ONOAREA generalului Ciucă între Armată și funcție

UPDATE II. Guvernul României va ataca în contencios administrativ decretul preşedintelui Klaus Iohannis prin care a prelungit cu un an mandatul şefului Statului Major, generalul Nicolae Ciucă.

UPDATE I. Decretul privind prelungirea mandatului de Șef al Statului Major General al generalului Nicolae Ciucă a fost publicat în Monitorul Oficial. El nu respectă însă condițiile stipulate de articolul 100 alineatul 2 din Constituție care prevede:

„(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se contrasemnează de primul-ministru.”

Decretele privind domeniul apărării sunt prevăzute la art.92., iar decretul publicat astăzi NU este contrasemnat de prim ministrul României, ceea ce îl face nelegal.

Președintele Iohannis a amorsat o nouă criză constituțională. Originea crizei stă în încredințarea ilegală a mandatului de Șef al Statului Major al Armatei unei persoane nesusținute de Guvern. Cum va urma armata ordinele unui general lipsit de autoritatea conferită de o numire legală? Cum va reacționa NATO? Va accepta generalul Nicolae-Ionel Ciucă implicarea armatei, prin această numire, în lupta politică internă?

PREȘEDINTELE NU POATE DECIDE FĂRĂ PROPUNEREA GUVERNULUI

Pe când românii, dar și aliații României din NATO, se pregăteau să sărbătorească, potrivit tradiției, venirea Noului An 2019, cu speranțe de mai bine, Președintele Klaus-Werner Iohannis plonjează România într-un alt conflict constituțional. De data aceasta, noutatea este că în criză vedem împinsă chiar armata țării.

 Actul neconstituțional de la care a pornit totul este emiterea unui decret prezidențial prin care, în lipsa oricărei propuneri a ministrului apărării și a oricărui aviz favorabil al Prim Ministrului, președintele Iohannis a prelungit cu un an mandatul generalului Nicolae-Ionel Ciucă în cea mai importantă funcție de conducere a armatei, cea de Șef al Statului Major al Apărării.

Potrivit legii privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale (346/2006), „Șeful Statului Major al Apărării este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată, numit de Președintele României, la propunerea ministrului apărării naționale, cu avizul primului ministru, pentru o perioadă de patru ani, cu posibilitatea de prelungire cu până la un an.”

Constituția României, printre atribuțiile Președintelui în domeniul apărării (art. 92), nu o include și pe aceea de numire a Șefului Statului Major. În schimb, în articolul intitulat „alte atribuții” (la litera c) prevede că Președintele „numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege”. Or, legea face din numirea prezidențială o simplă procedură formală și nu o decizie politică. O procedură care consacră propunerea ministrului apărării, cenzurabilă, de Premier pentru motive de oportunitate, iar de Președinte, așa cum a precizat CCR, numai pentru motive de legalitate. Aceeași lege nu conferă nici un rol CSAT în această numire.

CSAT NU DECIDE, CI AVIZEAZĂ

În ceea ce îl privește, potrivit legii sale de organizare și funcționare (415/2002) CSAT este „autoritatea administrativă autonomă învestită, potrivit Constituției, cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională.” Constituția mai prevede că Președintele României prezidează CSAT.

Din nefericire, de-a lungul timpului, Președinții României, în încercarea de a-și spori puterile, au acordat CSAT, inclusiv cu concursul neatenției și obedienței Parlamentului, prerogative tot mai mari și tot mai neconstituționale (a se vedea cele care au permis încheierea protocoalelor secrete între SRI și autoritatea judecătorească, ca și extinderea competențelor SRI la realizarea urmării penale). Ei s-au transformat astfel, în mod abuziv, din facilitatori ai consensului între instituții care nu au o subordonare ierarhică comună, cum s-a urmărit inițial, în șefi administrativi ai membrilor acestui Consiliu, devenit un fel de legislativ și executiv paralel.

Chiar și așa, mai ales în lipsa unei prevederi legale explicite, intervenția CSAT în numirea șefului Statului Major al Armatei, nu poate avea o altă natură decât cea a unui aviz obligatoriu (sau consultativ, cum îl numesc unii) – adică un aviz care trebuie cerut, dar nu trebuie și urmat.

O PROPUNERE NELEGALĂ NU JUSTIFICĂ O DECIZIE NELEGALĂ

Dacă Președintele Iohannis sau CSAT ar fi constatat că propunerea Guvernului nu îndeplinește condițiile legale, cel din urmă ar fi putut formula un aviz negativ, iar cel dintâi, chiar și în prezența unui aviz pozitiv, ar fi putut refuza numirea, cerând ministrului apărării să rezolve problema viciului de legalitate.

Potrivit informațiilor Q Magazine, ministrul Gabriel Leș a trimis către Președinției, încă din 17 decembrie, propunerea numirii Generalui Dumitru Scarlat în funcția de Șef al Statului Major al trupelor Terestre, însă președintele a refuzat includerea pe ordinea de zi a acestui punct tocmai pentru a putea găsi, ulterior, o motivație de nelegalitate a numirii acestuia ca șef al Statului Major General. Ceea ce dovedește premeditarea crizei.

CSAT nu adoptă hotărârile prin vot, pentru că  voința unora dintre instituțiile care îl compun nu poate fi impusă celorlalte, ci numai prin consens. Doar așa cele stabilite acolo pot fi obligatorii pentru întreaga administrație de stat, așa cum spune legea.

 În privința avizelor, dacă, în lipsa consensului, nu se ajunge la o poziție comună, se trece mai departe, fiind suficientă solicitarea avizului, întrucât acesta nu este conform (adică nu este obligatoriu de urmat). Aceasta este poziția de principiu exprimată de CCR în materia avizelor și care, prin analogie, se aplică și în cazul de față.

Cât despre Președinte, el nu își poate impune preferințele în fața CSAT, căci și prezidându-i ședințele, tot mediator rămâne.

A prezida nu înseamnă a decide. Președintele poate doar sugera soluții pentru depășirea problemelor de legalitate care afectează propunerea executivului (din care nu face parte). Asemenea probleme nu justifică, nu scuză și nu permit încălcarea Constituției prin numiri care nu urmează drumul legal.

Or, referitor la acest drum, este fără dubiu faptul că prelungirea unui mandat acordat inițial la propunerea ministrului apărării și cu avizul premierului, este, de fapt, acordarea unui nou mandat, iar asta nu se poate face decât la propunerea și cu avizul celor care l-au propus și avizat pe cel dintâi. Cei care au apreciat inițial oportunitatea acordării mandatului de Șef al Statului Major al Armatei unei anumite persoane, trebuie să aprecieze aceasta și cu privire la prelungirea lui. Rațiunea este aceeași. Procedura trebuie să fie aceeași. Oricum legea nu stabilește o altă procedură pentru prelungire. Și dacă legea nu distinge, nici Președintele Iohannis nu are dreptul să distingă.

Mai mult decât atât, avem la îndemână precedentul generalului Gheorghe Marin, singurul al cărui mandat de șef al Statului Major General a fost prelungit, pentru trei luni din toamna anului 2010 până la 1 ianuarie 2011, la propunerea ministrului apărării de atunci, Gabriel Oprea, și cu avizul prim ministrului Emil Boc. Dacă sursele Q Magazine au putut consulta documentele, o poate face și președintele Iohannis.

Klaus Iohannis  refuză să înțeleagă însă că nu este „șef al statului”, că nu face parte din puterea executivă și că România este o republică parlamentară, iar nu una prezidențială sau semiprezidențială.

El nu vrea să accepte că, potrivit tuturor textelor constituționale care îi stabilesc prerogativele, nu poate lua nici o decizie cu caracter executiv fără propunerea Guvernului sau aprobarea Parlamentului. Absolut nici una.

De asemenea, nu vrea să admită că rolul său, în afara medierii și congruent cu ea, este acela de a veghea la respectarea Constituției prin controlul legalității procedurilor democratice, iar nu la fixarea politicii de guvernare a țării și blocarea acțiunii guvernamentale, cu încălcarea Constituției.

Mai mult decât atât, însuși decretul de prelungire a manadatului generalului Ciucă este nelegal.

Potrivit Art 100 din Constituție, decretele prezidențiale nepublicate se consideră a fi inexistente. La alineatul doi al aceluiași articol se prevede că, printre altele, deciziile date în baza art 92 (adică cele din domeniul apărării) se contrasemnează de prim ministru. Ceea ce este conform cu caracterul parlamentar al republicii noastre.

În aceste condiții ar fi de așteptat ca Monitorul Oficial să refuze publicarea deciziei referitoare la prelungirea mandatului generalului Ionel-Nicolae Ciucă, în măsura în care aceasta nu este contrasemnată de premier.

Astfel s-ar bloca producerea efectelor deciziei, dar nu s-ar rezolva conflictul constituțional și nici nu s-ar scuza actul neconstituțional al Președintelui Iohannis.

LEGALITATE ȘI AUTORITATE, PUTERE ȘI LEGITIMITATE

Aceste probleme de legalitate și constituționalitate apar, însă, în contextul dat, a fi mai degrabă teoretice și eminamente interne. Cu mult mai grave sunt consecințele lor practice cu privire la apărarea țării și impactul lor asupra relațiilor externe ale României. Din această perspectivă privesc lucrurile și partenerii strategici ai României.

Mai mulți diplomați consultați de Q Magazine vineri seara, la câteva ore de la emiterea decretului prezidențial, își exprimau uimirea și mi-au declarat că au informat deja centralele din țările lor întrucât acuzațiile de nelegalitate proferate de însuși prim ministrul Viorica Dăncilă, în debutul ședinței de guvern, la adresa prelungirii mandatului generalului Nicolae Ciucă, nasc o adevărată dilemă în rândul ofițerilor de rang înalt cu care se presupune că șeful Statului Major General al armatei române ar trebui să coopereze pentru diferite misiuni comune.

Dincolo de numele unui om, e vorba despre armata țării. Despre armata unuia dintre cei mai importanți membri ai NATO sub aspectul mărimii, puterii militare și poziției geostrategice. Iar asta în condițiile războiului hibrid în care Europa este direct implicată, precum și al amenințărilor cu izbucnirea sau extinderea unor războaie convenționale în proximitatea României. Posibilele confruntări militare ruso-ucrainene și sârbo-kosovare sunt doar două exemple care ne vin imediat în minte.

Președintele Comitetului Militar al NATO, în vizită la MApN, alături de generalul Nicolae Ciucă. Foto; MApN/ Valentin Ciobîrcă

Legitimitatea comandamentului unei armate – de altfel legitimitatea oricărui conducător, în general – are două componente sau doi stâlpi de rezistență: legalitatea și autoritatea. Cea dintâi conferă puterea formală. Cea din urmă, capacitatea de a exercita optimal această putere în concret.

Cu precădere atunci când vorbim despre armată autoritatea este mai importantă decât legalitatea.

Faptul este cu atât mai valabil în cazul unor armate cu tradiții loialiste, așa cum este armata română. O armată care în realitate nu s-a amestecat niciodată în luptele politice (așa cum au făcut-o, de pildă, armata turcă sau greacă, cea franceză ori cele sud americane).

Atunci când a fost amestecată forțat de câțiva dintre șefii ei (unii au plătit-o cu viața) s-a distanțat discret dar ferm de aceștia.

În realitate armata română nu a susținut schimbarea ordinii constituționale a României nici la 23 august 1944, nici la 22 decembrie 1989, fără a dori, pe de altă parte, să o conteste. Ea și-a văzut rolul doar la frontiere, împotriva inamicului extern. Singura excepție a fost ridicola încercare, rapid eșuată, a generalului Candiano-Popescu.

Regimul comunist a politizat forțat armata. Politizarea a rămas totuși superficială. Deși a încercat să rămână în slujba națiunii și nu a partidului unic, în 1989, armata a cunoscut pe pielea ei consecințele nefaste ale implicării în sfera politică și a scăpat la limită de un dezastru care, fără îndoială, ar fi fost și unul național. Cu siguranță că generalii, ofițerii, gradații și soldații, de la cel mai de sus până la cel mai de jos, nu doresc repetarea acelei experiențe.

RISCUL DIVIZĂRII ARMATEI

Să ne imaginăm un ordin al generalului Ciucă, în calitate de șef al Statului Major, dat după 31 decembrie 2018, când mandatul său expiră și intră în vigoare prelungirea nelegală și neconstituțională a acestuia. Vor fi subordonați care nu vor putea accepta să execute ordinele unui comandant nelegitim. Alții, poate o vor face. Armata română va fi astfel fracturată, iar autoritatea actului de comandă va fi compromisă.

Gestul iresponsabil al Președintelui Iohannis a răpit autoritatea unuia dintre cei mai valoroși generali ai armatei române și a distrus coeziunea armatei. Din momentul publicării decretului prezidențial în Monitorul Oficial, fiecare militar se va întreba dacă să fie loial Guvernului sau Președintelui, Constituției sau unui șef ierarhic, chiar și priceput și până mai ieri respectat, dar care este de mâine rezultat al încălcării Constituției. Chiar și numai această dilemă transformă armata în actor de politică internă, în loc să fie actor național fără angajare politică, apărător al națiunii în fața agresiunilor externe.

Prin gestul său, Klaus Iohannis a produs chiar la nivel afectiv o ostilitate împotriva generalului Nicolae Ciucă, pe care am constatat-o, cu stupoare, în câteva discuții pe care le-am avut ieri cu câțiva ofițeri de rang înalt și care au rezumat totul fie prin „Acum elimpede că Ciucă e omul lui Iohannis!” sau „Generalul Scarlat nu merita asta. Lumea îl va iubi și mai mult acum!”. resorturile afective declanșate de o astfel de decizie controversată sunt nebănuite, pentru că ele arată ostilitatea(care va fi propabil camuflată. Sau nu) față de „învingător” și solidaritatea cu „învinsul”.

Mai mult, surse din MApN au povestit pentru Q Magazine că însăși atitudinea generalului Nicolae Ciucă s-a schimbat de joi când era „distrus și abătut”, până vineri când a devenit „relaxat”.

 OSTILIZAREA ALIAȚILOR

Ce se va întâmpla, însă, peste câteva luni, când  CCR ar putea declara numirea ca fiind neconstituțională?

Cine în România sau la comandamentul NATO va mai respecta o armată condusă chiar și pentru scurt timp de o persoană care, în limbajul dreptului penal, va fi fost un uzurpator de funcții oficiale?

S-a gândit Klaus Iohannis la asta? S-a gândit oare că astfel distruge prestigiul pe care generalul Ciucă l-a dobândit în fața alianței nord-atlantice, și prin aceasta reduce la zero prestigiul armatei române?

Reacția aliaților a fost rapidă, deși  publică încă. Din informațiile Q Magazine semnale de alarmă au fost deja trimise, deși ele sunt greu de conceput în manieră coerentă și formală într-un moment în care responsabilii euro-atlantici sunt în vacanța sărbătorilor de iarnă.

Poate că nici aceasta nu este chiar o coincidență. Cineva dorește internaționalizarea forțată a conflictului dintre Președintele Iohannis și Guvern, iar Președintele vrea să îi pună pe cei care se opun unei asemenea internaționalizări în fața faptului împlinit.

Un observator și consilier politic apreciat în cercurile transatlantice, a  declarat pentru Q Magazine, sub rezerva anonimatului: „Dacă România menține la Washington un ambasador nesusținut de Parlamentul național, este doar problema ei. Dacă, însă, pune armata română sub comanda unui șef de Stat Major nesusținut de Guvernul român, problema este a întregii alianțe (era vorba de NATO) și alianța nu va rămâne pasivă.”

SALVAREA ARMATEI DEPINDE (ȘI) DE GENERALUL CIUCĂ

A face din armata română obiect al jocului politic intern și a-i distruge credibilitatea în fața aliaților din NATO sunt cu adevărat acte de înaltă trădare. Nu putem decât spera că ele vor rămâne fără urmări practice.

Generalul Nicolae Ciucă salută reprezentanții asociaților militarilor în rezervă și retragere. Foto MApN, Eugen Mihai

În acest sens, salvarea situației, adică evitarea crizei constituționale consecutive prelungirii ilegale a mandatului de șef al Statului Major al Armatei, depinde tocmai de generalul Ciucă, de conștiința sa profesională, de patriotismul său și de onoarea sa, care până acum păreau a fi în afara îndoielii.

Refuzând mandatul prelungit ilegal, el este singurul care poate scoate imediat și indubitabil armata din lupta politică în care Președintele Republicii este gata să o sacrifice. O poate face printr-un act unilateral de nerefuzat – demisia (de onoare).

Mai devreme sau mai târziu el va părăsi conducerea armatei. Una este să o facă însă ca un gest de onoare și alta obligat de CCR și de aliații externi, sau poate chiar de Parchetul Militar.

Doar așa, din victimă a unui joc politic antinațional, generalul Ciucă poate deveni erou național.

Alternativa este complicitatea. Ceea ce ar fi tragic pentru toți: armată, țară, alianțe, guvernare, generalul cinic folosit și chiar, în cele din urmă, pentru Președintele Iohannis.

În repetate rânduri generalul Ciucă a declarat, inclusiv revistei Q Magazine, că „singura sa loialitate este față de țară și armată”. Nădăjduiesc că va ști să facă în aceste momente dificile dovada sincerității unor asemenea afirmații aducând faptele la nivelul vorbelor.