Israelul, între strigăt și speranță. Mărturie despre război și ostatici

Maior (rez.) MOSHE PRI-GAN, ofițer medical israelian, a povestit pentru Q Magazine experința sa din 7 octombrie 2023, ziua sângerosului masacru comis de teroriștii Hamas asupra unei comunități de israelieni,apoi despre zilele războiului și până la întoarcerea ostaticilor ținuți captivi ani de zile. El arată cum o tragedie poate deveni motor de renaștere spirituală, identitară și morală pentru o națiune. Poate învăța lumea din tragedia și renașterea Israelului?

• Cinci țări din NATO se opun ajutorului militar obligatoriu pentru Ucraina
• Istorie și „hârdău de ocări” la aniversarea PNL
• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA

Există momente în istorie în care timpul încetează să curgă în mod firesc. Se contractă și se dilată, se frânge și apoi țâșnește înainte. Două ore pot părea un an, iar un an se poate dizolva într-o clipă.

De la 7 octombrie 2023 încoace, fiecare soldat israelian – și cu atât mai mult cei care au respirat războiul prin trup și suflet – trăiește în această dimensiune temporală diferită. Pentru un ofițer medical, aceasta este o perioadă care dezvăluie profunzimi rare de suferință, solidaritate și responsabilitate, și, mai presus de toate, posibilitatea de a transforma o tragedie națională într-o rampă de lansare spirituală și identitară precum și într-o alianță a luptei împotriva răului alături de popoarele Europei și ale lumii.

SIMHAT TORAH – O SĂRBĂTOARE A BUCURIEI SFÂȘIATE ÎN DIMINEAȚA ÎNTUNERICULUI

Pentru a înțelege cutremurul din 7 octombrie, trebuie explicat ce înseamnă Simhat Torah, celebrată în acea zi.

Este momentul care încheie ciclul sărbătorilor de toamnă, în care terminăm lectura Torei și o reluăm imediat. Este o celebrare veselă, caldă, în care comunitatea dansează cu sulurile de Tora în brațe. O zi în care diferențele se topesc și rămâne doar bucuria pură: noi și Tora. Împreună.

În acea noapte am dansat cu sulurile sfinte în sinagogă. Dimineața, în locul cântărilor, m-am trezit la explozia a două rachete căzute la câteva sute de metri de casa mea, în centrul unui cartier civil.

În câteva secunde, lumea bucuriei s-a spulberat. Am deschis telefonul- fapt rar într-o astfel de zi – și am văzut primele filmări: teroriști alergând pe străzile din Sderot, trăgând în trecători. Atunci am înțeles că nu este un incident. Este război.

PRĂBUȘIREA SOCIETĂȚII CIVILE ȘI NAȘTEREA UNEI NOI RESPONSABILITĂȚI

În orele următoare am văzut cu proprii ochi o societate civilă care s-a speriat, s-a dezechilibrat, s-a fracturat, dar apoi s-a reorganizat cu o viteză uimitoare. Oameni simpli care au condus sub tirul armelor automate pentru a salva răniți; paramedici voluntari care au intrat în zone de luptă; oameni care au înființat spontan centre de ajutor pentru spitale, pentru familiile dispăruților luați ostatici de teroriști, copii evacuați.

În mijlocul panicii s-a născut o responsabilitate civică profundă și aceasta este o lecție pe care o putem preda lumii întregi: nu aștepta ca altcineva să aducă ordine în haos! Fii tu însuți cel care stabilește ordinea în porțiunea de lume care ți-a fost încredințată!

Nu aștepta ca altcineva să aducă ordine în haos!

Pentru mine, ca om religios, 7 octombrie nu era doar o dată în calendar. Era Simhat Torah. Noaptea am dansat cu Tora. Dimineața m-am trezit în iad.

Două explozii, la câteva sute de metri de casă. Apoi imaginile video care inundaseră deja rețelele online. Apoi sirenele. Apoi telefoanele.

Într-o singură clipă am trecut de la sfințenie la groază.

Am fugit împreună cu camarazii mei spre zonele de foc. În orele și zilele care au urmat, am tratat oameni din toate comunitățile Israelului: evrei și arabi, civili și soldați, tineri și bătrâni.

Un moment anume m-a zguduit cu totul: o femeie arabă, de vârsta mamei mele, îmbrăcată în hijab, adusă cu elicopterul de pe câmpurile unui kibbutz. Avea fracturi multiple: membre, coaste, maxilar, tot corpul îi era zdrobit. 

Atunci am înțeles: nu lupt pentru o casă, nu lupt într‑un război religios, lupt pentru granițele umanității, împotriva unei civilizații barbare.

Apoi au venit alții: bebeluși arși, femei însărcinate mutilate, bărbați decapitați, femei violate cu o cruzime greu de imaginat.

În fața ochilor mei părea că armata lui Ginghis Han a reînviat din mormânt și a măcelărit israelienii.

Și totuși, chiar acolo, între fum, sânge și metal încins, am decis că vom fi opusul barbariei, vom fi medicină, compasiune și responsabilitate.

CÂMPUL DE LUPTĂ, CA SPAȚIU PROFUND UMAN

În primele săptămâni am intrat în case arse, buncăre bombardate, locuri aflate sub foc continuu. Dar în mijlocul acestui dezastru am descoperit ceva care nu se află scris în manuale: umanitatea nu dispare în război. Ea devine un instrument al supraviețuirii morale.

Am întâlnit soldați care ne-au cerut să-i tratăm mai întâi pe prietenii lor, răniți care insistau să fie salvați cei rămași în urmă, mame care au renunțat la tratament pentru a oferi resurse copiilor lor.

Acolo am înțeles că inima omului strălucește uneori chiar sub umbra morții.

De pe front, ne-am conjugat toate energiile către misiunea sacrală a repatrierii ostaticilor.

Era o misiune diferită, o combinație dureroasă de logistică, psihologie și spiritualitate.

Am văzut inocența sfâșiată, trupuri devastate, priviri goale. Dar am văzut și miracolul: clipa în care un om rupt de lume se întoarce la viață, la familie, la lumină.

Aceasta este esența medicinei: nu doar să salvezi o viață, ci și să o redai omului.

TRAUMĂ, POST-TRAUMĂ ȘI DRUMUL EVREIESC DE A TRANSFORMA CENUȘA ÎN LUMINĂ

În acest caz, trauma este personală și colectivă. Soldați care se trezesc în coșmaruri terifiante. Familii care adorm cu incertitudinea lipită de pereți. Copii care au văzut ceea ce nu poate fi explicat.

Dar povestea evreiască are o axă profundă: statul Israel s-a ridicat din cenușa Holocaustului, consolidat de oameni care au transformat durerea în renaștere, pierderea în construcție, disperarea în speranță. Ei au clădit spitale, universități, armate democratice, orașe moderne, cultură și economie. Nu în ciuda traumei, ci din însăși energia ei.

Și noi trebuie să facem același lucru: să tratăm răniții trupește și sufletește, să investim în reziliență psihologică, să educăm pentru recunoașterea și asumarea traumelor și să nu le permitem să ne definească identitatea.

Trauma ne va însoți ani la rând. Dar din ea putem construi generații de putere morală și spirituală.

O OPORTUNITATE DE CREȘTERE SPIRITUALĂ ȘI IDENTITARĂ

Războiul este înfiorător. Dar istoria arată că din întunericul cel mai adânc se poate deschide o poartă a luminii. Faptul că tocmai medicii se află în centrul luptei, amintește că scopul unei națiuni nu este doar să învingă un dușman, ci să afirme sfințenia vieții.

Din experiența acestei perioade pot crește patru piloni:

Identitate – întâlnirea între ultra- ortodocși, laici, imigranți, druzi, arabi israelieni și soldați din toate mediile conturează un nou contract social.

Responsabilitate morală – în mijlocul barbariei, păstrarea demnității constituie un act de rezistență.

Dimensiune spirituală – rugăciunea din tranșee, versetul șoptit în criză, miracolul medical — toate devin țesut viu al existenței.

Adâncime psihologică – reziliență, disciplină, solidaritate — resurse de întărire a societății.

O ALIANȚĂ NOUĂ ÎNTRE ISRAEL ȘI EUROPA

Este doar o luptă împotriva răului și o construcție a păcii. Războiul din Gaza nu este un conflict local. Este un front al unei lupte globale împotriva ideologiilor criminale. Europa știe prețul indiferenței față de rău. Răul nu respectă granițe.

Aici se naște oportunitatea unei alianțe a țărilor care cred în viață, libertate, știință, medicină, educație și demnitate umană.

România și Israelul împărtășesc decenii de solidaritate. Schimbul de expertiză medicală, cooperarea în traumatologie, protecția civilă și asistența psihologică pot deveni poduri reale între societățile noastre.

Israel poate fi un model pentru Europa: cum să păstrezi statul-națiune fără să renunți la valori.

Într-o lume în care civilizația barbară vrea să se insinueze în spații democratice, Israelul demonstrează că poți avea un stat-națiune puternic, democratic, angajat moral, fără să sacrifici libertățile.

Israelul arată Europei că poți proteja granițe fără a deveni xenofob, că poți apăra identitatea fără a-l urî pe celălalt, că poți combate barbaria politică fără a te pierde moral, că poți fi un stat și evreu și democratic, în același timp.

Acesta nu este un mesaj doar pentru Israel. Este o lecție de civilizație.

SPERANȚA NU DISPARE

În ciuda morții, în ciuda răpirilor, în ciuda fricii, speranța trăiește. Pentru că soldații continuă să se salveze unii pe alții. Pentru că ostaticii se întorc acasă. Pentru că în mijlocul războiului înțelegem din nou că viața merită apărată.

Când un ofițer medical se întoarce acasă după luni de luptă, el poartă două cutii: cutia durerii și cutia speranței. Pe prima nu o poate lăsa, pe a doua nu are voie să o abandoneze.

Dacă vom ști să transformăm memoria în temelie pentru reînnoire și trauma în forță morală, dacă vom construi alianțe cu națiuni care înțeleg că nu există neutralitate în fața răului, vom putea deschide o nouă epocă.

Una în care Israelul nu doar se apără, ci inspiră lumea: cum să transformi durerea în curaj, ruptura în speranță și războiul într-o alianță a oamenilor care vor să clădească un viitor al vieții.