12 noiembrie. Ce eram și ce-am ajuns
Ministrul Energiei, Bogdan Ivan, declara la finalul lui octombrie că „avem cea mai scumpă energie electrică din Europa”, potrivit datelor Eurostat.
În ultimii 10 ani am parcurs un fel de „lung drum al zilei către noapte”…
Din dramaturgie la tragedie!
2015: pe primele opt luni din an, România a produs energie de 14,65 milioane tep (tone echivalente de petrol) și a importat 7,17 milioane tep.
Producție: 2,988 milioane tep cărbune, 2,52 milioane tep țiței, 5,7 milioane tep gaze naturale și 3,43 milioane tep energie electrică.
2025: pe primele opt luni din an, România a produs energie de 10,95 milioane tep și a importat 11,342 milioane tep.
Producție: 1,26 milioane tep cărbune, 1,66 milioane tep țiței, 4,96 milioane tep gaze naturale, 3 milioane tep energie electrică.
La electricitate, pe primele opt luni din 2015 producția a fost de 43,8 TWh, iar importul de 2,5TWh. Anul acesta pe primele opt luni am produs 33,27 TWh și am importat 12,62 TWH.
Consumul de energie electrică: pe primele opt luni din an a fost de 35 TWh (26,7 TWh economia și 8TWh populația) în 2015, și de 33,3 TWh în 2025 (25 TWh economia și tot 8 TWh populația).
PS. Am folosit comunicatele Institutului Național de Statistică.
13 noiembrie. Despre „teza” lui Alexandru Dragomir
„Alessandra Rich” se asortează cel mai bine cu Alexandru Dragomir, vă spun eu! Nu vă luați după stilistul care vă dă alternativă la combinația asta!
De fiecare dată când buna mea profesoară de pian mă ceartă, nu că nu n-am mai studiat partitura, ci că nu public miile de scrisori de dragoste, sublime zice ea, pe care le-am uitat în rafturi ale Trecutului, îi răspund că Alexandru Dragomir a scris o viață fără să publice și fără să se fi gândit vreodată că rândurile lui vor ajunge printate în cărți.
Scria pentru „întunericul său”, întru luminarea proprie, scria pentru a înțelege lumea și pentru a-și citi dubiile, scria gândind, gândea scriind.
Dacă tot n-a mai ajuns să susțină Teza de doctorat cu Heidegger (el se asortează cel mai bine cu Chanel!), a așteptat până a susținut una la Dumnezeu.
Un filosof care n-a cunoscut gloria, dar a cunoscut războiul, care știa elina, latina și încă alte câteva limbi despre care călătorii de pe trotinete ar spune azi că-s limbi „moarte” (ei s-ar asorta bine cu ebraica, revenită la viață după 2000 de ani!) dar nu a apucat să-și vadă opera tipărită, Alexandru Dragomir e una dintre valorile acestei țări cărora nu viața, ci moartea le-a făcut dreptate.
A trăit cea mai mare parte a vieții ascuns de propria lui genialitate în „crasele banalități” fizice, nu metafizice, ale unei existențe de sudor, merceolog, economist și orice camufla filosoful condamnat la clandestinitate, dar nu la obscuritate.
Pentru câțiva apropiați, și pentru Noica însuși, a rămas mereu o instanță și de judecată și de inspirație.
I-am citit de mult „Teza” și câteodată mă întorc la ea să văd ce-am subliniat și să înțeleg dacă mai sunt cea de atunci. Mă măsor prin el, ca printr-un altfel de ceas…
M-am gândit la Alexandru Dragomir și azi pentru că era 13 noiembrie, în 2002, când pleca să susțină, în sfârșit, teza de doctorat.
„Toți erau «contra» sub comuniști, însă motivația era diferită. Pentru popor, mizeria nivelului de trai, pentru intelectuali, lipsa libertății de exprimare. Dar toți erau uniți în «ne merge rău».
După decembrie 1989, deosebirea de motivație se resimte: intelectualul a dobândit (relativ) libertatea și drepturile omului, dar poporul (în genere) tot rău o duce.
Dar și partidele politice istorice au mizat mai ales pe pe motivația intelectualului: libertatea de exprimare, democrația ca pluripartitism, libertatea religioasă, libertatea de circulație etc.
Cu toții, tot luptând pentru libertăți, am ajuns să luptăm doar pentru libertăți, nu pentru ceea ce acestea îți îngăduie.
Adică, bunăoară, lupta pentru libertatea de exprimare a estompat lupta pentru exprimare, lupta pentru libertatea religioasă a trecut pe planul secund religia (credința religioasă).
Astfel, după decembrie 1989, ne-am trezit că eram liberi, dar uitaserăm pentru ce”.
Oana Gheorghiu, atunci și acum
„Băi, oameni buni, terminăm cu prostiile și cerem vehement (dacă e nevoie în stradă) „de-penalizarea” tuturor funcțiilor și demnităților publice? Ești urmărit penal? Suspendare până la clarificare! …Nu vom avea liniște atâta vreme cât oameni cu probleme penale ne hotărăsc viețile.”, era opinia Oanei Gheorghiu, în 2017.
În 2025, însă, Oana Gheorghiu, devenită vice-prim-ministru, nu mai vede lucrurile la fel și și-a recăpătat liniștea, chiar dacă un urmărit penal devine consilier onorific al președintelui țării.
Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății, lider proeminent al USR, partid promotor al Cruciadei „Fără penali în funcții publice”, a devenit prin decret prezidențial consilier onorific al lui Nicușor Dan, pentru reziliență și solidaritate europeană.
Q Magazine i-a cerut Oanei Gheorghiu un punct de vedere față de numirea acestuia, în lumina a ceea ce considera cândva recomandabil pentru acuzații penal… „până la clarificare”.
Răspunsul a fost: „Nu comentez. Mulțu-mesc pentru înțelegere.”
Timp liber pentru judecători? Cum adică?
Curtea Europeană de Justiție (CJUE) a emis o decizie de răspuns la o întrebare adresată de judecătorii Curții de Apel București privind compensarea materială a orelor suplimentare prestate de un judecător. Deși cazul vizează concret speța unui magistrat de la Tribunalul Galați, decizia se extinde, principial, asupra tuturor judecătorilor. Datorită specificului activității lor, care excede reperelor normate de Codul muncii în mod clasic – 4 ore, 6 ore sau 8 ore – judecătorii pot munci într-o singură zi și 14 ore – în cazul unor ședințe de judecată lungi – pe lângă faptul că nu li se aplică criterii de tipul „sărbători legale”, „zile libere declarate oficial” etc.
În Hotărârea pronunțată, CJUE arată că, pentru munca suplimentară, judecătorii trebuie să primească în compensare fie zile libere, fie bani, ca absolut orice alt lucrător, indicând că dacă legislația națională prevede acordarea de timp liber, atunci nu e obligatoriu să prevadă și compensații financiare și că alegerea primei variante nu afectează independența judecătorilor.
CJUE atrage atenția însă că acest timp liber (ca alternativă la com-pensații financiare) trebuie acordat efectiv și el nu trebuie să afecteze remunerația stabilită în raport cu importanța funcțiilor pe care le exercită judecătorul care beneficiază de acest drept.
„Timp liber? Pe 24 intru cu 70 de recursuri, pe 21 cu 30 de dosare de fond, iar pe 12 decembrie cu 73 de recursuri”, a comentat pentru Q Magazine, sub rezerva anonimatului, un magistrat al unei instanțe din țară.
„E o hotărâre revoluționară, pentru că va schimba radical modul în care lucrează judecătorii și care, în același timp, poate să pună definitiv pe butuci sistemul judiciar”, avertizează avocatul Toni Neacșu.
Acesta explică faptul că „în România, judecătorii nu au timp de lucru normat, nu li se aplică Codul muncii și nu pot beneficia de zile libere sau de compensații financiare pentru timpul de lucru suplimentar.”
15 noiembrie China și pianele
Ne-a (în)cântat aseară, la Sala Radio, unul dintre campionii chinezi ai pianului, Zijian Wei.
De la primul instrument cu claviatură ajuns pe teritoriul său, un dar de la italianul iezuit Matteo Ricci pentru împăratul Wanli, China a parcurs în 400 și ceva de ani drumul până la performanța de astăzi când este cel mai mare producător de piane și cel mai mare „consumator” al acestui instrument. Din lume.
Se estimează că din cele 50 de milioane de persoane care studiază la acest instrument, 40 de milioane vin din China.
Trecând prin perioade în care a fost considerat simbol al muzicii burgheze și al civilizației occidentale și relativ pus în surdină ulterior, astăzi, în China, o singură fabrică poate produce mai multe piane decât produc toate țările lumii la un loc, iar despre „efectul Lang Lang” nici nu mai vorbesc! Doar după ceremonia Jocurilor din 2008 la care a cântat el, milioane de copii au început să studieze pianul.
Să ne amintim că tot din China vine și cea mai rapidă pianistă a lumii, Yuja Wang!
Personal, rămân fascinată și captivă câtorva dintre „lenții” ruși… Horowitz, Rachmaninoff sau Sokolov.
Doamna Georgeta Popescu, minunata mea profesoară de pian, îmi reproșează mereu că fac interpretări mai lente decât indică partitura, dar se consolează cu observația că „am nevoie de dramă” și că, până la urmă, nici nu susțin concerte la Ateneu, ci cânt pentru mine…
Wei a câștigat Concursul Internațional de Pian din Cleveland în 2024, este câștigătorul locului al treilea la cea de-a 76-a ediție a Concursului Internațional de Muzică din Geneva (pian) și este laureat al Premiului Special Rose-Marie Huguenin.
A fost o seară beethoviană, dar am pus pe contul meu de Facebook altceva, de la bis…
17 noiembrie. De la MI6 la „Moore Insight”
La o lună după ce a părăsit Serviciul de Informații Externe al UK, Richard Moore a dat un interviu pentru Bloomberg și a fondat o firmă de consultanță pe probleme strategice, la care poate fi plătit acum oficial.
Moore a spus că lumea se află în cea mai rea situație din cei 38 de ani de carieră ai săi.
Ordinea post-1945 se prăbușește, iar relațiile dintre marile puteri – în special dintre SUA și China – sunt grav slăbite. „În mod cert nu am lăsat lumea într-un loc mai bun decât am găsit-o, da’, Slavă Domnului, că asta nu era scris în fișa postului meu!”
Moore vede China atât ca amenințare, cât și ca oportunitate. Prin urmare, Marea Britanie trebuie să fie dură în contracararea spionajului și a atacurilor cibernetice, colaborând în același timp cu China în probleme de climă și comerț. (Amuzant!)
China desfășoară „necruțător” activități de spionaj în Marea Britanie, spune Moore, dar chiar în urmă cu câteva săptămâni s-a prăbușit un caz celebru, în cadrul căruia Christopher Cash și Christophe Berry au fost acuzați că au spionat pentru China ani de zile.
Arestați în martie 2023, acuzați oficial în aprilie 2024, ei au fost scoși, în octombrie 2025, de sub urmărire penală chiar de procurori. (Iar amuzant!)
În privința Rusiei, nimic nou: „război hibrid rusesc”, „Rusia luptă incorect”, „s-ajutăm Ucraina!” etc.
Potrivit lui Moore, incendierile și tentativele de asasinat ale Rusiei diferă de spionajul tradițional și trec o linie complet diferită, necesitând un răspuns ferm.
(Bănuim că toate celelalte țări de pe glob fac încă spionaj clasic, doar rușii s-au mai aliniat cu vremurile!)
Fostul șef MI6 a mai declarat că Vladimir Putin nu este pregătit pentru pace deoarece este „un ofițer de informații tipic care manipulează și caută avantaje”. Toți ofițerii caută asta sau doar Putin?
Moore a condus MI6 din 2020.
19 noiembrie. Pictură și destin
„Portretul Elisabethei Lederer”, tablou în ulei pe pânză, realizat între 1914 și 1916 de artistul austriac Gustav Klimt, s-a vândut marți, 18 noiembrie, la o licitație în New York pentru 236,4 milioane de dolari americani.
Devine, astfel, cea mai scumpă piesă de artă modernă.
Recordul îl deține încă „Salvator Mundi” al lui Leonardo da Vinci.
Portretul în mărime naturală o înfățișează pe tânăra Elisabeth Lederer, fiica a doi colecționari de artă austrieci, August și Szerena Lederer. Când Klimt a pictat-o pe Elisabeth, familia ei era a doua cea mai bogată din Viena, după Rothschild, având o impresionantă colecție de artă, cu multe lucrări ale lui Klimt.
Viața plină de farmec a tinerei care provenea din elita vieneză avea să se transforme în tragedie, odată cu anexarea Austriei de către Germania condusă de Hitler.
Naziștii jefuiesc colecția de artă Lederer (cu excepția portretelor de familie, considerate „prea evreiești” pentru a merita să fie furate), iar membrii familiei au fost forțați să se exileze. Elisabeth a rămas la Viena, și, confruntată cu perspectiva morții într-un lagăr de exterminare, inventează faptul că tatăl ei ar fi fost, de fapt, Gustav Klimt, care nu era evreu și murise în 1918.
Mama Elisabetei, Szerena, a semnat de bunăvoie o declarație sub jurământ care atesta paternitatea lui Klimt, pentru a-și salva fiica. Regimul nazist i-a eliberat un document prin care certifica descendența austriacă, înlăturând astfel suspiciunile despre originile ei evreiești.
A murit în 1944, răpusă de o boală, fără să mai apuce să trăiască înfrângerea naziștilor.
Tabloul a ajuns în colecția unui alt evreu celebru, miliardarul Leonard Lauder, și a fost scos la licitație după ce proprietarul a decedat în vara acestui an.
Nu e doar o pictură, ci și o poveste despre supraviețuire în spatele ei…
21 noiembrie. Celălalt Kirill
Aparent, am putea spune că Rusia nu are la Casa Albă un om cum are America la Kremlin. Dar nimic nu e cum pare…
Planul de pace pentru războiul din Ucraina propus de președinte Donald Trump a apărut brusc acum, la câteva săptămâni după vizita lui Kirill Dmitriev în SUA.
Kirill nu este doar un apropiat al lui Vladimir Putin, ci și președinte al Fondului Suveran de Investiții al Rusiei și posesor al celei mai înalte decorații a Franței, Legiunea de onoare, acordată chiar de Emmanuel Macron.
În aprilie, Kirill era primul oficial de rang înalt rus care vizita Washingtonul, de la declanșarea invaziei în Ucraina.
După vizita din octombrie, a apărut și un plan de pace pe care, după modelul Hamas în Gaza, ucrainenii anunță că sunt gata să-l discute, chiar dacă inițial, pe surse, îl declarau absurd și inacceptabil.
Născut în timpul regimului sovietic, în Ucraina, educat la Harvard și la Stanford, după ce a lucrat la celebra companie americană de consultanță McKinsey și a fost investitor bancar la și mai celebra Goldman Sachs, Kirill Dmitriev a dat democrația americană pe dictatura putinistă și s-a întors la Moscova. Nici măcar la Kiev! De ce oare?
24 noiembrie. Nu diamantele, ci trabucurile sunt… pentru totdeauna
Era 30 decembrie…într-un an…
Cinci bărbați maturi stăteau la o masă. Patru dintre ei fumau țigări și gesticulau volubil încât se făceau remarcați chiar și de la distanța la care era ea, singură, observând oamenii și încercând să-și imagineze ce viață duc și ce destin au. Un exercițiu pe care-l făcea deseori de la Café de Flore sau Caffe Florian sau pe unde mai bea ea câte un espresso…
Unul tăcea. Fuma și el. Lung, absent, „călător”, cu mult timp în viața din spate, cu luminoasă vreme ce avea să vină și despre care habar n-avea, în față.
„Cine e domnul acela cu barbă, cu părul grizonat, care fumează trabuc și care pare stăpân peste lume?”, l-a întrebat, la telefon, pe unul dintre ceilalți patru, prieten apropiat.
20 de minute mai târziu era la masa ei, răspunzând la prima întrebare născută spontan, în conversație, dacă îi place să citească – a fost ani la rând momentul de care s-au amuzat – trei zile mai târziu pleca spre ea, „pe drumul de pe care nu avea să se mai întoarcă”, și în șapte (zile, nu ani!) erau aproape căsătoriți, chiar dacă s-au oficializat mai târziu, în ciuda numeroaselor ei amânări, înspăimântată de un deznodământ care avea să-i ia Libertatea!
Dacă nu ar fi fumat acel trabuc, nimic din ceea ce avea să se întâmple, nu ar fi urmat.
Ani de zile l-a urmărit de aproape, de pe fotoliul de alături, mai ales din Olde Cuban, în nopțile singaporeze, cu chipul lui de statuie vivandă, amintindu-și amândoi că la prima întâlnire îi spusese că „el e un om al deciziilor”, iar ea nu înțelesese că pe tonul acela jos, cu vocea normală, fără să pară grav, el vorbea chiar despre decizii de viață, nu de zi sau de noapte…
Aștepta momentul acela când fumul dispărea, singurul fum care ei, fără să fi fumat vreodată, îi părea psihedelic, un fel de nor pe care plutea un covor fermecat ca-n poveștile persane, aștepta să vadă cum lăsa, la final, fiecare trabuc „să moară în demnitate”, fără să-l stingă vreodată.
Ei s-or fi stins?
1 decembrie. 51
Doi oameni n-aveau cum să ajungă astăzi la mine, dar m-am dus eu la ei: Învățătoarea mea și Mamaia mea.
Amândurora le datorez parte din ce sunt și le voi fi mereu recunoscătoare.
Am vrut să le spun chiar de ziua mea că poate sunt îngropate în pământ, dar nu sunt îngropate în uitare.
Le iubesc veșnic!
Abia acum mă duc să aniversez și cu viii!
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
