Revoltele din Franța: cauze și consecințe

Violențele și distrugerile scot la iveală numeroasele fisuri ale societății franceze. 

• Revoltele din Franța: cauze și consecințe
• Suedia reintroduce controalele la frontierele Schengen. Măsura intră în vigoare începând cu 12 noiembrie
• Nicușor Dan: Nu mai suntem în situația în care legitimitatea unor alegeri să se rezume la numărarea corectă a alegerilor
• Concluzia Comisiei Europene: Conținutul TikTok afectează sănătatea mintală a copiilor
• Centura dintre case, promovată de Bolojan, anulată de Curtea de Apel Oradea

CE VOR MANIFESTANȚII ȘI ÎMPOTRIVA A CE PROTESTEAZĂ? 

Manifestările degenerează: presa și politicienii nu văd în ele, ca de obicei, decât revendicări însoțite de violența unor „distrugători” sau „delincvenți”, care, de altfel, nu sunt niciodată identificați. 

Încrederea în autorități este considerabil erodată. Opoziția dintre dreapta și stânga pare să-și fi pierdut orice relevanță.  

Mulți văd astăzi lumea împărțită între Sudul Global, purtător al tuturor virtuților și al mântuirii umanității, și un Nord vinovat și împovărat de păcatul de neiertat al colonizării.  

Capacitatea alternanțelor electorale, în care minoritatea acceptă voința majorității, se destramă în jocurile din ce în ce mai zadarnice ale aparatelor de partid, incapabile să gestioneze amploarea nemulțumirilor societății franceze. Cei care guvernează Franța astăzi nu reușesc să depășească factorii autodistructivi de care suferă țara: traficul de droguri omniprezent și în continuă expansiune, îndatorarea iresponsabilă tot mai mare, deșerturile industriale, șomajul, amenințările reprezentate de inteligența artificială, care elimină zilnic numeroase locuri de muncă, și terorismul jihadist. Un astfel de nivel de ură și violență nu a mai fost atins până acum. 

Pe de o parte, există o mobilizare a liceenilor și a studenților care protestează împotriva tuturor deficiențelor din sistemul școlar: de la clădirile școlare și sălile de clasă dărăpănate, la orarele de curs prea încărcate, până la accesul dificil la universitate și lipsa perspectivelor pentru viața lor viitoare de adulți.  

Ei știu că orizontul lor este blocat.  

Li se alătură cei care protestează împotriva costului ridicat al vieții, a chiriei scumpe și a creșterii prețului motorinei. Acești manifestanți protestează cu fața descoperită. 

Pe de altă parte, găsim bande de indivizi cu cagule care sparg vitrinele și jefuiesc magazinele.  

Acest fenomen de „luare de ostatici” a manifestanților de către vandali este fără precedent prin amploarea și distrugerile sale. Dar nici jurnaliștii, nici politicienii nu se opresc asupra adevăratei lor identități.  

Nu mai există steaguri franceze în aceste manifestații, ci în majoritate steaguri palestiniene, algeriene și marocane… 

Oare ce se întâmplă de se confirmă existența unor fisuri identitare și culturale din ce în ce mai pronunțate care străbat societatea franceză și care par să prevaleze asupra comunității naționale? Este vorba de alianța dintre stânga ultrarevoluționară și o parte a tineretului din suburbii, cufundată în ecosistemul islamului politic și al ideologiei decoloniale care promovează violența. 

Acest fenomen se manifestă în toată Europa.  

Și dacă J.D. Vance ar avea dreptate când spune, după 17 octombrie, că stânga occidentală a adus, în numele diversității și al compasiunii, lumea a treia în Franța și în alte țări, neglijând problemele fundamentale ale asimilării și compatibilității? 

IMIGRAȚIA, SĂ VORBIM DESPRE EA! 

Macron a pledat încă din primele sale campanii prezidențiale pentru o Franță care să demonstreze că diversitatea raselor și a religiilor, a genului, a originilor și a credinței poate duce la o societate nouă. Cu câteva săptămâni în urmă, la Bruxelles, alături de prim-ministrul spaniol, s-a opus măsurilor propuse de Comisie pentru reducerea imigrației.  

El poartă responsabilitatea pentru dezastrul la care asistăm.  

Imigrația nu face decât să provoace o dezorientare palpabilă în rândul guvernanților francezi, dar și al celor europeni, de altfel. Problema este ascunsă. 

Gilles Keppel

ISLAMUL, SĂ VORBIM ȘI DESPRE EL! 

Gilles Keppel, cel mai bun specialist francez în islam, ne-a avertizat încă din 1987 („Les Banlieues de l’Islam”) și 2015 („Terreur dans l’Hexagone”), apoi cu „La Fracture” în 2016, cu privire la premonițiile din care a rezultat drama din 17 octombrie.  

Conducătorii francezi se află în plină dezorientare în fața unei violențe pe care nu au vrut să o vadă, aceea a alianței dintre extrema stângă „woke” și mediile islamizate din suburbii. Or, impunitatea alimentează violența.  

La fel ca în Belgia, ca în Italia, ca în Olanda. Laxismul fran-cez și negarea sa permanentă a realităților nu vor reuși niciodată să pună pe picioare un răspuns politic credibil. Ar însemna să recunoască faptul că politica de imigrație și gestionarea islamului politic în Franța reprezintă un eșec răsunător. Mișcarea socială a fost deturnată de extrema stângă și de islamul politic. Nici nu îndrăznim să ne imaginăm tulburările, ba chiar războiul civil pe care îl va cunoaște Franța dacă Marine Le Pen va deveni următoarea președintă a Republicii!  

Pe această temă, trebuie să-i citiți pe Wierd Duk, marele reporter olandez, și pe antropologul Florence Bergeaud-Blackler, care nu ezită să spună lucrurilor pe nume. Din scrierile lor, care studiază de ani de zile predicatorii musulmani din Franța, se observă repede că aceștia denunță atitudinile islamofobe structurale ale Franței și ale Occidentului.  

În aceste circumstanțe, huliganii musulmani își acordă dreptul de a jefui, deoarece, în sistemul lor de norme, se pot ataca necredincioșii și foștii coloniști. Această „gălăgie” și acești „barbari” au o conștiință politică. Două treimi dintre ei pun sharia deasupra legilor Republicii.  

Distrugerea și jefuirea pot fi acte politice. 

CONSECINȚELE 

Acest episod subliniază inutilitatea partidelor politice complet depășite, care oscilează între tentația de a-și însuși aceste violențe în scopuri politice și exprimarea unei condamnări fără nuanțe, însoțită de soluții de compromis. Este puțin probabil ca cei care guvernează Franța astăzi și mâine să fie capabili de o analiză adecvată și să știe să identifice și să remedieze deficiențele actuale, angajându-se totodată să le elimine.  

În ceea ce privește consecințele, acestea vor fi severe. Datoria Franței este imposibil de gestionat în starea actuală și va continua să se agraveze. Deteriorarea climatului de securitate din Franța afectează moralul consumatorilor și al investitorilor. Această criză a securității publice este extrem de gravă prin amploarea și consecințele fără precedent pentru comerț și investițiile străine. 

Revoltele alimentează, în mod firesc, neîncrederea piețelor. Mai ales într-o țară care neagă existența unei probleme evidente legate de imigrație. Să nu mai vorbim de costul ridicat al vieții, de prețul energiei, de accesul devenit foarte dificil la proprietatea imobiliară sau de punerea în pericol a zonei euro. 

Să ne limităm la patru cifre: 

Datoria publică franceză în 2026: 119,3% din PIB. (Germania: 65,8%) 

Rata dobânzii la obligațiunile pe zece ani: 5,06% (Germania: 3,34%) 

Deficitul public în % din PIB: -5,1% (Germania: 2,9%, adică în limita prevăzută de tratate) 

Cheltuielile cu dobânzile la datoria franceză: 80 de miliarde în 2026… adică 250 de milioane de euro pe zi!!! 

UNDE SUNT, VINOVAȚII? 

Toți sunt vinovați. Un sondaj realizat de „Le Figaro” la 23 octombrie privind responsabilitatea pentru violențe și distrugeri indică în primul rând guvernul (77%) și pe președintele Macron (74%), denunțând un eșec al autorității publice (un laxism recurent), urmat de extrema stângă (LFI al lui Mélenchon) (69%), pe fondul unui contract social care se destramă odată cu radicalizarea revendicărilor, și, în cele din urmă, elevii de liceu (40%) și forțele de ordine (34%).  

Guvernul și Macron sunt astfel acuzați în mod direct că răspund la criză printr-o abordare axată pe securitate, fără să-și dea seama că au de-a face cu o criză socială majoră care implică alți doi factori despre care nu se îndrăznește să se vorbească deschis: islamul și imigrația necontrolată, însoțită de o integrare inexistentă. Viziunile sumbre ale lui Jean Raspail („Tabăra Sfinților”) și ale lui Michel Houellebecq („Supunere”) amenință să devină realitate, la fel ca și teoriile lui Peter Turchin („Haosul care vine”, 2024), a căror schemă de interpretare este simplă: sărăcirea claselor populare, roadele muncii colective absorbite de clasele dominante, supraproducția de elite și un stat cu vistieria goală. Și, mai presus de toate, uitarea democrației. Trebuie să ne amintim de Alexis de Tocqueville, care semnalase deja în secolul al XIX-lea un paradox: „cu cât o societate este mai egalitară, cu atât inegalitățile care persistă par insuportabile” … 

Franța trăiește într-un paradox care îi explodează în față. Într-adevăr, într-una dintre țările cu cea mai mare redistribuire din lume, unde nivelul serviciilor publice se numără printre cele mai ridicate și unde condițiile obiective de existență sunt cele mai egalizate, o parte semnificativă a populației este convinsă că trăiește într-un iad al nedreptăților și al violențelor sistemice. Cum să înțelegi asta?  

Faptul este că centura din jurul Parisului era odinioară „roșie” (comunistă), iar astăzi este „verde” (islamistă).  

Peste o treime din populația franceză este astăzi de origine musulmană migratoare, dintre care o parte nu respectă sistemul democratic în care, oricum ar fi, se prăbușesc toate reperele morale. Avem de-a face cu o pervertire totală a realității.  

Un ultim lucru: data de 17 octombrie nu a fost aleasă la întâmplare. Ea comemorează represiunea violentă din 1961 a prefectului de poliție Papon, în urma căreia zeci de algerieni au fost aruncați morți în Sena… eveniment care a devenit un simbol al represiunii coloniale. Manifestațiile liceenilor sunt una, iar cucerirea puterii de către extrema stângă, sprijinită de islam, împotriva Franței „coloniale”, este cu totul altceva. La 20 noiembrie urmează să aibă loc o grevă a tinerilor la nivel european, orchestrată de islamo-stângism…