Cât de românească este societatea civilă

Discursul public postcomunist este jalonat de cuvinte magice precum „comunism”, „anticomunism”, „postcomunism” (desigur), „dreapta”, „stânga”, „democraţie”, „societate civilă”, „stat de drept”, „Occident”, „Europa”, „NATO” şi, desigur, „interes naţional”.

Aceste cuvinte magice ne-au însoţit de-a lungul ultimilor 26 de ani, salvând aparenţele pentru o clasă politică altfel analfabetă, pentru o societate civilă şi o intelectualitate care oscilează între timiditate şi ideologizare şi pentru o societate, în ansamblul ei, care pare depăşită de evoluţiile istorice. Căci, vorba lui Marin Preda, se pare că „timpul nu mai are răbdare” şi nu ne oferă şi nouă, românilor, şansa „dumiririi”. Însă de fiecare dată când auzim aceste cuvinte magice în discursul public nu trebuie să trăim cu certitudinea că ele şi exprimă cu adevărat ceea ce se înţelege îndeobşte prin ele. Doar de aceea sunt magice în cazul nostru: pentru că ele exprimă de fapt frustrările, fricile şi speranţele noastre individuale şi de societate, nu experienţe istorice.

Statul și ONG-urile

Dacă în Occident filozofia şi ştiinţa politică au creat termenii pentru a înţelege viaţa politică deja în desfăşurare, la noi se pare că s-a încercat tocmai inversul: termenii ştiinţelor politice şi ai filosofiei au fost invocaţi magic pentru a crea o viaţă politică. Iar atunci când nu au reuşit să producă fenomenul politic ca atare, au creat aparenţe mai mult sau mai puţin reuşite.

Să alegem un termen mult invocat în spaţiul nostru public: acela de „societate civilă”. Aflăm că e firesc şi democratic ca atât guvernul, cât şi parlamentul să aibă un dialog mereu viu cu societatea civilă, că legile noastre trebuie să treacă printr-o necesară dezbatere publică în care societatea civilă să fie convocată. Ba chiar, anul trecut, forţând Constituţia, preşedintele României a simţit nevoia să convoace societatea civilă la consultările constituţionale cu partidele parlamentare în vederea numirii unui premier. Mai mult, noul premier a fost aclamat ca fiind emanat de societatea civilă şi miniştrii săi „tehnocraţi” au considerat necesar să îşi invoce un pedigree de „societari civili”, pentru a-şi ascunde astfel opţiunile şi partizanatele politice.

Însă prin societate civilă s-a înţeles de fiecare dată (şi se înţelege încă) nu dimensiunea „civilă” şi civică a societăţii, adică tot ceea ce nu ţine de autoritatea statală, de administraţia Statului şi se poate impune în faţa Statului, ba chiar se poate opune tiraniei Statului. Se face în schimb o sinonimie şchioapă între societatea civilă şi o listă de organizaţii non-guvernamentale, cu agende bine stabilite, multe dintre ele foarte bine conturate ideologic, unele dintre ele chiar finanţate direct şi dependente de protecţia Statului în raport cu care societatea civilă este într-o creatoare şi dialectică opoziţie şi tensiune.

Excluderea bisericii

În schimb, dintr-o raţiune care îmi scapă (aceasta pentru a evita suspiciuni cu privire la onestitatea demersului civic al autorităţilor Statului român), se refuză acceptarea ca partener din societatea civilă tocmai a instituţiei celei mai reprezentative pentru voinţa, gândurile, idealurile şi identitatea societăţii româneşti. Biserica. Biserica Ortodoxă Română, dar şi celelalte confesiuni creştine şi religii prezente în România sunt expresia gândurilor, idealurilor şi valorilor majorităţii zdrobitoare a cetăţenilor români.

Spre deosebire de multe ţări europene, acei cetăţeni care nu se simt identificabili religios, care nu vibrează la valorile unei credinţe religioase, sunt insignifianți numeric. Cu toate acestea, Statul preferă ca „societate civilă” nu Biserica, nu cultele religioase, ci o listă de organizaţii non-guvernamentale. Motivul adesea invocat este acela că Statul este laic şi neutru religios. El o fi, dar societatea nu este. Şi nici nu trebuie să fie. În schimb, Statul trebuie să fie în subordinea societăţii, ţinând cont de sensibilităţile, crezurile şi mai ales de valorile morale şi spirituale ale acesteia.

De aceea, de fiecare dată când auzim vorbindu-se despre „societatea civilă” din România şi nu auzim imediat vorbindu-se despre Bisericile şi religiile din societatea noastră, tare îmi este teamă că, de fapt, auzim despre cu totul altceva. Ce? Trebuie să ne uităm la finanţatorii acelei „societăţi”: domnul Soros, diverse ambasade, diverse cercuri de interese. Rămâne să stabilim singuri şi pentru fiecare caz în parte cât de „civile” şi cât de româneşti sunt aceste societăţi…