20 de ani fără EA

Pentru mine, marți, 5 mai, a fost mai puțin despre Ilie Bolojan și despre moțiunea care l-a trimis în interimat, și mai mult despre o valoare a României pe care istoria și memoria o țin vie și la 20 de ani după plecarea sa la ceruri. Nu știu cât timp vom vorbi despre mulți dintre efemerii oameni politici de astăzi, dar știu că Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a asigurat eternitatea prin sinonimie cu această țară.

• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme
• PSD, PNL, USR și UDMR au căzut de acord pe legea salarizării
• Nicușor Dan intervine în scandalul transparentizării finanțării ONG-urilor
• 20 de ani fără EA

În Aula Academiei Române, ne-am adunat profesori, studenți, colegi, monahi și monahii, înalți prelați, scriitori, admiratori sau, pur și simplu, cititori ai celei care a fost eminentul om de litere, de spirit și de construcție intelectuală Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta în ultimii ani ai vieții.

Profesorul Mircea Martin a amintit că i-a fost mai întâi student, apoi coleg de catedră, apoi a evocat momentele în care era invitat acasă la profesoara lui, cu ocazia unor sărbători religioase, în care Constantin Noica, George Uscătescu și Zoe Dumitrescu-Bușulenga vorbeau despre Ernst Junger sau Thomas Mann cu aceeași lejeritate cu care vorbește Ilie Bolojan despre Dominic Fritz.

Nu era doar profesorul studenților săi, ci și ghid muzical la Ateneu sau critic de artă în fața figurilor lui El Greco din Muzeul Național de Artă, de lângă care le ținea un adevărat curs despre hieratismul bizantin, despre golul privirii, figura statică și ochii mari ai personajelor care păreau intrate într-o stare de contemplație mistică.

„Retina memoriei mele a rămas impregnată de prezența ei la catedră, de talentul de a-și însufleți discursul nu atât prin gesturi, cât prin tonurile vocii. O voce de alto, puternică, aspră, virilă aproape, și repezită.

Vorbea în rafale. Nu scurte, ci lungi. Amfiteatrul își potrivea respirația după ritmul rostirii ei.

Prestația ei avea o mare capacitate de captație și de absorbție, de mobilizare intelectuală și afectivă.

O sală întreagă intra în vârtejul perorației sale, cu încredințarea că o astfel de experiență merita să fie trăită și împărtășită apoi.

Și totuși…nimic teatral. Nimic premeditat și, eventual, exersat în fața vreunei oglinzi. Nicio clipă sinceritatea expunerii nu era, nu putea fi pusă la îndoială, pentru că expunerea avea un dublu sens: de spunere și de autoexpunere.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Alexandru A. Philippide, la Facultatea de Litere

Vorbind despre Marsilio Ficino, despre Hölderlin sau despre Eminescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga vorbea și despre sine. Se rostea pe sine. Adăuga la comentariile sale o notă personală. De fapt nu adăuga, ci implica un patetic personal. De aici fervoarea acaparantă a cursurilor sale.

Avea o ținută și o prestanță, un fel de a se purta și de a vorbi, de a pronunța cuvintele și frazele, care nu păreau de aici, adică de acolo, și de atunci, din acei ani. Cu toate că numele ei se termina cu -escu, și al soțului ei era de origine aromână, Bușulenga, părea din alte locuri și din alte vremi. Și locurile și vremurile…îndepărtate.

Mircea Martin, profesor și critic literar este președinte al Secției de filologie și literatură a Academiei Române din 2025

I-ar fi stat la fel de bine să fi fost prezentă la curtea lui Lorenzo Magnificul sau la curtea Stuarților sau, de ce nu, la Academia Franceză sau, și mai sigur, la Academia Regală de Litere din Belgia, alături de Anna de Noailles și Elena Văcărescu.”, a povestit academicianul Mircea Martin.

Deși nu am cunoscut-o personal, i-am urmărit ecoul intelectual, i-am citit cărțile, i-am urmat duhul ca un om care închide ochii și se visează mergând în urma pașilor ei prin cultura universală.

Nutresc o tandră invidie față de cei care s-au bucurat de proximitatea ei chiar ca simpli studenți ai altor facultăți care alergau în amfiteatrul de la Litere, deși ei studiau Fizica sau Chimia, doar pentru a „călători” cu ea la comentariile pe care le făcea despre operele lui Creangă, Eminescu sau Dante, cum mărturisește nostalgic câte un om pe contul meu de Facebook când postez câte ceva despre ea.

Să o citesc, să o evoc, să scriu despre ea și să-i aprind mereu Lumină la mormântul de la Mănăstirea Putna e tot ce pot face. Și cred că aceasta este Dragostea pe care această femeie de excepție care a mentorat conștiințe intelectuale și sociale a inspirat-o în urma ei și despre care vorbea Arhimandritul Dosoftei.

Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, viețuitor al Mănăstirii Putna, exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

„Profesoara, monahia, a fost și este iubită. A fi iubit pe termen lung, a fi iubit de oameni care nu sunt contemporani, este semnul unei lucrări a plinătății dragostei, care se revarsă dincolo de marginile cercului familial și al apropiaților, atingând inimile unor oameni care din departe devin aproape și ei, atinși de iubire, răspund cu iubire.

O astfel de iubire nu e condiționată de o cunoaștere foarte exactă a persoanei, ci e dată mai ales de simțirea revărsării dragostei acelei persoane către ceilalți. Așa s-a întâmplat cu Sfântul Nicolae, cel bun și iubit, ori cu Ștefan cel Mare, ori cu Eminescu. La fel ca în cazul acestora, dragostea oamenilor față de ea depășește cu mult cunoașterea vieții și activității ei în amănunțimea și exactitatea care sunt de dorit, dar a căror știrbire nu stăvilește dragostea care emană și este simțită.”

„Dacă sensul omului și sensul vieții i-au fost clare din tinerețe, așa cum ea însăși mărturisește – viața veșnică în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii –, important pentru calitatea dumneaei de model este cum le-a pus în practică. Pentru că un sens este depotrivă mai presus de om și accesibil omului totodată, așa cum este o țintă a persoanei, dar și o țintă a comunității.”

CE ÎNSEAMNĂ NUMELE ZOE

Arhimandritul Dosoftei a subliniat că Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a fondat ființa și lucrarea pe estetic, etic și duhovnicesc.

„A avut capacitatea de a vedea frumusețea lumii și de a se bucura de ea, de a o tâlcui altora, fără să ignore efemeritatea ei, ci văzându-o ca un dar de sus, aici și acum, pentru ca omul să cunoască bunătatea Dăruitorului și veșnicia, din făgăduința împlinită aici și acum. Domnul academician Eugen Simion spunea că dumneaei a voit continuu să facă lumea mai bună și mai frumoasă.

A spus răspicat că rădăcina artelor este sacrul – rădăcina cunoașterii și a lucrării binelui, în general, este sacrul. A înțeles că harismele, darurile, vocațiile de care noi, oamenii, ne bucurăm, sunt rodul harului Sfântului Duh și ele se lucrează cel mai potrivit împreună cu Dăruitorul lor.

A cerut ajutor de Sus și l-a primit.

Acest necesar și posibil ajutor i-a dat curajul de a aborda probleme grele. Ea însăși spune, referindu-se la primele cărți despre Eminescu și Creangă, că nu era pregătită să le scrie. Și când a fost pregătită, premiul Herder a fost recunoașterea reușitei în dificila problemă a relației lui Eminescu cu romantismul german, iar articolul Eminescu între credință și cunoaștere, scris în ultimii ani, este marca reușitei de a explica, cel mai profund până acum, problema dificilă a credinței în cazul lui Eminescu. O reușită pentru care a avut nevoie de o viață întreagă de credință și de apropiere de Eminescu.

Dragostea de semeni a făcut-o să fie sincer și profund preocupată de viitorul omului și al lumii – pentru că îi păsa de omul concret.

Simțea că diferența dintre om și neom e dragostea. Când nu mai e dragostea, nu mai este cărare de la om la om, iar aproapele devine departele.

De aceea, unul dintre cuvintele-marcă ale dumneaei este: Să nu pierdem verticala!

Astfel, orice materic al secolului al XX-lea o poate include. A vorbit despre credință cu o claritate și o fermitate neagresivă pe care doar adânca smerenie și cunoașterea din smerenie o pot aduce”, a spus înaltul prelat.

A vizitat Putna, a scris cu patos și acuratețe pagini despre Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, Putna, 1871, în cartea Eminescu. Viața, a văzut în Ștefan cel Mare ceea ce este – esență civilizațională, ctitor de țară, apărător al Europei creștine, s-a spovedit la Părintele Iachint Unciuleac, fostul stareț al mănăstirii până în 1992, dar prezența ei neîntreruptă la Putna este din 5 mai 2006.

În acest an va avea loc al XX-lea colocviu organizat de Fundație și Mănăstirea Putna, dedicat ei. De-a lungul anilor, peste 10 membri ai Academiei au participat la colocvii, împreună cu sute de universitari, oameni de cultură, oameni de artă, din România, dintre românii din regiunile istorice din afara țării – Basarabia și Bucovina –, din diaspora, cât și străini.

Fragment din filmul dedicat academicianului Zoe Dumitrescu-Bușulenga realizat de Cristina Chirvasie

Dincolo de dimensiunea ei universalistă de om al literelor, al cărților, al culturii, în ultimii ani ai vieții, Zoe Dumitrescu-Bușulenga a lăsat titlurile și coroanele lumești pentru simplitatea hainelor monahale, pentru smerenia cu care s-a pregătit de Marea Întâlnire.

„Smerenia explică un paradox – sau ne dă șansa să îl înțelegem.”, a mai spus arhimandritul Dosoftei, amintind de interviurile în care Zoe Dumitrescu-Bușulenga „se dezvăluie pe sine foarte mult, își dezvăluie cugetarea și simțirea fără teama de a fi judecată, fără scopul de a fi aclamată”.

Cu toate acestea, multora le-a rămas necunoscută și neînțeleasă. „O vor înțelege cei afini în alegerea cugetului drept și a credinței. Nu o vor înțelege cei ce aleg lentila unei ideologii și cei indiferenți față de duh.”

„A gustat și din vorbire, a gustat și din tăcere. Tăcere pentru a se ruga mai mult, mai profund, mai smerit – dar, mai ales, tăcerea pentru a se așeza în fața lui Dumnezeu în mod neîmpărțit.

…Ultima Zoe Dumitrescu-Bușulenga este Maica Benedicta – așa a trăit mutarea la cele veșnice. În sine, alături de opțiunea personală, monahismul este cel mai puternic cuvânt către ceilalți despre om și sensul vieții – monahul este, prin excelență, cel dedicat lui Dumnezeu, cel pentru care veșnicia a început deja, cel care are ca lumină a vieții ceva de dincolo de lume – lumina învierii lui Hristos.

Trecutul este plin de bărbați și femei din elita societății care devin monahi, respectiv monahii. Dar viitorul?

Din acest punct de vedere, este o vizionară, alături de Părintele Nicolae Steinhardt, de Principesa Ileana, devenită Maica Alexandra, de Părintele Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica.

Intrarea în viața monahală este un pas vertical, clădit și pe aspirațiile personale, dar și pe o uriașă cuprindere umană.

Cu cât vezi nesfârșitul văzut al creației, pentru că ai mers cât ai putut de departe, cu atât dorești să vezi nesfârșitul nevăzut al creației.

Când înțelegi că un om credincios poate să facă lumină într-un loc întunecat, înțelegi și că un monah caută să aducă lumina în lăuntrul său, să facă acolo lumină, iar de acolo lumina va lumina lumea întreagă.

Numele ei de botez înseamnă viață. Numele de monahie înseamnă cea binecuvântată. Viața binecuvântată a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta ne arată că Dumnezeu dragoste este. Fie ca lumina ei să lumineze calea spre Hristos a cât mai multor oameni însetați de sens.”, a mai spus arhimandritul Dosoftei.

Fundația înființată și susținută cu sprijinul Teodorei Stanciu, al familiei Radu și Rodica Marinescu, al lui Grigore Ilisei și, în timp, al lui Adrian Alui Gheorghe, are ca scop „promovarea modelului de viață creștină și a valorilor culturale și spirituale românești și universale cărora li s-a dedicat academicianul Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Monahia Benedicta”.

O prezentare aridă, lipsită de viață și de patosul cu care Zoe Dumitrescu-Bușulenga capta, captiva și captura orice auditoriu, i-a făcut peste ani Laura Bădescu, directorul actual al Institutului de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” celei care l-a condus din 1973 până în 1994.

„Institutul nostru e vizitat zilnic de amintirea marilor noștri scriitori și noi trebuie să-i primim cu fast și ceremonie”, spunea Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Din 1974, sub coordonarea ei, apare revista „Synthesis“ axată pe probleme de literatură comparată.

Deși ca o dare de seamă la un congres din trecut, prezentarea Laurei Bădescu a avut meritul de-a sistematiza repererele documentare ale Institutului, de-a prezenta primele documente păstrate, de-a aminti planurile de cercetare realizate sub directoratul Zoei Dumitrescu-Bușulenga. Cei interesați pot urmări discursul aici.

„LUMINA DUHOVNICEASCĂ A SUFLETULUI MEU”

A salvat însă finalul acestui Simpozion și academic și omagial, conferențiarul Silviu Mihăilă, de la Academia de Studii Economice, vorbind cu sinceritate, tremur în glas și „smerenie”despre un dialog epistolar, născut din naivitatea unui tânăr de liceu, care avea 17 ani, și care i-a scris Maicii Benedicta, fără speranțe sau aștepări, adresându-i-se cu „lumina duhovnicească a sufletului meu”. Doar că ea a răspuns… chiar mai multor scrisori… încheind cu „te îmbrățișez cu dragoste maternă, sau, mai bine zis, de bunică”.

„Am cunoscut-o când eram elev la liceu, în Alba Iulia, în 2004. A urmat apoi o lucrare de licență despre universul eminescian al profesorului Zoe Dumitrescu-Bușulenga, susținută la Facultatea de Litere a Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, pentru ca în 2013 să susțin public teza de doctorat, devenită mai târziu cartea Zoe Dumitrescu-Bușulenga sau despre Îmblânzirea literaturii, premiată în 2025 cu titlul Cartea Anului de Uniunea Scriitorilor.

Aveam 17 ani. Ea a fost invitată la o conferință, la Alba Iulia, apoi i-am scris pe adresa Mănăstirii Văratec fără să știu dacă îmi va răspunde vreodată. Ea avea 84 de ani.

Vă dați seama că era o diferență colosală între noi, dar pentru mine nu. Am simțit-o foarte aproape de sufletul meu și mai ales de proiectele mele viitoare profesionale, academice, iar Eminescu ne-a pus de îndată pe aceeași lungime de undă.

Au urmat întâlniri și vizite la Mănăstirea Văratec și chiar la casa din București, pe strada Semicercului, foarte aproape de Academie, unde locuia, care m-au apropiat nu doar de personalitatea erudită a doamnei Zoei Dumitrescu-Bușulenga, ci și de omul religios.

Timp de aproape doi ani, șansa de a purta corespondență cu unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai secolului XX s-a concretizat într-o relație benefică de învățător-discipol, Zoe Dumitrescu-Bușulenga reprezentând pentru mine un veritabil model pentru formarea mea, sub cele mai diverse aspecte: uman, moral, intelectual, profesional, religios.”, a mărturisit profesorul emoționat.

Marți, 5 mai, oameni ai Bisericii sau simpli laici, sub cupola Academiei Române, am fost uniți de amintirea, de scrierile și de spiritul unei personalități plecate dintre noi de 20 de ani. Și totuși…vie cu noi!

ULTIMA DORINȚĂ

Zoe Dumitrescu-Bușulenga a trecut la cele veșnice la 5 mai 2006, la Iași, după ce a fost pentru ultima dată spovedită și împărtășită de Înaltpreasfințitul Calinic, atunci Episcop-vicar la Iași.

A fost înmormântată la Putna, în Duminica Femeilor purtătoare de mir, conform dorinței testamentare și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Pimen, atunci Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților.

Patriarhul Teoctist evidenția „curajul acestei purtătoare de mir a cuvântului lui Dumnezeu” care „a rămas pildă de apostolat pentru credincioşi” , iar Înaltpreasfințitul Pimen spunea că „Zoe Dumitrescu-Buşulenga a dorit şi a reuşit să-şi încununeze aura de academician cu cea de teolog. Teolog în înțelesul filocalic, vorbitor cu Dumnezeu prin rugăciune, îmbrăcat în haina smereniei monahale”.

De pe patul de spital, ultima ei rugăminte către toți a fost: „Să-l apărați pe Mihai!”. Mihai Eminescu.