Războiul din Golf rescrie regulile lumii

Lumea se schimbă mai repede decât instituțiile care ar trebui să o guverneze.

• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză
• Radu Miruță anunță semnarea unor contracte de miliarde vineri noaptea, la 21.45
• Nicușor Dan: O parte dintre drone au fost doborâte pe teritoriul ucrainean și una a avut traiectoria modificată și a ajuns în Galați
• Andreea Nistor, co fondator al Asociației „Tehnologia pentru Umanitate” a anunțat de la Palatul Cotroceni că „una din opt surse oficiale răspândește dezinformare în mediul digital”
• Nicușor Dan: Consulul general al Federației Ruse, declarat persona non grata

AMBIGUITATEA EUROPEANĂ

În timp ce Israelul redefinește regulile războiului prin eliminarea sistematică a liderilor unui stat suveran ― o premieră absolută în istoria conflictelor moderne ―, Europa se reunește în criză la Bruxelles, strânsă între explozia prețurilor la energie, presiunea americană de a se implica militar și nevoia disperată de a demonstra că ordinea internațională, bazată pe reguli, nu este încă un cadavru.

Cele două realități se întâlnesc și se amplifică reciproc. Israelul, aplicând împotriva Iranului metodele perfecționate în decenii de luptă contra actorilor non-statali, trimite un semnal că războaiele viitoare nu vor mai semăna cu cele din trecut ― că granițele dintre convențional și neconvențional, dintre stat și insurgență, s-au topit definitiv. Iar Europa, refuzând să recunoască această nouă realitate și agățându-se de multilateralism ca de o ultimă ancoră, riscă să rămână spectator neputincios într-o lume în care regulile pe care le apără sunt ignorate chiar de aliații săi.

Summitul de la Bruxelles din 19 martie a fost un instantaneu al acestei neputințe lucide. Liderii celor 27 de state membre au venit să discute despre competitivitate și despre economie și au sfârșit prin a gestiona o criză energetică, provocată de închiderea Strâmtorii Ormuz, prin a rezista cererilor lui Trump de implicare în conflict și prin a căuta un consens minim în jurul unui principiu pe care îl credeau universal: că forța nu poate înlocui dreptul. 

Consensul a fost găsit, dar cu prețul ambiguității ― SUA și Israelul nici măcar nu sunt menționate explicit în concluzii.

Între timp, pe câmpul de luptă, tactica continuă indiferent de declarații. Iranul, care, timp de decenii, a blurat granițele dintre război și pace prin proxy-uri și prin miliții sponsorizate de stat, descoperă acum că a deschis o cutie a Pandorei pe care nu o mai poate închide. 

Israelul nu a inventat războiul hibrid — l-a împrumutat și l-a întors împotriva creatorului său. 

Regimul de la Teheran nu va cădea prin asasinate, spun analiștii. Dar lumea în care acesta a prosperat ― o lume cu reguli, cu norme, cu limite tacite ― s-ar putea să fi căzut deja.

EUROPA REFUZĂ RĂZBOIUL, DAR PLĂTEȘTE PREȚUL LUI

Uniunea Europeană traversează unul dintre cele mai dificile momente geopolitice din istoria sa recentă, fiind împărțită între dezordinea internațională provocată de Donald Trump, războiul Statelor Unite și al Israelului împotriva Iranului și conflictul rus din Ucraina. 

Summitul Consiliului European de la Bruxelles, care ar fi trebuit să se concentreze pe competitivitate și pe dezindustrializare, a fost din nou dominat de crize externe, în timp ce cele 27 de state membre caută cu disperare soluții pentru explozia prețurilor la energie, cauzată de închiderea Strâmtorii Ormuz.

Europa a respins ferm cererile americane de implicare în conflict, agățându-se de multilateralism și de ordinea internațională bazată pe reguli ca unic răspuns coerent la turbulențele globale. 

Liderii europeni s-au întâlnit cu secretarul general al ONU, António Guterres, pentru a transmite un semnal clar de sprijin față de dreptul internațional ― chiar în contextul în care Statele Unite și Israelul nici măcar nu sunt menționate explicit în concluziile summitului, ceea ce reflectă dificultatea de a ajunge la un consens între 27 de state cu interese foarte diverse.

Pe plan energetic, Comisia Europeană insistă că actuala criză nu este comparabilă cu cea din 2022, deoarece aprovizionarea cu gaze nu este în pericol direct, și avertizează că măsurile de urgență nu trebuie să submineze tranziția verde ― sursele regenerabile fiind singurele independente de capriciile geopolitice. 

Există, totodată, o teamă profundă că războiul din Iran va distrage atenția de la Ucraina și va tenta unele state să reînnoade relații energetice cu Rusia, ca și cum lecțiile invaziei din 2022 ar fi fost uitate.

Înaltul Reprezentant al UE, Kaja Kallas, a declarat că nu există nicio bază în dreptul internațional pentru războiul din Iran, precizând că miniștrii europeni nu au fost consultați în prealabil și că unii dintre ei au încercat chiar să convingă părțile să nu înceapă conflictul. 

Președintele francez, Emmanuel Macron, a calificat drept „nesăbuită” escaladarea care vizează pentru prima dată infrastructura de producție de gaze din Iran și din alte țări din Golf, cerând un moratoriu asupra infrastructurii civile și o încetare cel puțin temporară a luptelor ― în contextul în care regiunea intra în perioada Nowruz, Anul Nou persan, sărbătorit la 20 martie, precum și în apropierea Paștelui creștin și a sărbătorilor islamice de sfârșit de Ramadan. 

Între timp, blocajul strâmtorii Ormuz a perturbat grav aprovizionarea globală ― 54% din îngrășămintele destinate Sudanului tranzitează această rută. Prețurile la electricitate în Europa au explodat, depășind 100 de euro/MWh în Franța, în Germania și în Italia, față de doar 14 euro/MWh în Spania, care s-a izolat parțial de șoc prin investițiile masive în energie regenerabilă din ultimii ani.

MACRON, ÎNTRE DE GAULLE ȘI DON QUIJOTE

 Războiul din Iran i-a oferit lui Emmanuel Macron ceea ce doi ani de criză internă nu i-au putut da: un dușman extern față de care să se poată defini. 

Trimițând portavionul Charles de Gaulle în Mediterana de Est și declarând de pe puntea sa că „Franța este o putere de echilibru și de pace”, președintele francez a executat cu precizie mișcarea clasică a politicii franceze ― distanțarea spectaculoasă de Washington în momentele de criză. Rezultatul a fost imediat și măsurabil: plus 6 procente în sondaje. 

Într-o țară unde popularitatea sa atinsese cele mai joase cote din istoria celei de-a Cincea Republici, războiul din Golf s-a dovedit un cadou neașteptat.

Problema este că gestul lui Macron seamănă mai mult cu teatrul decât cu strategia. Forța navală europeană defensivă pentru eliberarea Strâmtorii Ormuz pe care o propune nu există decât în discursurile sale. Marea Britanie, aliatul natural pentru o astfel de operațiune, s-a dovedit incapabilă să mobilizeze măcar o fregată. Iar Franța, în același timp în care predă lecții de drept internațional și de autonomie strategică, rămâne cel mai mare punct de intrare european pentru gazul natural lichefiat rusesc – finanțând indirect tocmai războiul din Ucraina pe care pretinde că îl condamnă. 

Franța operează cinci terminale de regazificare a GNL, dintre care cele mai importante în privința gazului rusesc sunt două: Dunkerque (în nordul Franței), care singur a primit 27% din importurile europene de GNL rusesc, și Montoir-de-Bretagne (în vestul Franței, lângă Saint-Nazaire), pe coasta Atlanticului.

Franța și-a crescut importurile de GNL rusesc cu 81% între 2023 și 2024, plătind Rusiei 2,68 miliarde de euro, și a devenit prima poartă de intrare în Europa pentru gazul natural lichefiat rusesc.

În 2025, Franța a ocupat primul loc la importuri de GNL rusesc, provenit din terminalul Yamal, cu aproape 42% din totalul exporturilor acestuia, adică 6,3 milioane de tone. Concret, când Macron vorbește de pe puntea portavionului Charles de Gaulle despre valorile europene și despre autonomia strategică, gazul rusesc continuă să intre în Europa prin porturile Dunkerque și Montoir-de-Bretagne, o contradicție greu de ignorat.

Trump a sesizat imediat acest dezacord și nu a ezitat să îl exploateze public.

La un nivel mai profund, gestul lui Macron reproduce un reflex vechi de secole. Franța și America sunt, paradoxal, prea asemănătoare pentru a se înțelege ― ambele se cred purtătoarele universale ale unor valori pe care le consideră proprietatea lor exclusivă. 

De la Lafayette la de Gaulle, de la „freedom fries” la tarifele pe șampanie, certurile franco-americane au fost întotdeauna conflictul dintre doi frați care se iubesc prea mult pentru a-și recunoaște asemănările și prea puțin pentru a-și ierta diferențele.

Dar contextul actual este mai periculos decât episoadele precedente. Macron este, cum bine se observă, la putere fără a fi în putere ― paralizat intern după dizolvarea imprudentă a Adunării Naționale în 2024, fără majoritate, cu mai puțin de un an rămas din mandat. Un lider în această poziție care decide să înfrunte deschis cel mai imprevizibil președinte american din istorie, încercând, totodată, să antreneze o Europă divizată și „subdezvoltată strategic” într-o aventură de autonomie geopolitică, face un joc extrem de riscant. De Gaulle și-a permis să sfideze America pentru că Franța era stabilă, el era incontestabil și avea o viziune pe termen lung. Macron nu bifează niciunul dintre aceste criterii. Furtuna pe care o stârnește acum ar putea fi mult mai mare decât portavionul pe care l-a trimis să o înfrunte.

RĂZBOIUL UMBRELOR DEVINE RĂZBOI DE STAT

Există un moment în istoria oricărui conflict când regulile nescrise ale războiului se prăbușesc sub greutatea propriei lor contradicții. Acel moment pare să fi sosit în Orientul Mijlociu al anului 2026. Pentru prima dată în istoria modernă, un stat democratic aplică sistematic și deschis tactica asasinatelor țintite împotriva conducerii unui stat suveran inamic, în timp de război declarat. 

Israelul a ucis, până acum, aproximativ 50 de înalți oficiali iranieni ― de la comandantul Gărzilor Revoluționare, Mohammad Pakpour, la ministrul apărării, Aziz Nasirzadeh, la șeful informațiilor militare, Saleh Asadi ― culminând cu eliminarea liderului suprem Ali Khamenei în prima zi a conflictului și, după două săptămâni, a influentului oficial de securitate Ali Larijani. 

Nicio listă similară nu există în istoria războaielor dintre state.

Pentru a înțelege amploarea acestei schimbări, trebuie să privim înapoi. Israelul a folosit asasinatele țintite încă de dinainte de a fi stat ― prima eliminare a mișcării sioniste datează din 1924, când opozantul ultra-ortodox Jacob de Haan a fost ucis la Ierusalim. Dar în perioadele de război convențional clasic ― cele patru războaie arabo-israeliene din 1948, din 1956, din 1967 și din 1973 ― tactica a dispărut aproape complet. Revenise cu forță abia când inamicul principal al Israelului devenise unul neconvențional: conducerea OLP în anii ‚70 și ‚80, liderii Hamas în timpul Intifadei a Doua, Hassan Nasrallah și ierarhia Hezbollah în 2023-2025. 

Logica era simplă: actorii non-statali nu beneficiau de protecțiile implicite acordate liderilor de state. Puteau fi eliminați fără a încălca normele războiului între națiuni.

Iranul a înțeles această logică și a exploatat-o timp de decenii. Doctrina „muqawama” ― rezistența prin proxy ― a fost tocmai ingenioasa soluție a Teheranului: construiește o rețea de actori non-statali, Hezbollah, Hamas, Huthi, miliții irakiene, și poartă un război neîncetat, fără a-ți asuma niciodată direct responsabilitatea. 

Când Israelul elimina un comandant Hezbollah, nu putea răspunde statului iranian. Când o dronă iraniană lovea o navă în Marea Roșie, autorul formal era un grup yemenit, nu Teheranul.

Granița dintre stat și non-stat devenise cel mai puternic scut al Iranului.

Acum, Israelul a decis să desființeze acel scut, folosind propriile arme ale adversarului. Dacă Iranul a purtat un război de stat prin metode non-statale timp de decenii, Israelul poartă acum un război non-statal ― asasinate, eliminări chirurgicale, decapitarea structurilor de comandă ― împotriva unui stat. 

Este o răsturnare revoluționară a logicii conflictului modern și ridică o întrebare fundamentală: va funcționa?

Istoria oferă un răspuns sobru. Uciderea lui Fathi Shaqaqi în 1995 a slăbit Jihadul Islamic Palestinian, dar nu l-a distrus. Eliminarea generalului Qassem Soleimani în 2020 a dezorganizat rețeaua de miliții iraniene, dar aceasta și-a continuat operațiunile ― Huthi atacau nave comerciale în Marea Roșie până în 2025, demonstrând că structura supraviețuiește liderilor săi. 

Nu există, în istoria modernă, niciun exemplu de regim prăbușit prin asasinarea sistematică a conducerii sale. 

Bertolt Brecht surprindea această realitate cu cruzime: omul indispensabil, odată mort, lasă în urmă un gol pe care lumea îl umple rapid ― iar dacă s-ar întoarce după o săptămână, nu ar mai găsi nici măcar un post de portar.

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este, deci, o strategie de victorie prin decapitare. Este ceva mai subtil și mai îngrijorător pe termen lung: ștergerea definitivă a granițelor dintre tipurile de război. 

Teheranul a petrecut patruzeci de ani construind o arhitectură care să-i permită să lovească fără să fie lovit la același nivel. A reușit ― până acum. 

Furtuna pe care o culege în 2026 este, în mare măsură, chiar vântul pe care l-a semănat. Iar lumea care va ieși din acest conflict va fi una în care nicio conducere de stat nu va mai putea conta pe imunitatea tacită de care s-a bucurat până acum.

Portavionul Charles de Gaulle, escortat de nave aliate în estul Mediteranei . Foto X.

BĂTRÂNUL WARTHOG ȘI ULTIMA SA BĂTĂLIE

Înainte de a trage câteva concluzii, am să vă devoalez ultimul mohican al războiului din Golf. Există o ironie profundă în faptul că A-10 Thunderbolt II ― avionul pe care Forțele Aeriene americane au încercat să-l pensioneze forțat de ani de zile ― se află acum în inima uneia dintre cele mai intense campanii militare americane din ultimele decenii, vânând ambarcațiuni de atac rapid ale Gărzilor Revoluționare Islamice în Strâmtoarea Ormuz.

A-10 Warthog este un anacronism glorios într-o eră furtivă a avioanelor, a dronelor și a rachetelor de croazieră. A fost conceput în anii‚ 70 pentru un singur scop: să zboare jos, lent și aproape de luptă, să absoarbă lovituri care ar doborî orice alt avion și să distrugă tancuri sovietice pe câmpiile Europei de Vest. 

Carlinga sa blindată cu titan ― „cada de titan”, cum o numesc piloții ― și motoarele montate sus, departe de explozie, l-au transformat într-o mașinărie de supraviețuit în condiții imposibile. Tunul său GAU-8/A Avenger, care trage 3.900 de cartușe pe minut, a rămas una dintre armele aeriene cele mai devastatoare față în față cu ținte terestre și navale ușoare.

Tocmai această specializare l-a condamnat în ochii birocrației militare. Forțele Aeriene l-au considerat prea lent, prea vulnerabil și prea îngust specializat pentru războaiele viitorului ― războaie de înaltă tehnologie, anti-acces, în care supremația aeriană nu mai poate fi garantată. 

Planurile de retragere din serviciu au apărut și au dispărut timp de două decenii, blocate de fiecare dată de Congres, care a refuzat să renunțe la un avion iubit de trupele terestre pe care le-a protejat în Irak și în Afghanistan. Legea Autorizării Apărării Naționale pentru 2026 a impus un minimum de 103 aparate în serviciu până în septembrie 2026 ― o ultimă repriză forțată.

Și iată că tocmai această „relicvă” dovedește acum că birocrația militară s-a înșelat. Strâmtoarea Ormuz nu este câmpia de la Fulda sau cerul apărat de sisteme anti-acces sofisticate. Este un mediu litoral îngust, plin de ambarcațiuni mici, rapide și agile ale Marinei IRGC ― exact tipul de țintă pentru care F-35 sau B-2 sunt supracalificate și ineficiente din punctul de vedere al costurilor. 

A-10 poate plana ore întregi deasupra strâmtorii, identificând și eliminând una câte una bărcile iraniene cu rachete Maverick și rachete ghidate laser APKWS, la un cost pe oră de zbor incomparabil mai mic decât orice platformă modernă.

Lecția este veche și se repetă cu fiecare conflict: armata tinde să se pregătească pentru războiul pe care și-l imaginează, nu pentru cel care vine. 

A-10 a fost conceput pentru Războiul Rece și a excelat în Golful Persic în 1991, în Irak și în Afghanistan. Acum excelează din nou în același Golf Persic, împotriva unor adversari pe care nicio simulare de război al viitorului nu i-a anticipat cu adevărat.

Congresul care l-a salvat de la pensionare forțată a avut, se pare, mai multă înțelepciune operațională decât generalii care voiau să-l trimită la muzeu. Bătrânul Warthog mai are de spus câteva cuvinte despre ce înseamnă să fii proiectat bine pentru misiunea potrivită ― chiar dacă acea misiune a trebuit să aștepte cincizeci de ani pentru a se dovedi din nou necesară.

ACELAȘI RĂZBOI, DOUĂ FINALURI INCOMPATIBILE

Trump și Netanyahu pornesc de la același război, dar urmăresc finaluri diferite și din ce în ce mai incompatibile.

Trump vrea o victorie rapidă, declarabilă și economic controlabilă. Obiectivele sale sunt militare și limitate ― distrugerea programului de rachete, scufundarea marinei iraniene, neutralizarea aliaților regionali ai Teheranului și blocarea căii spre arma nucleară. Vrea să mențină intactă infrastructura energetică iraniană, să evite o catastrofă economică globală și să iasă din conflict înainte ca prețul politic intern să devină insuportabil. Nu dorește trupe la sol, nu urmărește schimbarea de regim și este vizibil iritat când Israelul escaladează dincolo de limitele pe care și le-a asumat.

Netanyahu urmărește tocmai ceea ce Trump vrea să evite — prăbușirea regimului de la Teheran, obiectiv pe care îl cultivă de 40 de ani. 

Aproximativ 40% din loviturile israeliene vizează structurile de securitate internă ale Iranului, nu capacitățile militare convenționale. Israelul a ucis sistematic lideri politici și militari iranieni și a atacat infrastructura energetică iraniană fără să informeze Washingtonul ― sau informându-l prea târziu pentru a conta. 

Donald Trump. Foto White House

Pentru Netanyahu, acest război este oportunitatea unei generații, iar 93% dintre israelienii evrei îi susțin continuarea până la căderea regimului.

Pe scurt: Trump vrea să declare victoria și să plece. Netanyahu vrea să rămână până când regimul se prăbușește. Deocamdată, niciunul dintre cele două obiective nu pare realizabil. 

Războiul din Iran va aduce până la 250 de miliarde de dolari în vistieria lui Putin. Războiul lui Trump în Golf face ca veniturile petroliere ale lui Putin să crească vertiginos. Un nou studiu arată că, dacă luptele se prelungesc până în septembrie, acestea ar aduce Rusiei chiar mai mulți bani decât după începerea crizei energetice din 2022. (Spiegel)