Trăiască DezUniunea Europeană

Au existat ani în care, de ziua Europei, 9 mai, fiecare 9 mai, mă întrebam de ce oare europenii nu sunt mai mândri de Uniunea Europeană, de faptul că sunt europeni. De ce nu există pașapoarte europene și de ce există încă pașapoarte suedeze în Uniunea Europeană, malteze, în Uniunea Europeană…De ce Oda Bucuriei se aude doar la spectacolele Eurovizion și la anunțul meciurilor din Liga Campionilor Europeni, de ce drapelul european nu este mai des văzut, peste tot…Mi se părea nedrept față de această imensă realizare umană, un vis al lui Jean Monnet, al părinților fondatori, ca cetățenii ei să nu o celebreze așa cum se cuvine.

Astăzi, 9 mai 2020, trăiesc o zi pe care nu credeam să o trăiesc vreodată

Între visul de a vedea în sfârșit România în Spațiul Schengen, Ucraina și Moldova în Uniunea Europeană…și realitatea pe care o trăim astăzi nu există analogie. Există doar comparații, un ceva pe care istoricii l-ar numi un déjà vu, există regrete, există nostalgii.

Realitatea? Nu coronavirusul este realitatea, el este o pandemie, un ceva care s-a abătut peste toată lumea neanunțat, nepregătit, probabil că și involuntar. Realitatea este că închiderea frontierelor și felul în care s-a decis la nivel european gestionarea crizei pandemiei de COVID 19 este un motiv de tristețe, de doliu, un motiv pentru a nu se ierta niciodată această strategie greșită.

Nu vorbesc despre ceea ce se vehiculează în presă de analiștii europeni care nu știu un principiu elementar din tratatele europene: există politici europene comune, există politici europene subsidiare…Principiu elementar și la îndemâna tuturor. Iau ca exemplu doar ce este scris pe site-ul Parlamentului european: „Aplicat în cadrul Uniunii Europene, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor neexclusive ale Uniunii. Acesta exclude intervenția Uniunii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local și legitimează exercitarea competențelor Uniunii în cazul în care statele membre nu sunt în măsură să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele unei acțiuni preconizate, iar acțiunea la nivelul Uniunii poate aduce o valoare adăugată.” Cu alte cuvinte, sănătatea este un astfel de domeniu, un domeniu pe care statele membre nu au dorit, nu au acceptat mai degrabă, să-l „pună la comun”, să devină o politică europeană comună. Odată ce statele membre au constatat că lipsa unei concertări comune europene, prezența în schimb a unui „lăsați, noi știm mai bine, noi avem un sistem de sănătate mai bun “, a generat și mai mult vid în jur, și mai multe decese, și mai multă dezamăgire. Și mai multă frică.

Adevărul este că Uniunea Europeană nu a acționat în domeniul sănătății, al îngrijirilor medicale, pentru că nu avea competența. Puterea. Dreptul.

Dar Uniunea Europeană putea să acționeze în domeniul frontierelor. Avea dreptul, puterea, competența. Si avea, ca în citatul de mai sus, valoarea adăugată. În primul rând pentru că există Spațiul Schengen. Apoi, pentru că dreptul de a veghea la existența cetățenilor săi este un drept comunitar. Nu subsidiar. În fine, pentru că devenise o problemă de viață și de moarte. Dincolo de cifre sau realități medicale. Dincolo de deciziile care se iau cu jumătăți de măsură.

Dreptul de a culege sparanghel sau căpșuni justifică deschiderea frontierelor și validează gesturi la fel de simple ca și cafeaua de dimineață: a testa persoanele care ajung la frontiere, a le testa chiar înainte de a pleca din țara de origine, a le testa la destinație. A nu le neglija. Simplu ca bună ziua și aproximativ 100 de euro: 38 de euro un test, trei teste, deci pe acolo. Ceva de genul acesta. Dar dreptul de a proteja cel mai scump, mai prețios, mai drag, mai greu drept dobândit, și de-a lungul anilor plătit cu vieți omenești, dreptul la libera circulație, nu merita aplicarea acestor aceleași măsuri? Se pare că nu.

Statele membre ale Uniunii Europene, jumătate din ele, s-au luptat decenii în șir pentru desființarea frontierelor: o știu germanii din fosta RDG, Germania de Est. O știu toate popoarele din estul Europei: polonezii, românii…Știm cu toții și nu vom uita niciodată ce-a însemnat să fi închis de restul lumii.

Uniunea Europeană, cu armata ei de filosofi și eseiști, de gânditori care au analizat acest fenomen (mă gândesc la un Régis Debray, de exemplu, și al său intitulat ironic Elogiul frontierelor), știa acest lucru. Știa că este ușor să închizi uși dar că este infinit mai greu să le redeschizi. Că este ușor să construiești ziduri, dar că a le doborî este uneori imposibil. Știa și că este invincibilă, Uniunea Europeană, ca vis realizat, ca putere mondială, ca cea mai frumoasă și mai solidă realizare a acestui continent, dar a uitat …istoria. Amnezică, credulă, înfricoșată, s-a baricadat.

Implozia Uniunii Europene

Filosofii contemporani o vor numi peste timp implozie, vom avea în manuale un nou capitol, Implozia Uniunii Europene. Vechii greci o știau ca…un cal troian. E drept că sintagma este valabilă și astăzi, în lumea IT-iștilor: un cal troian nu îl iei, nu ți se plantează, ci îl accepți, îi dai acces, îi dai voie să se hrănească de bună voie cu frica ta. Atât. Nu cu medicamente, politici sau viruși, ci cu frica ta.

Se putea face altfel decât închizând frontierele, spațiul Schengen, în martie, altfel decât anunțând ieri seară, 8 mai, în ajunul zilei Europei, că rămânem închiși până cel puțin în 15 iunie? Se putea, evident. Nu pentru că între timp am avea vreun vaccin sau antidot, nu. Ci prin faptul că acum, ca și atunci, armele sunt cele de bun simț, pentru cei ce știu să vadă, să nu se teamă, să înfrunte lucid ceea ce se întâmplă. Iertați-mă că nu dau exemple, dar pur și simplu, nu sunt.

Niciun stat membru nu a acționat lucid, sau poate doar cele câteva, mai dotate cu o înțelepciune strămoșească, și care nu au închis granițele ci au ales să pună în carantină persoanele care vin din anumite țări. Nu că ar fi mai bine, mai înțelept, ci pentru că e mai puțin …definitiv.

Revenind la mijloacele care sunt aceleași, armele existente, ele sunt termometrul, săpunul, măștile, plus testele, mai nou.

Era cu mult mai ușor să controlezi temperatura celor care ies, care vin, să-i testezi și să acționezi în consecință.

Dar nu, Uniunea Europeană a preferat să se distrugă din interior.

Calul troian. Să-și arunce în aer toate realizările, toate promisiunile, tot bunul simț și înțelepciunea pe care credeam că le are. Știu, în sinea mea, că atunci când s-au auzit primele voci care cereau închiderea frontierelor, mulți înțelepți europeni, mulți funcționari europeni, mulți…și-au șoptit, îngroziți, „Nu asta, nu!, acesta este visul naționaliștilor, acesta este gestul pe care îl vor cei care nu vor continuarea existenței europene, nu faceți asta căci va fi ireversibil!“. Nimeni nu a vrut să îi audă. Evident, vocile celor care voiau să se închidă frontierele erau cu mult mai clare, mai răspicate, mai vehemente, mai pline de ură. Știați că ura se aude și iubirea nu, nu-i așa? Firea omenească este cu mult mai …rapidă…în a-și declara ura decât în a-și recunoaște iubirea. Este atât de ușor să spui „închideți odată frontierele că ăștia ne aduc virusul!”, și atât de greu să spui „Hai să găsim cu calm o soluție, fiecare ființă umană contează, fiecare om trebuie acceptat ca semenul tău!”.

Aceste voci care cereau închiderea frontierelor le pot numi: fiecare stat membru, fără excepție, a avut vocea sa recognoscibilă. Toate statele membre sunt la fel de vinovate. Toate au cerut, întâi firav, prin presă, apoi cu fermitate, la nivel de stat, închiderea frontierelor. Ca și cum virusul ar avea frontiere…

Virusul nu are, orice copil o știe, și unii adulți au plătit scump această evidență. Însă mintea umană are frontiere. Cele pe care și le impune.

Ceea ce am trăit în ultimele luni au fost aceste limite pe care mintea europeană și le-a impus. Le vom mai trăi încă. Refuzând să gândească logic, generos, înțelept, european. Închinzându-se într-un somn al rațiunii care a dat naștere acestui monstru: LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE NU MAI EXISTĂ. Nu pentru că cineva ne-ar fi luat-o, ci pentru că noi, sau mai degrabă cei care decid pentru noi au luat-o. Mă întreb, a fost oare vreun vot în parlamentul european pe tema asta?  În condiții de criză, de război, nu-i așa, părerea aleșilor europeni nu contează.

Între zid și frontieră

„Le mur interdit le passage, la frontière le régule”. Régis Debray. Zidul interzice trecerea, frontierea reglementează trecerea.

Frontiera este un anti-zid. Frontiera este acel ceva nostalgic și aproape tandru resimțit când treci prin Luxembourg spre Germania fără să fi oprit, când vederea panoului rutier cu numele Schengen te face să zâmbești, când vederea simbolului României pe GPS te face să te bucuri că ajungi acasă.

Dar toate acestea fac parte din trecut, desigur. Un trecut la care vom visa nostalgic și cu regrete mult timp. În timp ce trăim, frustrați și triști, acest prezent în care eu personal mă întreb, și știu că nu sunt singura, azi, 9 mai 2020, dacă mai există Uniunea Europeană…

Ce stiu că mai există este amintirea cântecului intonat de cetățenii ucrainieni la Vilnius, înainte de un Summit european al Parteneriatului Estic, și în timp ce la Kiev se pregătea Maidanul : Corul sclavilor din Nabucco. În afara locului unde se ținea Summitul, ei cântau în frig Corul sclavilor. Mai marii Europei nu l-au auzit, nu-l aud nici acum, când Ucraina continuă să viseze la Europa. Noi vom încerca să uităm o evidență și să ne prefacem și azi că suntem bine : suntem sclavii propriilor noastre frici.