Același cer, altă lume

La Băneasa, avioanele primesc aplauze. La frontieră, aceleași avioane pot primi un ordin de decolare. BIAS 2026 are loc într-un moment în care spectacolul aerian și realitatea securității se întâlnesc, iar cerul ajunge să fie privit din perspective diferite.

• Același cer, altă lume
• Clotilde Armand, condamnată la un an de închisoare. „Voi lupta până la capăt, inclusiv pentru că există foarte multe întrebări legate de parcursul acestui dosar”
• Schimbări radicale la CNAIR: conducerea va fi plătită în funcție de performanță
• Radiografia banilor publici de la jumătatea anului
• PSD, reuniune cu miză la Sinaia

Spectacol aerian sau repetiție pentru misiune…  

La Băneasa, războiul vine frumos. Vine lustruit, vopsit, în formație. Face tonouri. Lasă fum colorat. Trece urlând deasupra mulțimii și primește aplauze. F-16. Rafale. F/A-18. Eurofighter. Tornado. Oamenii ridică telefoanele. 

Numai radarul nu aplaudă. Cu două zile înainte de BIAS, la ora 10.08, sistemul militar românesc vedea ținte aeriene aproape de frontieră. La 10.18 venea RO-Alert. La 10.23 două F-18 spaniole se ridicau de la Mihail Kogălniceanu. 

Cincisprezece minute. Atât desparte astăzi liniștea de alarmă. La Băneasa, cincisprezece minute pot însemna un număr de acrobație. La frontieră, pot însemna diferența dintre a vedea și a fi surprins. Aici începe povestea adevărată a BIAS 2026. Nu despre avioane. Despre cer.

În timp ce la Băneasa motoarele ridică privirile spre cer, la frontiera României radarele urmăresc permanent orice posibilă amenințare aeriană Foto: FB-Bucharest International Air Show

Când cerul încă își permitea să pară inocent 

În 2009, la prima ediție, cerul României încă își permitea să pară inocent. MiG-21 LanceR. IAR-99. Hercules. Puma. Avioane sportive. Câteva zeci de aparate. Un miting aerian românesc, făcut pentru bucuria zborului. Trecuse un an de la războiul din Georgia. Europa văzuse sângele, dar încă mai credea în pansament. NATO relua dialogul cu Rusia. Se vorbea despre un „nou început”. MiG-ul românesc urca spre cer, iar continentul încă mai spera că războiul rămăsese undeva departe, între Caucaz și memorie. N-a rămas. 

2014. Crimeea În cinci ani, decorul se schimbă. La BIAS apar tot mai multe aeronave militare. Poliție aeriană. Radare. Sisteme sol-aer. Publicul le fotografiază. În același timp, NATO suspendă cooperarea practică cu Rusia. Ceea ce fusese un exponat începe să semene cu necesitatea. Racheta nu se schimbase. Se schimbase lumea pentru care fusese construită. 

Nu BIAS se militariza. Europa își pierdea liniștea. 

2022. Războiul ajunge lângă noi. Războiul nu mai este în Caucaz. Este la frontieră. Rusia atacă Ucraina. NATO trimite forțe în România. Avioane aliate patrulează flancul estic. La BIAS, publicul continuă să privească spre cer. Dar avionul are acum două vieți. Una începe când prezentatorul îi rostește numele în difuzoare. Cealaltă, când sună alarma. În prima, pilotul este aplaudat. În a doua, nu-l vede nimeni.  

Cerul pe care publicul îl privește cu admirație este același pe care radarele îl supraveghează permanent Foto: FB-Bucharest International Air Show

Când cele două lumi aproape că se ating

2026. În aceeași săptămână în care Bucureștiul își pregătește spectacolul aerian, aeronave românești, spaniole și americane se antrenează la joasă înălțime și în regim supersonic deasupra României. 

La Băneasa se montează gardurile. La Kogălniceanu sunt avioane în serviciu de luptă. La Borcea, F-16. La Câmpia Turzii, F-16. La frontieră, radarul. Pe ecrane, punctele. Dincolo de ele, Ucraina. Nu trebuie inventată nicio amenințare. Este suficient să citim harta. Și bilanțul. 

Datele MApN, actualizate la 28 august, spun ce a însemnat pentru România protejarea non-stop a spațiului aerian național și aliat de la începutul acestui an. De 64 de ori, atacurile cu drone asupra Ucrainei s-au desfășurat atât de aproape de frontiera noastră, încât structurile militare românești au trebuit să urmărească și să gestioneze situația. În 49 de asemenea situații, avioanele de poliție aeriană au fost ridicate de la sol. De 25 de ori au fost înregistrate pătrunderi neautorizate în spațiul național. Patru drone au fost doborâte. Iar în 33 de cazuri au fost identificate drone sau fragmente ale acestora.  

Categoriile se pot suprapune: aceeași noapte poate începe cu un atac dincolo de Dunăre, poate continua cu avioane ridicate în aer și se poate încheia cu metal căzut pe pământ românesc. Războiul nu a trecut frontiera cu tancurile.  

Războiul a trecut frontiera Romaniei,  uneori, în bucăți de metal căzute din cer. 

BIAS nu este un exercițiu militar mascat. Ar fi fals să spunem asta. Este spectacol, tehnologie, pasiune, diplomație, industrie, cultură aeronautică. Dar războiul a schimbat sensul spectacolului. În 2009 priveam avionul și vedeam zborul. Astăzi îl privim și știm ce poate face. Aceasta este diferența. Un Rafale nu mai este doar o siluetă elegantă care taie cerul. Un F/A-18 nu mai este doar un zgomot. Un F-16 nu mai este doar un tricolor purtat pe fuselaj. În spatele lor stau radarul, alarma, ordinul, pista, armamentul și omul care poate primi într-o noapte o coordonată în loc de aplauze. 

De la MiG la F-16, poate cea mai bună fotografie a schimbării nu este însă F-18-ul spaniol. Este MiG-ul românesc. În 2009, MiG-21 LanceR era încă una dintre vedetele cerului nostru. În 2026, România zboară F-16 și privește deja spre F-35. Între cele două avioane nu sunt numai 17 ani. Este prăbușirea unei epoci. 

MiG-ul venea din lumea în care România fusese negociată să stea. F-16 aparține lumii în care România a ales să fie. F-35 este pariul nostru că vom putea rămâne în această lume. Din acest moment, avionul încetează să mai fie metal. 

Între spectacol și vigilență Foto: FB-Bucharest International Air Show

Devine geopolitică

Și atunci se schimbă și întrebarea. Nu mai este: spectacol aerian sau antrenament militar? 

Este: cât spectacol își mai poate permite un cer care trebuie permanent păzit? 

Răspunsul se află poate în acele cincisprezece minute. 10.08. Radarul vede. 10.18. Populația este avertizată. 10.23. Avioanele decolează. Cincisprezece minute nu par mult într-o zi obișnuită. Pe un cer de frontieră, 15 minute  sunt timpul în care informația trebuie să devină decizie, decizia ordin, iar ordinul, avion în aer. Cele 15 minute sunt distanța, măsurată în timp, dintre pacea pe care o presupunem și securitatea care trebuie să o apere. Atât. 

Restul îl numim securitate. La Băneasa, un copil ridică mâna și arată un F-16. Poate vă spune că vrea să devină pilot. Un alt copil spunea același lucru în 2009 privind un MiG. Copilul nu știe diferența. Poate nici nu trebuie să o știe. Noi, adulții, o știm. În 2009, avionul venea la București ca să fie privit. În 2026, unele dintre avioanele pe care le privim sunt aici și pentru o zi sau noapte, în care, din adăpost, nu vom mai avea timp să le privim.

De aceea, personajul principal al BIAS nu mai este avionul. Este cerul. Același cer. Altă lume. La Băneasa, motoarele se opresc și vin aplauzele. La frontieră, când pornesc motoarele, aplauzele nu mai există.