea nu s-a închis complet, Israelul păstrează presiunea asupra poziției Ali al-Taher din sudul Libanului. 

O victorie militară poate produce capital politic, în timp ce o bătălie lungă și costisitoare produce contrariul Foto: X

Iranul a transmis Statelor Unite, prin Oman, că o ofensivă israeliană de amploare acolo ar putea provoca o ripostă iraniană majoră. Aici se întâlnesc strategia militară și calendarul politic. Israelul se apropie de alegeri. 

Netanyahu ține, așadar, un picior pe accelerație și unul pe frână. Privește spre Hezbollah. Privește spre Iran. Dar privește și spre urne. De aceea, sudul Libanului nu este un front secundar față de Ormuz. Este al doilea fitil al aceleiași crize. Un focar se află în strâmtoare. Altul, pe crestele din sudul Libanului. Între ele stă Iranul. Iar pericolul adevărat începe acolo unde două războaie considerate „controlabile” ajung să se aprindă unul pe celălalt. 

Yemenul, cealaltă poartă 

La sud-vest se află Yemenul și Bab el-Mandeb. Aici trebuie făcută însă o distincție. Cele mai recente date nu arată aceeași comprimare a traficului ca la Ormuz. Prin Bab el-Mandeb circulația comercială s-a menținut mai bine decât în strâmtoarea iraniană. Dar geografia avertizează. 

Dacă Ormuzul este poarta estică a Golfului, Bab el-Mandeb este una dintre porțile vestice ale drumului spre Marea Roșie și Canalul Suez. Astăzi nu sunt blocate simultan. Dar harta arată ce s-ar întâmpla dacă ar fi. Nu ar mai fi amenințată o strâmtoare. Ar fi amenințat drumul dintre Oceanul Indian și Mediterana. 

China propune o altă hartă, Rusia privește spre Pacific

În timp ce America lovește coasta iraniană, China vorbește despre o altă arhitectură de securitate. Xi Jinping, aflat în Egipt, le cere statelor Orientului Mijlociu să fie mai mult decât terenul pe care marile puteri își dispută influența. Beijingul vorbește despre autonomie regională, despre o nouă arhitectură de securitate și despre protejarea rutelor maritime. Nu este întâmplător că mesajul vine într-un moment în care Ormuzul respiră greu. 

China nu spune că va lupta pentru Iran. Mesajul este mai subtil. Securitatea Orientului Mijlociu nu trebuie, în viziunea Beijingului, să rămână monopolul Washingtonului. Și nici energia Golfului nu este pentru China o problemă îndepărtată. Este una dintre arterele propriei economii.

Rusia nu apare pregătită să transforme sprijinul politic acordat Iranului într-o confruntare militară directă în Golf. Dar Moscova nu trebuie să trimită o flotă în Ormuz pentru a conta. Este suficient să stea la masa petrolului. Și astăzi, Vladimir Putin mai transmite un mesaj. De la Vladivostok. La Forumul Economic Estic, alături de el se află președintele Indoneziei, premierul Mongoliei, un înalt reprezentant al Myanmarului și vicepremierul Chinei. 

Fotografia politică este importantă. În timp ce Golful se uită spre o strâmtoare amenințată, Rusia își arată ieșirea spre Pacific. Moscova nu mută astăzi nave spre Ormuz. Își mută centrul de greutate economic și diplomatic spre Asia. China este acolo. Indonezia este acolo. Mongolia este acolo. Pacificul este acolo. 

Nu trebuie să controlezi strâmtoarea ca să profiți de ceea ce se întâmplă în ea; uneori este suficient să ai mâna pe alt robinet Foto: Kremlin.ru

Rusia rămâne, în același timp, la masa OPEC+, acolo unde fiecare baril dispărut din Ormuz poate transforma producția într-o armă de preț.

Trei mari puteri, aceeași strâmtoare

Și astfel Ormuzul devine mai mult decât terenul confruntării dintre Statele Unite și Iran. America încearcă să mențină trecerea și, simultan, să sufoce economic Teheranul. China transformă criza într-un argument pentru o altă arhitectură regională. Rusia calculează prin petrol, OPEC+, China și Pacific. 

Israelul menține deschis frontul libanez. Iar statele Golfului, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Kuweit și Oman, încearcă să evite pericolul cel mai mare: să devină terenul pe care alții își măsoară puterea. Aici se află adevărata miză a începutului de toamnă. Nu doar dacă Iranul poate bloca Ormuzul. Nu doar dacă America îl poate ține deschis. Ci cine ajunge să stabilească regulile trecerii. 

Trump avertizează că America poate lovi din nou. Netanyahu ține deschis al doilea front. Xi propune o altă ordine. Putin, de la Vladivostok, privește spre Asia și spre robinetul petrolului. Qatarul cere dialog. Omanul transmite mesaje. Arabia Saudită își numără navele și marinarii. Iar Iranul încearcă să demonstreze că o fâșie îngustă de apă poate ține în șah o parte din economia lumii. Ormuzul nu mai este doar o strâmtoare. 

Este locul în care forța militară, petrolul, gazul, sancțiunile, alegerile și diplomația au ajuns în aceeași încăpere. Și toate privesc spre aceeași ușă îngustă. Marile războaie nu încep întotdeauna atunci când cineva hotărăște să le înceapă. Uneori încep atunci când prea mulți cred că mai pot trage încă o dată fără ca ceilalți să răspundă. De aceea, cea mai importantă bătălie pentru Ormuz nu este, poate, pentru ultimul foc. Este pentru următorul. 

Pentru ca el să nu fie tras.