Armata României, între iubire și ignorare

Ani de zile s-a tot vorbit despre cât de apreciată este Armata română și cât de multă încredere are populația în această instituție fundamentală a statului român. Pe de altă parte, realitatea crudă a acestor zile ne arată că nu sunt suficienți doritori pentru a încadra câteva mii de posturi de soldat, în timp ce mulți se întrec în susținerea nevoii de rezervă și necesitatea legiferării  unui nou serviciu militar cu termen foarte redus, un fel de tabără de cercetași pentru adulți.

• Analist american: Războiul din Ucraina și rusofobia vor duce la fracturarea UE
• Comisia Europeană vrea ca acordul UE-Mercosur să se aplice înainte de ratificarea sa în Parlamentul European
• Cazul Marinescu. Plagiatul distruge meritocrația, dar justiția selectivă distruge democrația!
• Radu Oprea: Ce face România, cum profită de acest acord atâta timp cât nu există diplomație economică pe spațiul Mercosur?
• Emilia Șercan îl acuză pe ministrul Justiției. „De mult nu am mai văzut un plagiat atât de grosolan”

ÎNTREBAREA POTRIVITĂ

Cât de mare este atenția acordată Armatei, cât de mult contează, nu este sinonim cu încrederea populației, nu are nicio legătură cu sondajele de opinie publică. Se știe că pentru a avea răspunsuri folositoare, e necesar să fie puse întrebările potrivite. Să începem cu importanța Armatei.

Cât de importantă este considerată Armata, în comparație cu alte instituții ale statului, dincolo de sondajele de opinie?

La prima vedere, foarte importantă, pentru că este menționată în Constituție, legea fundamentală. Și dacă vă spun ca nu este chiar așa? În celelalte state NATO, apărarea este în responsabilitatea Forțelor Armate. Veți spune ca e la fel și la noi. Aproape că aș fi fost de acord, dar se poate vedea că în actuala lege a apărării naționale (și în noul proiect) forțele armate nu sunt definite ca „Armata României”, armata este doar o componentă, inclusă printre servicii, jandarmerie și pompieri.

În realitate, serviciile, jandarmeria și pompierii sunt mai importante pentru decidenții politici, pentru că războiul este o sperietoare, bună doar atunci când este necesar sprijinul opiniei publice pentru unele decizii nepopulare (deși este lângă noi).

Niciun politician nu ia în serios războiul, pentru că altfel ar fugi de politică, la fel cum fug unii de armată.

Constituția stabilește că statutul cadrelor militare se reglementează prin lege organică. Între timp, am intrat în NATO, avem o armată de profesioniști, adică termenul „cadre militare” este depășit, nu mai corespunde. Dar nu s-a modificat, la fel cum nu s-a identificat Armata cu Forțele Armate.

E adevărat că legea elaborată și aprobată în 1995 a fost modificată în mai multe rânduri, cu scopul declarat de a corespunde realității. Din păcate, au fost și multe implicări politice populiste care au bulversat lumea celor care au ales uniforma militară.

În 2011 am fost în Comisia de apărare a Senatului pentru a explica de ce este bine să fie menținuți în activitate generalii cu vârsta de până la 60 de ani, cât de importantă este experiența lor (eu aveam doar 45, dar aveam o echipă cu generali de peste 55 de ani), pentru ca trei ani mai târziu să fiu nevoit să trimit la pensie peste 40 de generali deoarece s-a modificat legea, iar ei aveau mai mult de 56-58 de ani. O prevedere dată doar pentru generalii și amiralii din Ministerul Apărării Naționale, în mod discreționar.

Reuniunea Grupului de contact pentru Ucraina Foto MApN

SERVICIILE NE AJUSTEAZĂ STATUTUL

Din 2007 serviciul militar obligatoriu a fost suspendat, întrucât s-a considerat că armata modernă din NATO trebuie să se bazeze pe voluntari, pe militari profesioniști.

Armata a fost restructurată, reformată și transformată cu multe idei, după studii făcute cu experți de la CUBIC, beneficiind de o asistență gratuită din partea Statelor Unite și a Marii Britanii. S-a dat o lege pentru soldați și gradați profesioniști. Inițial, legea a fost conformă cu nevoile și avea o logică asemănătoare cu legile echivalente din alte state aliate. Militarii erau angajați pe baza unui contract de trei ani, care putea fi reînnoit de maxim două ori, fără a depăși vârsta de 35 de ani. Astfel, se asigura un loc muncă absolvenților de liceu care nu își găsiseră alternativă. Unii se înscriau la facultate cu frecvență redusă sau învățau diverse meserii chiar în armată. O parte dintre ei continuau activitatea reînnoind contractele de două-trei ori, alții părăseau unitățile după primul contract. Toți deveneau rezerviști militari, buni să participe la o pregătire recurentă care le-ar fi menținut deprinderile minime pentru luptă.

Vă amintiți de cântărețul Daniel Robu? A fost militar profesionist la compania de pază de la Baza Aeriană  Bacău, timp în care a terminat facultatea. Ne-a încântat nopțile la Corpul de gardă al unității, apoi s-a integrat ușor în viața socială, armata a fost o soluție pentru el, așa cum poate fi pentru mulți tineri. Armata a fost primul său loc de muncă, în lipsa unei alte soluții. A putut să își urmeze visul și să se lanseze ca artist, dar a devenit și rezervist, cu programul de pregătire efectuat.

În timpul crizei, pe fondul problemelor sociale, legea a fost modificată, majorându-se limita maximă de vârstă, până la 50 de ani, când se poate ieși la pensie. Din motive populiste, legea este valabilă și acum în forma modificată, astfel că orice cetățean român cu vârsta de până la 45 de ani (la angajare!) poate deveni soldat, dacă este sănătos, apt psihic și trece niște probe sportive, mai mult sau mai puțin relevante.

Cu toate acestea, ne este atât de străină și de indiferentă Armata, care este tot mai izolată de restul societății, încât îi spunem să își facă singură legile. Legiuitorii nu știu mai nimic despre Armată, așa încât le cer generalilor să stabilească ei ce vor, să își facă singuri statutul (pe care îl ajustează simțitor serviciile), să își facă salarizarea, să își dea ce sporuri vor, dar în ierarhia socială să nu se ridice mai sus de 4,35,  pe o scală de la 1 la 12.

Am fost lăsați să ne facem o lege a pensiilor după ce ni s-a arătat ce înseamnă contributivitatea, ni se vinde iluzia că suntem „speciali”, apoi suntem huiduiți pentru asta, taxați și restricționați prin ordonanțe de urgență care iau ce s-a dat, astfel încât mulți nu mai știu de ce și cum au făcut să jure că vor muri pentru țară. Nemulțumirile se propagă rapid și sunt percepute negativ și de cei care ar fi ales o carieră militară, care părea onorantă, până când a devenit „specială” și nepredictibilă.

Legea pensiilor și cea a salarizării s-au dovedit legi perfide, care au golit unitățile de militari bine pregătiți, care s-au năpustit să prindă „tot ce era de prins”, într-un imbold firesc, determinat de desele schimbări în dezavantajul militarilor.

Iubim Armata la parada de 1 Decembrie, când sunt inundații sau sunt blocate drumurile de viscol.

S-au creat și se creează noi falii între generațiile de pensionari militari, unitatea de corp care ar fi putut contribui la realizarea unui climat favorabil atragerii tinerilor în cariera militară. Deși principiul de bază al legii pensiilor militare este stimularea competiției, pentru a avea comandanții cei mai buni, nu vom găsi doi comandanți, care au ieșit la pensie de pe aceeași funcție, cu aceeași pensie.

O nouă lege a apreciat și recompensat eroismul unor militari care au avut șansa de a participa la misiuni de pace, pentru care au fost deja remunerați cu prime suplimentare, cu indemnizații de care veteranii de război care au luptat pentru apărarea țării în ultimul război mondial nu au beneficiat.

Nu vom găsi doi comandanți, care au ieșit la pensie de pe aceeași funcție, cu aceeași pensie.

Iubim Armata, dar fugim de ea, nu doar atunci când ni se spune că ar trebui să ne înrolăm la război, fugim și de răspunderea de a face o Analiză Strategică a Apărării, pe care o lăsăm doar în sarcina ministerului, care a pasat-o generalilor. În alte state, această problemă este discutată și validată de reprezentanții oamenilor de afaceri, sociologi, scenariști, finanțiști și politicieni. Pentru că o țară trebuie să fie apărată, este important să se bazeze pe o armată proprie, dar este foarte important și cât își permite să cheltuiască pentru apărare. Despre planificarea apărării și capabilitățile necesare voi scrie altădată, dar e bine să reținem că nicio capabilitate nu este impusă de NATO, planificarea aliată se face după ce se răspunde la un chestionar în care fiecare stat își consemnează capabilitățile existente și cele viitoare, conform propriei evaluări privind necesarul pentru o capacitate de apărare națională. Desigur, vecinii și istoria relațiilor cu aceștia ne dau o evaluare a amenințărilor posibile, constatăm că nu putem să ne apărăm singuri și intrăm într-o alianță, care ne asigură protecția maximă. Obligațiile noastre față de ceilalți membri sunt, în primul rând, sinceritatea și corectitudinea, iar ceea ce declarăm trebuie să și facem.

SERVICIUL MILITAR LEGA SOCIETATEA

Faimoasa cerință (fostă recomandare) de a cheltui 2% din PIB pentru apărare a devenit o lozincă mult prea uzitată, uneori și în scopuri personale. Ce presupune acest 2%, ce se face cu banii, cât de eficient sunt cheltuiți, pare să conteze mai puțin. Important este să ne împăunăm cu ceea ce nu am prea făcut, în realitate!

Societatea este tot mai ruptă de Armată după suspendarea serviciului obligatoriu, de fapt eliminarea acestuia din viața familiilor noastre.

Serviciul militar era o parte din viața bărbaților, și până în 2006, nu era perceput ca o obligație, era parte a normalității. Putea fi evitat de cei care nu își doreau, nu mai însemna muncă în mină sau în agricultură (cum a fost înainte de 1990), se făcea instrucție pentru luptă după planuri bine gândite și rulate de câțiva ani, cu experiența unor misiuni în afara țării. După 16 luni de armată, tinerii se integrau în societate, unii cu o meserie însușită în timpul acestui serviciu militar. Absolvenții de facultate erau ofițeri în rezervă, după un program de pregătire de nouă luni (celebrul TR – termen redus), program care putea fi făcut înainte sau după finalizarea studiilor de licență.

Ministrul Angel Tîlvăr, vizită de lucru în garnizoana Bacău Foto MApN

RĂUL A FOST FĂCUT

Ce facem acum, cum rezolvăm problema lipsei de personal din Armată?

Pot exprima doar o opinie, fără să susțin că este o soluție unică, sau cea mai bună, deși eu așa consider.

Iubim Armata, îi dedicăm o zi pe care o sărbătorim la Carei, de cele mai multe ori într-o competiție pentru locurile din față și o dispută între președinte și prim-ministru, îi dedicăm o Zi a Bujorului românesc pentru a nu fi mai prejos față de macul britanic, îi numim eroi pe toți cei care au murit în timpul serviciului militar, îi avansăm post-mortem și avem grijă de familiile celor decedați.

Iubim uniforma militară, dar de îmbrăcat le place mai mult fetelor, în ultimul timp.

Armata este parte a societății, se confruntă cu aceleași probleme, pentru că este formată din oamenii acestui popor. E adevărat că este o mare integrare întrunită dintr-un ansamblu de capabilități. Iar capabilitatea înseamnă o entitate organizată, înzestrată, încadrată cu militari instruiți pentru a îndeplini o misiune sau mai multe (în cazul capabilităților multirol). Nu-i așa că deja v-ați speriat?

În acest angrenaj complex, omul este variabila care poate aduce victoria sau poate să piardă lupta.

Am spus în mai multe rânduri cât de important este omul pregătit să învingă, nu acela pregătit să moară, este important sacrificiul, trebuie apreciat ca atare, dar îi voi prețui mai mult pe învingători. Nu pot să transform durerea în mândrie și în scop în sine.

Așadar, Armata poate fi privită și ca oglindă a societății. Lipsa candidaților pentru învățământul militar și a celor care se înscriu pentru a deveni soldați profesioniști reflectă lipsa forței de muncă și nu este doar o problemă de încadrare a Armatei.

Nivelul scăzut al educației, în special al celei care formează spiritul patriotic, conștiința apartenenței la națiunea română, a importanței statului român, se observă în lipsa dorinței de a lupta pentru România, dar și în lipsa dorinței de a munci pentru România, pentru binele celorlalți români, și în emigrarea în masă a tinerilor.

Iluzia de mai bine, neîncrederea în instituțiile statului român și lipsa unei minime educații pentru cultivarea patriotismului au determinat criza demografică, cea mai gravă cauză a slăbirii statului. Viitorul unui stat este viitorul cetățenilor săi, iar plecarea acestora afectează grav viitorul statului. Nedreptățile din societatea românească nu îi încurajează pe tineri să muncească aici, iar încrederea în Armată (prea mult invocată) nu este o garanție că nu va fi tratat la fel, odată intrat în această instituție.

În Armată sunt oameni la fel de buni și valoroși ca și în alte domenii de activitate, la fel de performanți și la fel de capabili să obțină rezultate. Sunt oameni care ar trebui să fie mai sănătoși și cu o condiție fizică și psihică peste medie, pentru că în luptă am vrea să învingă, nu să fie carne de tun.

Ministrul Angel Tîlvăr și premierul Marcel Ciolacu de Ziua Distinșilor Vizitatori în cadrul exercițiului „Sea Shield 24”Foto Laurențiu Turoi

Liderii militari sunt la fel de „vizionari” ca liderii politici, care ar trebui, în plus, să asigure controlul civil.

Pot să vorbesc despre Armata anilor 2011-2014, pentru că am cunoscut-o bine și i-am identificat problemele.

Nu pot să spun prea multe despre capacitatea operațională a Armatei de acum, nu pot să fac aprecieri privind structura organizatorică, înzestrarea și încadrarea, nivelul de pregătire, deoarece aș putea greși din cauza lipsei de informații reale și cuprinzătoare, dar și prin dezvăluirea de informații clasificate.

Atunci am stabilit ce trebuie făcut pentru „refacerea capacității operaționale”.

Structura de forțe era construită pe unități care aveau ștate de încadrare diferite la pace și război, dar erau destinate apărării teritoriului, cu termene de „gata de luptă” în două, maxim șapte zile. Aceste unități aveau tehnică veche, majoritatea model sovietic, cu câteva îmbunătățiri pentru a fi minim interoperabilă cu tehnica aliaților noștri. Din 2006 nu s-au mai dat bani pentru reparații și întreținere, așa încât renumita „industrie de apărare” a devenit doar un capitol de cheltuieli pentru șomaj tehnic sau așa-numitul nucleu, la Ministerul Economiei.

Instrucția necesară pregătirii forțelor se făcea mai mult pe hârtie (și aceea cumpărată din banii militarilor!), pentru că nu erau bani pentru combustibil și alte consumabile.

Un secretar de stat de la Finanțe era convins că am putea plăti altui stat să ne facă Poliție Aeriană, să ne apere granițele sau căile maritime. Păcat că nu i-a cerut nimeni să găsească acel stat!

Primele trei aeronave F-16 achiziționate din Norvegia, recepționate la Câmpia Turzii Foto MApN

Achizițiile de echipamente militare au fost considerate „mofturi ale generalilor”, apoi mulți s-au mirat că nu zboară F-16 la 2-3 ani după venirea în țară, fără să înțeleagă ce presupune zborul în siguranță.

În 2010, pe fondul crizei, armata a dat exemplu prin disciplina care o caracterizează. A redus salarii, a recalculat pensiile și a redus efectivele cu 10%. În realitate, s-au tăiat din funcțiile neîncadrate, astfel încât de la 90 000, s-a ajuns la puțin peste 81 000 de funcții bugetate pentru militari și civili. Se știe deja că o brigadă ar trebui să aibă aproximativ 3000-3500 de oameni, cu încadrare completă. Asta ar însemna că prin această reducere s-au desființat cel puțin trei brigăzi. Presupunerea este greșită, s-au mai înființat două! Cum? Pe hârtie, cu tehnică recuperată din cea trimisă la valorificare sau casare și cu „mișcarea” unor funcții de la alte unități. Erau grupe de infanterie care nu aveau comandanți în timp de pace, trăgători cu mitraliera sau cu 3-4 trăgători, tancuri fără conductori, plutoane fără comandanți, mașini fără șoferi, tunuri fără servanți.

A fost identificată și o mare lipsă de piloți, la începutul anului 2010, s-a ordonat creșterea cifrei de școlarizare, dar numărul de ore pentru pregătirea unui pilot nu asigura menținerea nivelului de siguranță a zborului, adică exista pericolul producerii unei catastrofe în orice moment, ceea ce s-a și întâmplat.

Este complicat să „refaci capacitatea operațională” fără resurse, așa că am făcut apel la recomandarea NATO (pentru 2%) și la influența comandanților militari ai Alianței, pe care i-am introdus la Președinte și la Prim-ministru.

După 2015 s-au făcut pași importanți, dar încă nu s-a stabilizat alocarea predictibilă a bugetului și nici nu s-a găsit mecanismul/procedura prin care să se realizeze oportun și cu eficiență achizițiile necesare.

Legislația este ambiguă și pare că nu prea interesează pe nimeni modificarea acesteia. Așadar, nu este de mirare că interesul pentru a face parte din instituție este atât de redus.

CE SE POATE FACE?

Implicarea celor care sunt direct interesați să își protejeze afacerile în România, a celor care cred în necesitatea existenței și bunei funcționări a statului român, ar putea să aducă un plus de valoare ideilor mele.

Am scris și am propus un proiect de statut al personalului militar. Curtea Constituțională ar trebui să accepte ca prevederea din Constituție privind cadrele militare să fie extinsă pentru toți militarii profesioniști.

Ar mai fi de clarificat cât de militarizate trebuie să fie serviciile de informații și cele speciale, deoarece unele dintre ele au deja stabilit prin lege că angajații lor sunt funcționari publici.

Cei care doresc să fie militari, ar trebui să respecte statutul personalului militar, fără niciun amendament sau discriminare. Un pas important ar fi cel al suprapunerii conceptului „forțe armate” cu „Armata română“, pentru a evita orice fel de confuzii.

Modificarea legii soldaților profesioniști și revenirea la o formă care să limiteze activitatea până la 35 de ani, cu un prim contract de doi ani, care ar permite pregătirea individuală și cu integrarea în dispozitivul de luptă al unității, pentru misiunile acesteia, ar rezolva atât problema militarilor activi, cât și pe aceea a rezerviștilor. La terminarea primului contract ar trebui să existe opțiuni pentru continuarea activității ca subofițer sau ofițer, cu suportarea cheltuielilor de către minister. Consider că se poate renunța la alte năstrușnicii care pot bulversa prin multitudinea de categorii de militari pe care le promovează.

Toți tinerii din anii terminali de colegii sau școli profesionale trebuie ofertați, trebuie întrebați cum aleg să își apere țara: prin continuarea studiilor, prin muncă sau cu arma în mână. Opțiunile lor trebuie valorificate de birourile de recrutare.

Digitalizarea societății românești va ajuta mult și digitalizarea Armatei, care trebuie să aibă evidența riguroasă a celor activi, a capacității reale operaționale, precum și a posibilităților reale de încorporare.

Trebuie ținut cont că pe timp de război sunt necesare forțe de ordine, de intervenție la dezastre, medicale, logistice, financiare, jurnaliști și chiar politicieni!

Contrar părerii unora, la război, Guvernul nu dispare, dimpotrivă, este foarte important, iar Parlamentul își păstrează atribuțiile sale. Niciun centru de comandă militar nu le poate înlocui. Conducerea operațiunilor militare va fi în responsabilitate națională până la transferul de autoritate către comandamentul de la NAPOLI, care are capacitatea și sarcina de a conduce operațiunea de apărare aliată, în situația în care  România ar fi atacată, conform documentelor de planificare aliate. Deoarece acest transfer de autoritate nu este prevăzut în lege, deocamdată, trebuie reglementat cât mai curând.

Achizițiile pentru apărare trebuie să fie făcute coordonat și cu eficiență maximă, pe ciclu de viață al echipamentului achiziționat, cu clauze clare în contract. Asigurarea mentenanței, a consumabilelor sau a muniției nu trebuie să fie considerate „offset”, acestea trebuie să fie condiții și clauze în contract.

Industria pentru armament și echipamente militare este dezirabilă, pentru că se bazează pe înaltă tehnologie și aduce plus valoare. Este de dorit să avem cât mai multe facilități de acest fel, iar coordonarea economiei cu intențiile ministerului Apărării Naționale este de dorit. De altfel, ministrul Economiei este membru al CSAT, adică are acces la Planul de Înzestrare al Armatei.

Producția de muniție este importantă, dar nu este o problemă atât de vitală, dacă avem contracte ferme cu state care ne garantează securitatea națională. În realitate, în caz de război, o facilitate care produce muniție este doar o țintă în plus pentru inamic, un obiectiv în plus de apărat. Dacă plusvaloarea este semnificativă, strict din considerente economice, producția de muniție poate fi un obiectiv strategic pentru economia românească, cu toate măsurile speciale care trebuie luate.

Regândirea întregii structuri de forțe astfel încât să fie sigură încadrarea suficientă și capacitatea de reacție necesară pentru realizarea obiectivelor unității este esențială. Nu se poate considera eficientă și credibilă o structură de 120 000 de poziții, cu o finanțare pentru aproximativ 82 000 și o încadrare de aproximativ 60 000. Dar aici este foarte important să evaluăm corect posibilitățile reale cu necesarul de capabilități.

Legile privind salarizarea și pensiile militare ar trebui refăcute uitând de legile actuale și de orice altă idee năstrușnică. Se pot  folosi ca modele legile Regatului Unit al Marii Britanii, fără nicio teamă că va trebui să plătim drepturile de autor. Uneori apa caldă trebuie doar folosită, nu reinventată.

Infrastructura unităților militare trebuie refăcută, deja s-a început, dar trebuie coordonată cu procesul de reorganizare. Necesitatea bazelor militare, cu facilități care să fie utile și ca HNS (Host Nation Support) ar însemna cheltuirea eficientă a banului public, având acces și la fonduri NATO, precum NSIP (NATO Security Investment Programme).

În concluzie, Armata este parte și oglindă a societății, cu cele bune și mai puțin bune, cât de performantă și cât de descurajantă este depinde de câtă atenție primește din partea legiuitorilor, câtă seriozitate și responsabilitate au partidele politice față de ea și cel care este ales să fie comandatul forțelor armate.