ASASINUL CARE A ÎNVINS TIMPUL. 35 de ani. Niciun suspect. Niciun răspuns. Un dosar Q Magazine

Se împlinesc 35 de ani de la asasinarea lui Culianu. Gânditorul, scriitorul, sclipitorul istoric al religiilor a fost împuşcat la Divinity School a Universităţii din Chicago la 21 mai 1991. Avea 41 de ani.

• ASASINUL CARE A ÎNVINS TIMPUL. 35 de ani. Niciun suspect. Niciun răspuns. Un dosar Q Magazine
• Lia Savonea: Când a fost capturată justiția? Cu siguranță nu acum, când a încercat să se elibereze!
• Moda citește
• TAROM is making it easier for Romanian passangers to travel do dozens of intercontinental destinations through its partnership with Etihad Airways
• Protestele de la Bruxelles au degenerat în violențe

A DOUA EXECUȚIE ALUI IOAN PETRU CULIANU

de prof. Călin-Andrei Mihăilescu

„În jurul orei 13.30, într-o zi de 21 mai a anului 1991, Ioan Petru Culianu intra în toaleta bărbaților din Universitatea din Chicago. Un bubuit scurt a pus capăt unei vieți și unei cariere extraordinare. Împuşcat în cap, din spate, cu o armă de calibru mic, un Beretta 25, nu a avut nicio şansă de supravieţuire. «E semnificativ din punct de vedere ritual. Toaleta este un loc care implică umilire simbolică şi fizică, murdărire, impuritate. Este cel mai profan loc în care să-ţi sfârşeşti viaţa. De fapt, m-am întrebat adesea dacă nu a fost un omor religios», i se confesa Anthony Yu, prieten de-al lui Culianu și profesor la aceeaşi universitate, jurnalistului american Ted Anton, care a investigat cazul mai mulţi ani.” FLORIN SAIU

DE-AR FI TRĂIT…

Ultimii 19 ani şi-i petrecuse în Vest, scriind necontenit, predând în Olanda şi în Statele Unite, conferențiind în marile universități ale lumii occidentale şi publicând la edituri prestigioase.

De-ar fi trăit, de la Chicago şi Paris până la București şi Iaşi, academii şi universități ar fi aclamat opera excepțională a celui mai formidabil istoric al religiilor de la Mircea Eliade încoace. 

Confetti-ar fi plouat primăvăratic ca grâul peste miri la nuntă, iar ridurile marelui savant s-ar fi oprit mirate din săpat. 

Dar Culianu a murit tânăr.

În cartea cea mai apropiată spiritului său, Iocari serio, Culianu i se dedică lui Nietzsche. Dar Nietzsche își dinamitase cariera academică publicând, la 28 de ani, Nașterea tragediei. Culianu, la douăzeci şi nouă de ani, emigrant „în sus”, nu ca Nietzsche, care a coborât din raiul academic german în provincia elveţiană, a evitat o atare dinamitare. 

Țintit, el a lăsat Iocari serio – carte de mari planuri de-abia schițate, unde Nietzsche, ludicul, nihilismul şi a patra dimensiune sunt articulate de un intelectual renascentist – într-un loc mic. În locul ei, a publicat, foarte vizibil şi cu mare succes, Eros şi magie în Renaştere. Anul 1484 (Flammarion, Paris, 1984). 

Aceasta din urmă e o carte complexă, impresionantă, de maturitate, dar nu renascentistă, în al cărei filigran se pot citi atât regretul de a nu mai fi tânăr, cât și obligația de a-şi construi o carieră academică. 

Această carieră ar fi fost majoră, dacă Culianu ar fi trăit – era cât pe ce să fie numit profesor la Universitatea din Chicago, să-i urmeze lui Eliade, să creeze o școală, să scrie amplu şi minunat.

Moartea lui e mai gravă decât orice ipoteză referitoare la asasinat.

DUHUL CARE BÂNTUIE

În 35 de ani, nimeni nu a reușit să găsească asasinul. Duhul lui Culianu continuă să bântuie locurile prin care se destrupase, halucinându-l pe un meseriaș de sușă poloneză care, pe un pat de spital din acel oraș vântos, îi bâiguia obsesiv numele. Continuă să bântuie sufletele apropiaților, ale rudelor, ale prietenilor, ale colegilor şi ale scriitorilor, care cer lămurire, rezolvare şi pedeapsă.

Înmormântarea lui e incompletă.

Scenariile postume s-au țesut într-un exasperant whodunit. Cine? Cine o făcuse? Cine-i dăduse ordinul acelui hitman? 

Nici FBI-ul, vai, nu știe; nici securiștii asasini de care-atâția alții spun că știu, dar nu SRI-ul, nu SIE, că parcă nu unul de-al lor, ci un agent al Mossadului, pesemne tocmit de CIA, îl oprise pe tânărul savant din jocurile lui serioase, prin care le spărgea codurile. 

Iar Mossadul, înfricoșat de cele oculte precum Securitatea, dar vădind un sânge mai rece decât ea, s-o fi făcut că nu știe dacă tânărul savant, care se pare că se pregătea să se convertească la iudaism întru a se căsători cu Hillary Wiesner, nu fusese eliminat (la brânciul dat de Christinel, văduva lui Eliade, cum sugerează aiuristic Bruce Lincoln) de vreun grupuscul legionar cum nu puține-s, din Chicago până la Cleveland şi ontarianul Hamilton. Sau de vreun alt fanatic, musulman, împlinind monstruosul habent sua fatwa libelli. Sau de-un gay lover, inavuabil, rănit. Sau de un drogoman, ori de-un student care, astfel, câștiga un pariu tembel cu colegii. Sau de o doamnă cernită, poate-o vrăjitoare, fofilată în closetul bărbaților de la Divinity School. Ori de un Arhonte din lumile-de-dincolo, în care Culianu obișnuia să se împlânte aventuros. Ori dintr-o confuzie, prin care asasinul nu l-a ucis pe cel menit. Ori, scenariu halucinant, de Culianu însuşi, care îl tocmise pe hitman? Cine? Ce conspirație dusese la sângerosul sfârșit?

Prin astfel de scenarii conspiraționiste, spectatorul (cititorul etc.) e stimulat să iasă din exasperarea de a fi doar spectator. 

I se pompează sânge în rețea, i se propun scenarii senzaționaliste, i se promite Adevărul, e încurajat să devină suspicios, detectiv, agent secret, judecător, călău. Deodată se trezește în plină activitate Reală (până şi un accident auto, ca să nu mai zicem de un asasinat, îl face real pe cel căzut victimă, chiar dacă doar pentru o scurtă vreme). 

În cazul lui Culianu, autor de studii profunde despre magie, s-a instaurat şi ideea că, în spatele asasinului secret, stă ceva enigmatic.

Secretele sunt făcute, deci pot fi şi desfăcute. 

Dar enigmele nu sunt construite – ele pur şi simplu există ca lucruri care nu vor putea fi vreodată cunoscute. Enigma nu e informație, ci limita paralizantă a secretului. Nu doar civilul obişnuit, dar şi agențiile de contrainformații (SRI/SIE, FBI/CIA, ShinBeth/Mossad, MI5/MI6, FSB…) sunt fascinate de ocult. 

Atunci când e văzut ca sursă supraumană de informații secrete, ocultul fascinează, adică înspăimântă şi atrage.

CRIMINALUL COLECTIV

Şi aşa, curiozitatea morbidă, patima justițiară, obsesia conspiraționistă, în genere, senzaționalismul de toate soiurile se fac mănunchi în cultura de mase. Acest mănunchi constituie a doua execuţie a lui Ioan Petru Culianu. 

Un asasinat simbolic colectiv, neîncetat.

Cu timpul, numele de pe morminte sunt acoperite de iarba uitării, îşi pierd sensul. Apoi, se preschimbă în verbe şi, în cimitirele devenite cimilitire, se fac praf. Nu praf îndrăgostit.

Într-un viitor oarecare, uneori, arareori, praful acela va fi redescoperit, numit fapt istoric şi modelat (cum, odată, Adam) în noi statui, poate în monumente. Să respectăm demnitatea acestor morminte. Ea ne-ar putea scoate din marea de asasini în care, fără să o fi suspectat, intraserăm din curiozitate morbidă şi din sadism.

IRINA SZASZ: Tot ce e imposibil mă scoate din minți!

„Nu cred în crima perfectă! Iar când îmi vine o idee, nu țip. Pur si simplu încep să mă documentez, să caut, să ascult.”, a povestit IRINA SZASZ pentru Q Magazine. Am căutat-o după ce TVR a difuzat recent documentarul ei dedicat scriitorului Ioan Petru Culianu, de la a cărui moarte s-au împlinit 35 de ani la 21 mai.

PUȚINI ÎL ȘTIU

Desigur, citise cărțile lui Culianu, a citit și cartea lui Ted Anton despre asasinarea acestuia. Fascinantă opera lui, remarcabilă munca lui Ted Anton. Teribil sfârșitul lui Ioan Petru Culianu…

Un alt motiv puternic, care a aruncat-o în acest subiect complex , este că „98,8% din populația României nu știe cine este Culianu!” Acesta a fost un temei la fel de puternic să se apuce de el. 

Apoi, a citit și a recitit cărțile lui Ioan Petru Culianu, sute de articole scrise despre el, despre asasinarea lui.

„Mi-am dat seama că Tereza Culianu Petrescu, sora lui, nu a dat niciodată un interviu filmat, nu a vorbit niciodată despre perioada cea mai cruntă din viața ei. Da, scrisese despre el, se ocupase de opera lui, dar nu acceptase niciodată un interviu filmat. Și a fost căutată de multe televiziuni din Europa și din America.

Corespondența mea cu această doamnă formidabilă a durat mult. După un an, a acceptat să ne întâlnim. În această așteptare, care părea fără de sfârșit, am filmat toate celelalte interviuri, cu pregătiri, cu întâlniri, cu refuzuri.

Interviul cu Tereza Culianu a durat peste șase ore. M-am văzut de câteva ori cu toți cei care au apărut în film. Am ascultat opinii și ipoteze – multe ipoteze despre asasinarea lui. Și, desigur, am lucrat cu una dintre cele mai bune echipe din televiziunea publică.”, povestește Irina Szasz.

Șase ore? Da! Poate chiar mai mult… Cum altfel trebuia să plonjeze în cei 41 de ani ai lui Ioan Petru Culianu?… În viața și… în asasinarea lui!

Nu a fost deloc simplu, dar are mentalitatea unui tractorist: se uită mereu în urmă să vadă dacă și-a arat bine ogorul.

„Mă ocup de lucruri mărunte! De cele mari se ocupa cei mărunți.”

A ales acest subiect după ce „un foarte bun profesionist din privat i-a spus că I.P. Culianu e un subiect mărunt”. „Nu există subiecte mărunte!”, i-a răspuns. „Așadar, credeți-mă, mă ocup de lucruri mărunte! De cele mari se ocupă cei mărunți.”

Cea mai mare problemă în realizarea filmului documentar a fost lipsa imaginii.

DIN SUBSOL SPRE „LUMINĂ”

„Buget? Zero! Cât a fost s-a topit în deplasarea la Iași. Mi-am pus leafa la bătaie, mi-am asumat împreună cu echipa că vom reuși.

Cu Ioan Petru Culianu există doar 12 fotografii. Atât! Au circulat câteva secvențe video cu el, cu NN Culianu, cum îi spuneau cei apropiați, dar ele nu mai există. Casetele cu interviul Gabrielei Adameșteanu, realizat cu el în Chicago, la 5 decembrie 1990, s-au rătăcit.

Cum să fac un film documentar cu 12 fotografii? Lipsa imaginii a dictat un anumit fel de a filma, lipsa bugetului un anumit loc de filmare, aceeași locație: subsolul televiziunii publice. Spectaculoasă locație! Aproape că ne-am mutat acolo, toată echipa. Într-un subsol cu conducte nesfârșite și cu spații uriașe, Doru Iacovescu, directorul de imagine, a reușit să învie fiecare secvență.

Genial, colegul meu!

Acolo, în subsol, eram în fiecare dimineață, pregătind seturi. Am cărat de acasă cărțile lui Ioan, am cărat și un ventilator, o pânză de peste 30 de metri… Am găsit niște rafturi prin depozite și am filmat prin ele invitații, ca sa fie altfel. Din recuzita televiziunii – o lampă, câteva fotolii, o oglindă grea. Am xeroxat fotografiile cu Ioan în câteva sute de pagini, le-am lipit pe pereți, pe conducte, am mărit portretul robot al posibilului asasin ca să dublăm, uneori chiar să triplăm, imaginea lui, să recompun cât mai multe cadre. Am comandat tabloul Primavera al lui Botticelli, dublu ca mărime, adus în televiziune cu o dubă coborâtă în subsol, ridicat la o înălțime care să-i permită lui Doru să creeze prima secvență din film. 

Băiatul arătos din primele imagini este nepotul meu, Patrick, care s-a învoit de la școală ca să îl joace pe Ioan tânăr. Bani să plătesc un actor, nu aveam.

Din șapte reconstituiri, am reușit una. În ziua în care am început filmările, compoziția cadrelor gândite de Doru Iacovescu a dat subsolului strălucire, tabloul domina spațiul imens și mi-am dat seama că prima secvență din film o să fie minunată și misterioasă. Acest tablou își deconspiră, la un moment dat, în film, rostul.”, ne-a povestit realizatoarea.

Prezențe puternice, interviuri multe, unele dublate. De ce? „Ca să cadă măștile!”

Toți cei care au apărut în primul și în al doilea episod sunt prieteni, scriitori, „neprieteni”, cunoștințe care s-au intersectat cu Ioan Petru Culianu.

Moshe Idel, cel mai bun prieten al lui, a venit din Ierusalim în București, pentru acest interviu. 

Sorin Antohi a fost cel care a aranjat această întâlnire importantă. Unele interviuri le-a dublat, cum este cel cu Marius Oprea, care a fost implicat în căutarea adevărului despre asasinarea lui Culianu. Are chiar trei interviuri cu Nicolae Ulieru, care a avut multe de spus, iar ea a vrut să afle și mai multe. 

Culianu a fost logodit cu Hillary S. Wiesner, eminentă studentă evreică, împreună cu care va scrie romanul „Jocul de smarald” (pe linia creațiilor lui Umberto Eco, cu care era prieten – născut și în aceeași zi).

ÎNCERCAREA DE A-L RACOLA PE CULIANU

Irina Szasz reușește să se vadă și cu Generalul Marian Ureche.

„În destinul lui Ioan, în perioada studenției, a existat celebrul căpitan Ureche, care a încercat să îl racoleze. Student strălucit, conștient de valoarea lui, a fost hărțuit, amenințat, terorizat să accepte să devină informator, dar a refuzat. Astăzi, căpitanul Ureche este generalul Marian Ureche, fostul șef SIPA, care, peste ani, a reușit să o îmbălsămeze pe fosta ministră a Justiției, Rodica Stănoiu. Așadar, un personaj care a avut o putere uriașă.

Am reușit să îi aflu numărul de telefon, să vorbesc cu el și, după multe săptămâni, a acceptat să ne vedem într-o benzinărie capitalistă din București. Nu o să uit o astfel de întâlnire. 

Ioan Petru Culianu, Elémire Zolla și Grazia Marchianò (Arsoli, mai 1990)

În dialogul nostru de aproape două ore, a spus clar că nu l-a cunoscut pe Ioan, că niciodată nu s-a ocupat de racolarea studenților din Universitate. Declarațiile lui Ioan, ale martorilor din acel timp, spun altceva… L-am citat exact în film. Nu mi-ar trece prin cap să povestesc cuiva tot ce am discutat în cele două ore. Cineva, nu spun cine… mi-a reproșat că nu așa trebuie să mă comport cu un astfel de om, trebuia să îl înregistrezi fără să știe. Am zâmbit. În ochii lui, am zărit trufie, prostie și chef de o demonstrație de forță. Dar cum ar fi trebuit?, l-am întrebat. Ce ai fi vrut?, am continuat, Să îi pun o lampă în ochi, să îi trag doi bocanci în stomac, să îl lipesc de un zid și să îi spun «Varsă, mă, grijania și …!»? Atunci care ar fi diferența dintre noi?! Care ar fi diferența dintre un sistem care teroriza și unul care astăzi are un rost uriaș, vital?

Fac parte dintr-o breaslă, nu dintr-o haită! 

Generalul Ureche a fost civilizat, a acceptat să ne vedem. Are peste 80 de ani și esențial era să aflu ceva. Nu am aflat mare lucru. Mi-a permis să îi fac câteva fotografii, dar prezența lui în film este importantă. De altfel, asemenea oameni, care au lucrat în Securitate, trecuți dintr-un regim politic în altul, vor spune cât doresc ei, ce vor ei și când vor ei. Auzi… să îl înregistrez fără să știe?! Pe fostul șef al Serviciului Secret al Ministerului Justiției! La naiba,…am simțul ridicolului!”, exclamă Irina Szasz.

PORTRETUL-ROBOT AL CRIMINALULUI

O prezență fascinantă în film, în primul episod, este cea a colonelului (r) Florin Lăzău, artist criminalist, certificat IAI.

Irina Szasz spune că s-a gândit mult la portretul-robot al posibilului criminal, realizat de FBI după doi ani de la asasinat… Și i-a venit ideea de-a îmbătrâni portretul. „Oare cum ar putea arăta, după 35 de ani, lighioana asta de om?” s-a întrebat.

A început să caute, să întrebe cine se ocupă de îmbătrânire facială. A aflat de Florin Lăzău, artist criminalist, cel mai bun din branșă, la care apelează și astăzi FBI-ul. L-a sunat, dar, știind că nu poate cere o deplasare pentru un singur om, la Oradea, unde locuia acesta, i-a spus cu destulă jenă că nu poate aduce echipa TVR-ului până acolo.

Când a auzit despre al cui portret-robot e vorba, a spus pe loc: „Pentru Culianu, vin eu în București!”

Și artistul a venit cu tot harnașamentul după el, pe banii lui. 

Au lucrat ore, a fost filmată toată munca lui, felul în care portretul-robot își schimba încet-încet înfățișarea. „A fost fascinant”, mărturisește realizatoarea. 

„Secvențele cu el, în primul episod – Ioan, câte dimineți în numele tău – merg în paralel cu structura întregului ansamblu.

E un fir roșu de-a lungul a două ore, l-am dozat în așa fel încât finalitatea muncii lui să fie spectaculoasă. Grozav om!”

TORT SAU COLIVĂ?

Munca la acest documentar a fost sisifică, cu etape clare și cu multă disciplină.

În bucătăria unei producții de televiziune, se pregătește tortul. Ori coliva. A avut un brut de aproape doi tera. Vizionarea întregului brut, la secundă, și transcrierea lui au însemnat 175 de pagini A4. Cât o carte.

A vizionat peste trei săptămâni, zi de zi, tot ce a filmat despre Culianu.

A lucrat structura pe care a implementat-o în montaj două săptămâni mai târziu.

A ajuns de la 175 de pagini la 25. Această structură este filmul pe hârtie. 

Avea nevoie să aibă în fața ochilor desfășurarea întregului conținut și a imaginilor. Brutul acesta trebuia comprimat. Trebuiau alese cele mai bune momente, fără să atenteze la puterea opiniei fiecăruia: „Să le păstrezi ca pe sfintele moaște”, spune râzând.

Iar programarea în montaj înseamnă editorul, un profesionist care e parte din broderia filmului.

„Mi-am propus un anumit tip de montaj. Am lucrat atâția ani în televiziunile private, comerciale, astfel încât știu cum registrul unei producții marca TVR poate fi îmbrăcat într-un aer și comercial.

La primul episod, Roxana Elekes a fost o prezență care dădea expresivitate maximă la tot ce gândisem. Era acolo în grupul de montaj, echilibrată, armonioasă. Cred că ne-am inspirat una pe cealaltă. O chimie care se vede în fluiditatea filmului. Iar George Craioveanu, inginerul de sunet, s-a pliat excelent pe genul de montaj pe care îl propun publicului. Da, agresiv, fluid, surprinzător, puternic în tot ce participă la crearea unui produs de televiziune viu, vibrant.

George a muncit câteva nopți și în afara programului, s-a dat peste cap să păstreze, prin muzică, magia personajului principal și a celor care mărturiseau momente care arătau destinul tragic și forța lui Ioan. Ioan-Al-Nostru, cum îmi place să îi spun.”

Irina Szasz vorbește mereu despre ceilalți, pentru că „da, televiziunea este echipă!”„Reușita presupune muncă, motivație, credință în subiectul tău. Printre toate ingredientele care nasc un gen în televiziune, filmul documentar e calea regală, iar echipa, ca să strălucească, are nevoie de încă un ingredient vital: caracter.”

Oamenii care trăiesc între ruine participă la demolări. Nu au cum să construiască.

Nu lucrează cronologic, ci glisează secvențe care te aruncă în diferite etape ale vieții scriitorului. 

A ținut cont de faptul că astăzi televizorul e și în telefonul personal. Atenția și răbdarea oamenilor e alta decât în urmă cu 20 de ani. Să privești două ore un film documentar care nu respectă regulile documentarului, despre Ioan Petru Culianu, un nume atât de puțin cunoscut în România, este un tur de forță. „Sau de inconștiență!”

A gândit tot filmul într-o anumită dinamică. Prezența surorii lui Culianu, o premieră, e firul roșu.

În paralel cu prezența ei, a construit alte și alte fire, cu răbdare și cu concentrare, zile în șir. 

„Știți, în limba tibetană nu există cuvântul viteză? Ce naiba poți construi în viteză, în tine, în jurul tău?!”, se întreabă ingenuu această jurnalistă magnifică, venită din lumea cărților magice ale lui Culianu să facă un documentar despre el.

A reușit să se apropie de generalul Mihai Caraman. 

„Când te apropii de astfel de oameni, de fapt te îndepărtezi. Mihai Caraman, spionul spionilor, a fost șeful SIE în anii aceia, 1990-1991.

Personaj misterios, greu de abordat. 

Știam că nu suportă jurnaliștii, mai știam că fusese sărbătorit de SRI în urmă cu câțiva ani, pentru cariera lui în lumea serviciilor secrete. În această lume, e considerat o legendă. Aflasem că e mare iubitor de artă africană, cânta la violoncel, cult, versatil, un personaj care a dat peste cap cu rețeaua lui…

Cum aș putea ajunge la el? Avea peste 90 de ani. La vârsta asta, mi-am spus, poate vorbește.

Eram naivă, nu?! Era șeful SIE exact în perioada când Ioan a fost ucis. Poate știe ceva, poate vrea să lămurească unele lucruri. Hmm! Și aici am făcut o greșeală. Trebuia să cer o întâlnire privată și, abia după aceea, să îi solicit un interviu. Acel față-n față e vital. Astfel de oameni își dau seama repede dacă au de-a face cu un naiv. Eram naivă?! Dacă ești dintre ei? Nu eram. Dar eram convinsă că un dialog cu un astfel de om e o experiență.”

I-a scris onest generalului, s-a prezentat – cine e, ce subiect abordează și ce anume o interesează. A primit un răspuns politicos, dens, în care refuzul era impecabil brodat, ca să nu se simtă ofensată.

Și-a amintit ce i-a declarat în interviu Marius Oprea: „Când e vorba de securitate, prezumția de nevinovăție nu există!” Însă ea nu e judecător, nici polițist, nici procuror. Asumă onest că „rostul ei, de jurnalist, este să adune opinii, să întrebe direct, să caute, să asculte, să arate, să se comporte egal cu toată lumea.”

Să aibă o atitudine clară, dar, mai ales, să nu mintă. Funcționează pe un principiu care îi definește munca: ce vorbește acasă, vorbește și în public.

ȘI S-A DIFUZAT…

Și, totuși, simt că Irina Szasz spune doar o parte din întâmplări.

Cum s-a simțit? „Ca o sare care nu și-a pierdut gustul. După difuzare? Uraniu îmbogățit!”

„Am așteptat înfrigurată ziua difuzării, știind că o echipă, o casă de producție puternică din SUA fusese deja în România și filmase pe același subiect. Ziua difuzării a fost extraordinară. Publicul, la fel.”

APOI A VENIT CONTINUAREA…

„Episodul doi, Magul Culianu, l-am realizat pentru TVR Cultural, în baza unei convenții. Am coborât din nou în subsolul televiziunii. Acolo, l-am filmat de două ori pe profesorul, formidabilul profesor, Călin-Andrei Mihăilescu. 

La primul interviu, a fost atât de uimitor, încât l-am rugat să accepte încă unul. A acceptat și, astfel, am avut acces la o altă dimensiune a lui Ioan Petru Culianu. Formidabil profesor! 

Episoadele „Ioan, câte dimineți în numele tău” și „Magul Culianu” pot fi vizionate pe YouTube Video TVR

Tot în subsol, împreună cu Doru Iacovescu, am reușit să creăm imaginea. Spațiul este uriaș. Prin lumini, poți crea un anumit mister și aveam nevoie de asta, subiectul, viața lui Ioan pretinde asta. 

L-aș aminti și pe astrologul Adrian Tarcan. Prezența lui e și o motivație sociologică pentru public. Trebuia să deschid interesul publicului, al altuia decât cel care caută și gustă producții de felul acesta. Iubitorii de predicții și de horoscoape sunt un public uriaș.

Aș aminti de minunata Anca Calangiu, care s-a întâlnit cu Ioan în Italia, când era refugiat politic, într-o perioadă atât de dificilă pentru el.

Să mai găsești oameni care l-au întâlnit pe Ioan, pe Nene Culianu, nu e simplu deloc. Dar am găsit-o!

Desigur, asistenți excelenți, sunetiști impecabili, montajul realizat cu Ioana Cristea. Am lucrat pentru prima oară cu ea, un profesionist, un om plin de armonie și de devotament față de subiectul meu. Montajul e o artă, aveam nevoie de un om care să se bucure și să dea tot ce are mai bun în zile și zile de editare. Asta a făcut.

Post-procesarea e un alt moment, o altă etapă. Încă se muncește zdravăn la realizarea unei producții TV. Muzica, sunetul sunt esențiale. Am cumpărat această muzică pe banii mei, am căutat un anumit tip de muzică, sunete stranii, accente care punctează conținutul deosebit, livrat de invitați.”, spune Irina Szasz, refăcând, din memorie, atât de viu, de parcă l-ar retrăi acum, aici, cu mine, „drumul” acestei faceri.

În episodul 2, Magul Culianu, a citit în cabina de sunet 42 de texte.

Cornel Ciuleanu, inginerul de sunet, i-a făcut observații profesionale, care i-au „încălzit inima”.

Irina Szasz are o voce gravă și tocmai ieșise dintr-o răceală, iar inginerul a sesizat că vocea ei are nevoie de ajutor.

„A lucrat-o impecabil. Textele de publicistică suportă, au nevoie de anumite inflexiuni, poți să îți permiți să lucrezi pe emoție, să comunici diferite stări, ești liantul în povestea care se desfășoară în fața ochilor. Vocea e o prezență. Ești și astfel în slujba subiectului tău. Participi, punctezi.

Rămâi, în același timp obiectiv, dar asta nu înseamnă să fii călduț și mediocru.”

Această femeie de origine maghiară, îndrăgostită de limba română, spune că la ea „e seară” pentru că are 61 de ani. Are încă subiecte splendide de explorat. 

„Din tot ce mi-am dorit, nu s-a întâmplat nimic, dar ce s-a întâmplat e tot ce mi-am dorit.” 

Un documentar despre Ioan Petru Culianu și-a dorit. Și a lucrat 8 ani la el. 

Și s-a întâmplat. Și e un film cu care poate participa la orice festival internațional și singura peliculă care îl readuce în viețile noastre grăbite și obosite de balast anost pe unul dintre marii scriitori români, un spirit enciclopedic, așa cum se întâlneau prin Renaștere.

Acest interviu s-a născut pentru că, după ce-am văzut documentarul, deși nu o cunoșteam, am căutat-o vrând să-i mulțumesc…

UN CRIMINAL BĂTRÂN

de col (r) Florin Lăzău, artist criminalist

Îmbătrânirea facială reprezintă una dintre cele mai complexe și mai sensibile ramuri ale Artei Criminalistice, aflate la granița dintre anatomie, antropologie, medicină legală, analiză comportamentală și reprezentare grafică.

CRIMINAL „SOCIAL”

Portretul-robot inițial al suspectului de asasinat afișează o expresie rigidă, lipsită de empatie, meticulos în punerea la cale a unei fapte de o astfel de gravitate, atent la detalii și la etapele desfășurării acțiunii. 

Fizionomia suspectului prezintă semnalmente anatomice asociate individului introvertit, rezervat și controlat emoțional, care execută acțiunile cu precizie și cu disciplină, evitând interacțiunile amicale sau expunerea inutilă.

Este un tip pedant, îngrijit, probabil cu o viață socială aparent normală, bine integrat în societate, însă în limitele discrete impuse de natura activităților și de structura sa rezervată.

Nu atrage atenția și evită să iasă în evidență, aspect specific indivizilor care urmăresc menținerea unui profil social neutru și greu de remarcat. 

Din perspectivă criminalistică, un asemenea comportament indică o personalitate prudentă, capabilă de autocontrol și de adaptare socială, care înțelege valoarea anonimatului în pregătirea și în executarea unei acțiuni infracționale.

Suspectul tinde să adopte conduite comune, predictibile și lipsite de excentricitate, tocmai pentru a nu fixa în memoria martorilor elemente distinctive. 

Vestimentația, limbajul și interacțiunile sociale sunt, de regulă, moderate și calculate, fără manifestări impulsive sau ostentative. Acest tip de individ poate menține aparența unei vieți ordonate și funcționale, ceea ce reduce nivelul de suspiciune din partea anturajului.

În plan comportamental, se remarcă prin disciplină, prin răbdare și prin capacitatea de a compartimenta emoțional acțiunile întreprinse. Preferă observarea și planificarea în detrimentul reacțiilor spontane, iar înaintea trecerii la act poate manifesta o perioadă îndelungată de analiză, de supraveghere și de evaluare a riscurilor.

Aceleași trăsături se regăsesc în portretul-robot îmbătrânit, păstrate odată cu trecerea timpului.

PROCEDURA

Portretul-robot este metoda de identificare criminalistică având la bază descrierea martorului şi compararea trăsăturilor exterioare ale făptuitorului. 

Temeiul acestei identificări îl constituie individualizarea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărei persoane adulte. Deci, sunt însuşiri sau semnalmente anatomice relativ neschimbătoare, proprii fiecărui individ, ele fiind nerepetabile.

Rolul îmbătrânirii faciale este acela de a estima modul în care chipul unei persoane s-ar putea modifica odată cu trecerea timpului, în special în cazurile persoanelor dispărute pe termen lung, ale fugarilor sau ale identificărilor judiciare dificile.

În esență, artistul criminalist încearcă să anticipeze și să proiecteze viitorul biologic al unui chip, pornind de la structura sa inițială. 

Acest proces nu este adăugarea simplă de riduri sau albirea părului, ci reconstrucția progresivă, bazată pe transformările anatomice și fiziologice ale feței umane.

Din punct de vedere criminalistic, analiza începe cu studiul structurii osoase cranio-faciale. Oasele feței oferă baza stabilă a identității vizuale și influențează modul în care îmbătrânirea se va manifesta diferit de la o persoană la alta. 

Forma orbitei, proeminența mandibulei, structura pomeților și raportul dintre maxilar și frunte rămân repere importante chiar și după decenii.

În Arta Criminalistică, metoda îmbătrânirii faciale aplicată unui portret-robot presupune o reconstrucție progresivă a modificărilor biologice ale feței, păstrând, în același timp, continuitatea expresivă și particularitățile psihocomportamentale percepute de martori. 

Procesul nu urmărește doar transformarea anatomică produsă de vârstă, ci și conservarea acelor elemente faciale care definesc identitatea vizuală și impresia psihologică a subiectului, fără a altera semnificativ „nucleul expresiv” al persoanei. Rezultatul final nu este doar un chip „mai bătrân”, ci o proiecție criminalistică a modului în care timpul ar putea acționa asupra unui individ, păstrând continuitatea trăsăturilor anatomice și a impresiei psihologice asociate comportamentului său violent, calculat sau lipsit de empatie.