La Bruxelles se negociază o nouă taxă care ar putea crește prețul la combustibili cu până la 15%. Ce poate face România

România trebuie să aibă o poziție fermă, legitimă și negociabilă european, fără ca România să pară nici obedientă, nici obstrucționist, dar să prevină o nouă creștere a prețurilor la energie.

• Avocații avertizează că „fără grefieri nu există justiție eficientă”
• Rafinăria Petrotel e ținută închisă, în timp ce se importă cantitatea de combustibili care s-ar putea produce aici. Pentru cine lucrează Guvernul Bolojan?
• La Bruxelles se negociază o nouă taxă care ar putea crește prețul la combustibili cu până la 15%. Ce poate face România
• Eugen Tomac începe consultările cu partidele pentru formarea unui guvern
• Care sunt băncile amendate de Consiliul Concurenței pentru influențarea ROBOR

La Bruxelles au loc în această perioadă discuții importante legate de ETS2 (noul sistem european de comercializare a certificatelor de emisii pentru clădiri și transport rutier) și de implementarea Fondului Social pentru Climă, care este mecanismul destinat să compenseze impactul asupra populației și întreprinderilor mici.

ETS2 este programat să intre în funcțiune în 2028 (după o amânare față de calendarul inițial), iar veniturile generate vor alimenta Fondul Social pentru Climă. România este unul dintre principalii beneficiari ai fondului, fiind estimată să primească aproximativ 8 miliarde de euro din totalul alocărilor.

ETS2 pentru România, ar introduce un cost al emisiilor de CO₂ pentru combustibilii utilizați la încălzirea locuințelor și în transportul rutier. Acest cost va face ca prețul gazului, cărbunelui, păcurii, benzinei și motorinei sa fie mai mare cu 3-15% față de prezent.

România nu trebuie să conteste obiectivul reducerii emisiilor, ci felul în care sunt împărțite costurile, ritmurile și avantajele tranziției.

Aici există teren real de argument. România a redus deja foarte mult emisiile: EEA arată o scădere a emisiilor totale de GES de 59,5% în 2023 față de 1990, iar fișa Comisiei pentru România indică emisii nete în 2023 cu 74,5% sub nivelul din 1990. În paralel, Comisia nota că în 2021 România era sub plafonul anual din sectoarele ESR cu circa 4,9 MtCO2e.

Asta susține un argument politic puternic care trebuie valorificat, România nu vine la masa europeană ca restantier, ci ca stat care a livrat deja reduceri semnificative și care cere ca efortul istoric să fie recunoscut în designul prezent și viitor al politicilor climatice. Problema trebuie pusă astfel: nu „vrem tratament preferențial fiindcă nu ne convine ETS”, ci „vrem o construcție ETS și un pachet de tranziție care pornesc de la realități corect măsurate și de la contribuțiile deja făcute de statele membre”.

Dar aici trebuie și o nuanță strategică importantă. Bruxelles-ul poate răspunde că țintele actuale nu se judecă doar prin comparația cu 1990, ci și prin obligațiile sectoriale până în 2030 și după. De exemplu, pentru sectoarele ESR, Comisia a notat pentru România o țintă de -12,7% până în 2030 față de 2005, iar în evaluarea draftului de NECP spunea că nu putea aprecia complet ambiția României fiindcă planul nu prezenta suficient de clar traiectoria ESR. Cu alte cuvinte, argumentul „am redus deja mult” este puternic, dar nu este suficient singur; el trebuie completat de o propunere credibilă pentru perioada 2026–2035.

De aceea, poziția bună pentru România ar trebui să aibă trei straturi.

Primul: recunoașterea efortului istoric. România trebuie să spună explicit că evaluările și instrumentele UE trebuie să țină cont de faptul că unele state au făcut deja ajustări structurale masive și au coborât puternic emisiile, în timp ce altele pornesc de la altă bază. Dacă acest lucru nu este reflectat suficient în reguli, rezultatul este o percepție legitimă de inechitate. EEA și Comisia oferă bază factuală pentru acest argument în cazul României.

Al doilea: diferențiere în funcție de securitatea energetică și stadiul sistemului. România trebuie să ceară ca ETS și politicile conexe să nu fie aplicate într-o logică uniformă, ruptă de realitatea sistemelor energetice. O țară cu nevoi de adecvanță, rețele insuficient întărite și investiții în curs trebuie să aibă mai mult spațiu de manevră pentru secvențiere. Faptul că UE a acceptat în 2025 amânarea închiderii unor grupuri pe cărbune din România tocmai din motive de securitate a alimentării arată că acest tip de argument are tracțiune când este bine construit.

Al treilea: avantaje concrete, nu doar retorică despre echitate. Dacă România susține că a redus deja mult și că evaluarea actuală este incompletă sau incorect calibrată, atunci trebuie să ceară rezultate foarte precise: acces mai avantajos la fonduri de modernizare, perioade de tranziție mai bine calibrate, sprijin pentru capacități de flexibilitate și stocare, și o arhitectură de piață care să nu penalizeze disproporționat economiile care au făcut deja o parte mare din ajustare. UE deja folosește veniturile ETS pentru Modernisation Fund, de care România beneficiază, iar reforma pieței de electricitate din 2024 întărește rolul contractelor pe termen lung și al mecanismelor de stabilizare pentru investițiile curate. România trebuie să vină cu pretenția că vrea mai mult spațiu pentru investiții și tranziție ordonată, nu doar excepții defensive.

Formulat mai direct, discursul românesc ar putea fi: „România susține decarbonizarea europeană, dar nu acceptă o aplicare mecanică a ETS și a politicilor energetice care ignoră efortul deja făcut, structura sistemului energetic național și nevoia de securitate a alimentării. Fiind unul dintre statele care și-au redus substanțial emisiile, România cere ca viitoarele reguli să recompenseze performanța istorică, să permită secvențieri realiste și să ofere avantaje investiționale celor care au livrat deja rezultate.”

Asta este o linie puternică. Nu este „ne facem preș în fața Europei”, dar nici „dăm cu masa și stricăm negocierile”. Este poziția unui stat care spune: „suntem pro-europeni, dar nu acceptăm politici construite pe metrici incomplete sau pe împărțirea nediferențiată a poverii.”

Aș mai adăuga însă o rezervă importantă, tocmai ca discursul să fie credibil, o parte din reducerea mare a emisiilor României după 1990 vine și din restructurarea industrială profundă, nu doar din politici climatice sofisticate. Asta înseamnă că Bucureștiul nu trebuie să se oprească la argumentul „am redus deja mult”, fiindcă partenerii europeni pot replica imediat că viitorul contează mai mult decât trecutul. De aceea, România trebuie să combine argumentul istoric cu unul prospectiv: „da, am redus mult; tocmai de aceea merităm un cadru care să ne permită să finalizăm tranziția fără să ne punem în pericol securitatea energetică și fără să plătim disproporționat. ”

Cât despre ton, ideea de „viziune, strategie și curaj” este bună. Pentru un text de poziție, eu aș înlocui formula brută cu ceva de tipul: „România are nevoie de claritate strategică, consecvență instituțională și curaj politic pentru a apăra o poziție națională fermă în negocierile europene.”

Sau, și mai apăsat: „Nu avem nevoie de conformism administrativ, ci de inteligență strategică și fermitate politică.”