Agresiunea informațională, de la front la media. Exclusiv Q Magazine. Dona Tudor, prima femeie din România Doctor în Științe Militare

Într-o lume în care informația poate răni la fel de precis ca o armă, DONA TUDOR își asumă un rol dublu: martor pe teren și cercetător al mecanismelor care ne modelează mintea. Dincolo de bibliografie și concepte, în spatele acestei voci stau ani de fronturi, oameni, frici, decizii, performanța de a deveni prima femeie doctor în științe militare din România, dar și o viață personală purtată cu discreție și cu demnitate. A vorbit despre toate acestea pentru Q Magazine și a făcut o analiză despre mijloace, tehnici și impact în războiul informațional Rusia – Ucraina care poate fi citită aici.

• Acordul Mercosur a intrat în vigoare
• Bolojan: Pensia specială nu va mai putea fi cumulată cu salariul în sectorul public. CSM arată că proiectul adoptat de Guvern e neconstituțional
• Topul libertății presei: România, locul 49 mondial. Ce state africane o depășesc
• Q Magazine face-to-face with Alexandru Balan. Pawn. Spy. Traitor.
• Din fabrica Philip Morris România de la Otopeni spre 54 de țări, pe 5 continente

„Reporterul, oricât ar vrea să fie de blindat, nu pleacă niciodată de pe teren fără să ia ceva cu el. Din el.”

Dona Tudor a debutat la 15 ani, în clasa a IX-a, la stația de radioficare a comunei Vida, devenită, în 1968, orașul Videle. De atunci și până astăzi, lucrează în presă. În Radioteleviziunea Română, are pe cartea de muncă 38 de ani, 6 luni și 5 zile. Restul, până la 45 de ani de contribuție, se regăsesc în învățământul universitar. În prezent, este colaborator permanent al revistei culturale Leviathan.

PLATĂ PENTRU RĂSPLATĂ

Q Magazine: „Ce trebuie să rămână după sfârșitul lumii? Un reporter”. De ce v-a ales pe dumneavoastră acest motto – atribuit lui Nicolae Iorga – și cât sau ce v-a costat să-l purtați ca pe o profesie și ca pe o identitate?

Dona Tudor: Din atâtea fronturi, am înțeles că nu doar lumea are nevoie de un reporter, ci și reporterul are nevoie de un loc, în el însuși, în care adevărul să rămână întreg. Când ordinea se rupe, când oamenii sunt împinși la marginea propriei vieți, apare nevoia aceea simplă: ca cineva să vadă și să spună. Nu ca formă de eroism, ci ca datorie de martor.

Costul a fost o singurătate care nu trece.

Astăzi, însă, n-aș mai lăsa-o să plece, pentru că este a mea și, paradoxal, mă ocrotește. Înveți să-ți porți temerile în liniște, să nu le așezi pe umerii nimănui.

În timp, plătești cu bucăți din tine: din somn, din încredere, din naivitatea de a crede că adevărul, odată spus, vindecă automat.

Ați fost jurnalist acreditat în teatre de operațiuni timp de 10 ani, în misiuni care încep de la destrămarea Iugoslaviei și ajung până la Kandahar, în Afganistan. Care a fost momentul în care ați simțit, foarte limpede, că „aici se schimbă ceva în mine”?

A fost devreme, în gara de la Sežana, la frontiera cu Italia, când am fost eu însămi încolonată într-un șir de refugiați. Un an mai târziu, în taberele de lângă Belgrad, la începutul conflictului din fosta Iugoslavie, senzația s-a confirmat.

Acolo am înțeles că „știrea” nu este niciodată doar știre: este o cameră în care intri cu pantofii plini de noroi moral. Și că fiecare frază pe care o scrii sau o rostești la microfon poate ridica un om sau îl poate strivi încă o dată.

Am înțeles, în timp, că nu sunt doar minte. Sunt și corp. Iar corpul meu nu este jurnalist. Este făcut din carne și sânge și ține minte, oricât aș vrea să uit: pulsul, tensiunea, mirosurile, sunetele, spaima, adrenalina, frica, oboseala, nesomnul.

La Sarajevo, am dormit îmbrăcată, cu grenadele la fereastră. În Angola, nu mă încălțam cu bocancii până când un soldat nu îi verifica de scorpioni. În Somalia, am învățat să nu strivesc țânțarii, ci să îi suflu, cu tandrețe. În Kandahar, într-o săptămână, m-am spălat cu apă o singură dată; în rest, am învățat să mă spăl cu nisip. În Irak, la Nassiriya, m-am adăpostit de o furtună de nisip în micuța bisericuță din tabără – liniștitoare, ocrotitoare.

Nimicuri. Fragmente. Nu ani de viață, ci viață din ani.

Mai târziu, până la Kandahar, schimbarea s-a adâncit. Am început să simt nu doar ce se întâmplă, ci și cum se construiește percepția despre ceea ce se întâmplă.

SUFERINȚA INTRADUCTIBILĂ

Și când închideți ochii, care e imaginea care revine prima: un gest, o privire, o propoziție auzită pe fugă?

Pe un câmp, lângă Belgrad, într-o tabără de refugiați, un copilandru de cinci-șase ani, așezat lângă o bocceluță. Aștepta. Nu plângea. Doar se uita. Iar privirea lui era prea matură – ca o rană care s-a uscat prea repede.

În astfel de locuri, lacrimile sunt un lux. Energia se păstrează pentru supraviețuire.

Îmi revine și sunetul: foșnetul pungilor cu ajutoare, pașii grăbiți, o limbă pe care nu o înțelegi pe deplin, dar a cărei durere o recunoști imediat.

Asta m-a urmărit mereu: faptul că suferința nu are nevoie de traducere.

Astăzi, după trecerea timpului, dacă ar fi să desfaceți acea „raniță de front” simbolic, ce ați găsi în ea: frică, luciditate, vină, curaj, rugăciuni, reguli, protocoale, securitate, etică?

Aș găsi, în primul rând, disciplina. Nu sunt perfectă nici acum la acest capitol – mai ies din ritm, dar îmi dau seama și mă corectez singură. Jurnalistul, chiar dacă este civil și acreditat într-o zonă de conflict sau de război, trăiește în acel spațiu după reguli și protocoale, pentru a rămâne în viață și pentru a nu-i pune pe alții în pericol.

Aș găsi și o formă de rugăciune fără cuvinte: aceea de a nu deveni cinică, de a nu mă obișnui cu răul.

Și da, aș găsi și frica. Nu frica de moarte – dacă aș fi gândit așa, nu aș fi plecat niciodată din studioul de televiziune, unde e cald și sigur – ci frica paznicului de greșeală: ca relatarea mea să corespundă realității, să nu transmit ceva care poate alimenta ura sau manipula fără să-mi dau seama.

Pentru că adevărul unei realități nu înseamnă doar ce spui, ci și când spui și ce consecințe lași în urmă.

CEI MAI IMPORTANȚI 15 CM ÎN RĂZBOI

În cartea dumneavoastră recentă, „Agresiunile informaționale și structurile mediatice”, investigați dacă evoluția structurilor mediatice poate induce insecuritate și poate produce situații noi pentru organizațiile militare. Când ați simțit prima oară, intuitiv, nu teoretic, că informația poate deveni „agresiune”?

În Sarajevo, după atacul din Piața Markale. Eram în zona Ilijaš, un fel de Otopeni al nostru.

Nu mă îmbăt cu emoție; emoția este combustibilul preferat al manipulării.

Gloanțele au o sinceritate brutală: știi de unde vin și știi ce fac. Narațiunile, vorbele, poveștile sunt mai perfide. Ele pot coloniza gândirea, fără să le simți intrarea.

Un general american, James Mattis, fost secretar al Apărării Statelor Unite, repeta cu obstinație: „Cei mai importanți 15 centimetri, pe câmpul de luptă, sunt cei dintre urechi.”

Când am înțeles că, în război, mass-media se poate militariza, iar manipularea devine armă – nu metaforic, ci funcțional, pentru sprijin, justificare și influență – mi s-a legat ceva esențial: există lupte în care nu ți se atacă doar trupul, ci percepția. Iar dacă îți pierzi percepția, poți fi condus oriunde.

Astăzi, armatele au un nou spațiu de confruntare: spațiul virtual. Mă pune pe gânduri felul în care oameni cu pretenții intelectuale și culturale ajung să trăiască în realități paralele, alimentate constant de ecrane, într-o confortabilă ecranosferă.

În acest fel, războiul invizibil devine mai lung, mai lipicios, mai greu de încheiat. Este periculos când țesătura încrederii dintre instituții și public se rupe lent, când informația nu mai este doar relatare, ci parte din „operațiune”, când apare o curbă de necredibilitate între armată și media, iar logica televiziunii ajunge să fie dictată de logica pieței.

Atunci când m-am întors de pe front la masa de studiu, cu aparatul științific ancorat în realitatea pe care o străbătusem ca reporter, analizez agresiunea informațională pentru că ea nu atacă doar faptele – materia primă a jurnalismului – ci procedurile prin care faptele devin cunoaștere: timpul, limbajul, încrederea.

Producția de imagine mediatică este o putere în mișcare. Media, sub toate formele ei, nu mai este un simplu canal de comunicare, ci un factor constitutiv al existenței sociale. Structurile mediatice nu doar transmit realitatea, ci o produc și o reconstruiesc.

Lumea trăită nu mai este doar suma evenimentelor, ci suma evenimentelor vizibile și semnificative mediatic.

În această tensiune, reporterul-cercetător se află între două viziuni: informația ca oglindă a realității și informația ca infrastructură a lumii sociale.

În analiza mea, informația nu este decor. Este forță.

În studiu, identific o situație nouă atât pentru organizațiile militare, cât și pentru decidenții politici, dar și pentru oamenii din presă, iar gestionarea informațiilor sociale mediatizate o consider o dimensiune a securității colective. 

Miza acestei cărți este recuperarea lucidității ca formă de suveranitate – o suveranitate a minții, fără de care niciun stat nu poate rămâne întreg, oricât de solide i-ar fi granițele.

Cum vă reveniți după trauma unui front, ca reporter? (Ceea ce, la militari, se numește sindrom post-war.)

Întoarcerea dintr-o zonă de conflict nu se vede în pașaport. Se vede în corp.

Ca femeie reporter, am învățat să fiu „tare”, într-un mod care arată bine în exterior și costă scump în interior. La mine, tăria se confunda cu absența plânsului, cu controlul permanent, cu faptul că nu-mi pierdeam cumpătul. Iar post-war-ul se așază exact acolo unde cumpătul se pierde, unde se rupe ața, unde nu mai poți controla nimic.

Pe teren, am fost un instrument: doi ochi, un microfon, o coloană vertebrală. Am mers înainte, pentru că așa se merge în profesia asta – înainte, chiar și atunci când în spate rămân oameni, fum, întrebări fără răspuns.

Pe teren, femeia din mine devine un mecanism de supraviețuire. Un mecanism extrem de eficient, care funcționează și în viața cotidiană: îmi închide anumite uși ca să mă pot mișca, îmi închide plânsul, tremurul, fragilitatea. Închide plăcerea. Și, uneori, închide și iubirea.

Vindecarea a fost posibilă pentru că, la întoarcere, m-a așteptat „acel” acasă. Omul. Soțul meu. Bărbatul în fața căruia nu eram nici eroină, nici reporter. Televiziunea nu trecea pragul cu mine. Eram doar femeia lui, care văzuse prea mult și prea multe. 45 de ani el a fost leacul meu de refacere, de existență și de rezistență.

De doi ani este plecat în lumea nevăzută și, fără el, uneori simt că mă rătăcesc. Apoi au fost copiii, casa, grădina, labradorul – pentru că, în timpul liber, eram, la mine acasă, nevastă și casnică. Armonia casei noastre s-a răsfrânt asupra celor doi copii care sunt astăzi realizați, împreună cu familiile lor, ambii doctori în științe, în domenii de top, diplomație și avocatură.

TEMPERATURA SOCIETĂȚII

Puteți caracteriza armata română cu plusuri și minusuri?

Armata este frumoasă pentru toată lumea, la paradă, la televizor, în teatru sau în cinematograf. În realitate, însă, nu este pentru oricine. Cel care alege cariera militară trebuie să simtă, în destinul lui, că acesta îi este drumul; altminteri, armata devine un chin.

Armata României arată astăzi ca o armură purtată de prea mult timp: pe alocuri lustruită, pe alocuri coclită, pe alocuri încă grea. Are oameni care știu meserie, formați în exerciții multinaționale, întăriți de experiența misiunilor.

Pe Flancul de Est, armata română este un paznic al NATO, cu privirea ațintită acolo unde harta nu mai este liniștită.

Plusurile sunt vizibile în rigoare, în profesionalizare, în alianțe și în pasul – lent, dar sigur – spre tehnologia modernă. Se simte ambiția de modernizare și dorința României de a conta mai mult decât ieri.

Minusurile se află în fisurile vechi: birocrația care încă încetinește, infrastructura obosită, pierderea de oameni care lasă goluri greu de acoperit.

Între ideal și realitate, armata merge mai departe cu demnitate, dar și cu poveri pe care nu întotdeauna le vede publicul.

Ce a generat eliminarea serviciului militar obligatoriu la nivelul societății românești?

A schimbat discret temperatura societății. A scos cazarma din traseul „firesc” al tinereții și a mutat apărarea mai mult în grija celor care aleg, conștient, uniforma militară.

Pentru mulți tineri, a însemnat libertate și continuitate: școala, munca, proiectele personale nu au mai fost întrerupte de acea „paranteză socială impusă”.

Armata a fost obligată să se profesionalizeze, să se specializeze și să construiască un alt tip de prestigiu – nu cel al obligației, ci al vocației.

Există aici și un câștig de calitate în relația dintre stat și cetățean: ideea de a nu constrânge, de a nu „lua” luni sau ani din viața cuiva doar pentru că așa cere tradiția.

În locul uniformei purtate de toți, a apărut uniforma purtată de cei care vor și pot, ceea ce a dus, treptat, la o cultură a performanței și la o selecție mai atentă.

Desigur, orice schimbare lasă și goluri – nu neapărat negative, ci costuri firești. Mai puțini oameni au astăzi experiență directă cu disciplina militară, iar legătura dintre civil și militar se construiește mai mult prin încredere, educație și contact public, nu prin trăiri personale.

România a mutat, astfel, maturizarea tinerilor din zona obligației sociale în cea a alegerii individuale și a transformat armata într-o profesie modernă, cu o demnitate mai clară și mai asumată.

RITUAL DE FRUMUSEȚE… MENTALĂ

Dumneavoastră cum vă apărați mintea când simțiți că realitatea devine zgomot? 

Sunt cel mai sever judecător al propriei mele existențe, chiar și atunci când trebuie să „tai” în propriul suflet. Mă apăr prin încetinire și selecție.

Așa cum scriu și în carte, cultura tinde tot mai mult să devină un flux continuu de informații fragmentate din exterior. Dacă lași totul să intre, nu mai rămâne nimic al tău.

Am un ritual zilnic al informațiilor: aleg, închid și tac. Refuz să confund cunoașterea cu conectarea permanentă.

Nu am fost niciodată îndrăgostită de adrenalină. M-am pregătit temeinic pentru fiecare incursiune. Înainte de a ajunge într-un loc, înainte de filmare, căutam foști atașați militari, oameni care lucraseră în zonă cu ani înainte. Pentru că, într-un conflict sau într-un război, terenul nu este o scenă – este o rană.

Există răni colective, construite din imagini repetate, din cuvinte atent alese, din omisiuni deliberate. Există agenții de PR specializate în acest tip de inginerie a percepției. Publicul poate fi împins către consens, chiar și în cazul unor decizii controversate, dacă realitatea îi este servită prin filtrele potrivite.

Războaiele se termină, de multe ori, pe hartă, mai repede decât se termină în mintea oamenilor. Și trebuie spus limpede: războiul nu începe întotdeauna cu primul glonț; uneori începe cu prima propoziție care îți ia busola.

Astăzi se vorbește mult, în jurnalism, despre curaj. Eu cred că există un curaj mai tăcut, care începe după curajul de a merge pe front: este curajul de a te opri. De a nu mai fi martor. De a deveni, din nou, un om obișnuit.

Este curajul vârstei mele – acela de a mă lăsa atinsă de viață, fără armură.

MISIUNI PE FRONT

A început cu UNPROFOR, 1992, Iugoslavia; apoi, taberele de refugiați de lângă Belgrad și Sarajevo, 1994; UNOSOM II, Somalia, 1994; Vietnam – la 20 de ani de la căderea Saigonului; UNAVEM III, Angola, 1995; Misiunea ALBA, Albania, 1996; IFOR, Bosnia, 1997; SFOR I, Bosnia, 1998; SFOR II, Bosnia, 1999; Irak, 2000 și 2002; Afganistan, 2003. Între timp, a fost trimis special în Liban, Israel, Iran, Egipt, Libia – țări în care neliniștea conflictului mocnea în spatele liniștii.

În Balcani, la început, „a văzut cum se schimbă aerul atunci când o țară se rupe”. La Belgrad și în Sežana, la frontiera cu Italia, oamenii nu mai mergeau – se strecurau. Nu mai salutau – se măsurau. Sarajevo a venit ca o rană care nu se mai închide. Orașul era frumos în felul acela tragic în care frumusețea rămâne în picioare, doar ca să te învinovățească. Geamurile sparte făceau lumina mai ascuțită, iar urmele gloanțelor din ziduri păreau niște propoziții întrerupte.

În Somalia, a înțeles că soarele poate fi un interogatoriu. Lumina nu te mângâie, te apasă. Praful intră peste tot: în ochi, în apă, în voce, în păr. Respiri fierbințeală în fierbințeală. Acolo a înțeles că „sărăcia nu te face mic – te face invizibil.”

În Vietnam, la douăzeci de ani de la căderea Saigonului, a întâlnit un alt tip de tăcere: tăcerea care vine după ce istoria și-a luat partea și a plecat. „Viața își găsise cursul, dar în ochii bătrânilor rula încă un film care nu se terminase.”

La fel în Angola, în Albania, în Bosnia – cu IFOR și apoi cu SFOR I și II – a recunoscut aceeași imagine, schimbată la față: reconstrucția. Acolo a învățat că „nu poți bate cuie ca și cum ai bate înapoi trecutul” și că „liniștea nu este întotdeauna pace”.

Irakul a învățat-o despre „căldura care îți intră în gânduri și le face să tremure”. Din Afganistan, nu uită „apusurile roz și măreția lor, care nu se clintesc nici când se schimbă regimurile”. Și nu uită nici ochii copiilor care știu să vorbească fără să li se audă vocea. „Știți ce cereau copiii din Afganistan? Un pix. Un creion. Ceva de scris.”

Pictorul militar Valentin Tănase i-a surprins așa. I-am văzut tabloul pe culoarul Misiunii Militare Române de la Mons, acolo unde se află Sediul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE), centrul operațional al NATO pentru Europa.

OMUL CEL MAI IMPORTANT

Petre Morometescu, șeful stației de radioficare din comuna Vida. El i-a deschis drumul – calea și microfonul – spre lumea jurnalismului audiovizual. În studioul acela improvizat, a învățat să citească o știre, apoi să o scrie, să țină un microfon în mână și să înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea vocii. Iar fetița care „trăise cincisprezece ani la lumina lămpii cu gaz, care își pierduse cizma în noroiul uliței la întoarcerea de la liceu, a ajuns mai târziu să colinde lumea, să ia interviuri lui Jacques Chirac și generalului Võ Nguyên Giáp, și să stea astăzi între șeici și alți oameni importanți.”