Despre o legătură rafinată, construită prin scrisori care surprind forța intelectuală, sensibilitatea artistică și eleganța unei epoci.
- Nicușor Dan: Calm și vom trece prin asta!
- Administrația pentru Alimente și Medicamente (FDA) din SUA a reautorizat comercializarea IQOS ca produs din tutun cu risc modificat
- Ce trebuie să știți despre împrumutul de 90 de miliarde de euro acordat de UE Ucrainei. Cât dă România
- PSD a decis: miniștrii își dau demisia în bloc. Posibilul câștigător din această situație ar fi USR
- Plahotniuc, condamnat la 19 ani
SINGURA REGINĂ A UNIRII
În 2025, la împlinirea a 150 de ani de la nașterea reginei Maria, am participat la mai multe activități consacrate acestui eveniment, între care inaugurarea sălii în care și-a desfășurat lucrările Sfatul Țării și dezvelirea statuii acesteia la Chișinău, în ziua de 27 martie (aniversarea Unirii Basarabiei cu România) precum și lansarea volumului „Regina Maria. Prin puterea destinului”, realizat de Aura Christi și Narcis Dorin Ion, la Fundația Europeană „Titulescu”, în ziua de 19 noiembrie. Am urmărit emisiuni radio și tv, articole publicate în ziare și reviste.
În acest context mi-a făcut plăcere să scriu despre cartea „Corespondență REGINA MARIA – CELLA DELAVRANCEA (1913-1937)”, Ediție îngrijită, cuvânt-înainte și note de CĂTĂLINA OPASCHI, publicată de Editura Litera, pe care am primit-o cu dedicația autoarei: „O picătură adăugată înțelegerii și recunoștinței noastre, pentru Regina României Mari”.
Într-adevăr, Maria a fost singura regină care a contribuit la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și a avut satisfacția de a trăi în România întregită.
SIMBOLURI ȘI DETALII
Cartea este rodul unei munci de o tenacitate rar întâlnită, autoarea reușind să depisteze scrisorile reginei Maria și ale Cellei Delavrancea aflate în colecțiile Serviciului Arhivelor Naționale Istorice Centrale și Bibliotecii Academiei Române, scrise în limba engleză de regină și în limba franceză de Cella Delavrancea, traducerile fiind realizate de Cătălina Opaschi, Ioan Ciupercă și Silvia Osman. În total sunt incluse 21 scrisori și mesaje expediate de regina Maria și 26 trimise de Cella Delavrancea.
La sfârșitul fiecărei scrisori, Cătălina Opaschi descrie tipul de hârtie, numărul de pagini, cerneala folosită, iar dacă a fost expediată în plic – ștampila și adresele respective etc. Scrisorile beneficiază de note explicative, foarte ample și de o impresionantă acuratețe științifică, despre persoanele evocate sau doar menționate.
Toate scrisorile sunt argumentate cu o bogată ilustrație – peste 200 de imagini, depistate în fondurile Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Muzeului Național de Istorie a României, Bibliotecii Academiei Române precum și în presa vremii.
În „Cuvânt înainte” autoarea prezintă cele două personalități – regina Maria și Cella Delavrancea – care, deși se aflau pe trepte sociale diferite, fiecare cu preocupări și responsabilități specifice, „erau unite prin aceeași sensibilitate, spiritualitate, patriotism și talent autentic. Rareori avem prilejul să fim părtași, prin lectură, la o prietenie atât de neobișnuită”.
Prima scrisoare a reginei Maria datează din octombrie 1916 în timpul retragerii în Moldova: „Deocamdată locuiesc tot în tren. Nu mi s-a pregătit nimic nicăieri, am fost cu adevărat o regină lipsită de adăpost”. (După două săptămâni i s-a amenajat o locuință în clădirea Corpului de Armată din centrul orașului Iași, în timp ce pentru regele Ferdinand s-a pregătit fosta reședință a domnitorului Alexandru Ioan Cuza). Ultima scrisoare a reginei este trimisă de la Cotroceni în ziua de 14 februarie 1920 și se referea la probleme de familie.
Cella Delavrancea în prima ei scrisoare, din august 1913, menționa că se afla „la prieteni dragi, familia Vlahuță” și-i descria casa „încadrată de cerdacuri mari și luminoase”. Următoarea era expediată din Paris la 26 ianuarie 1928 unde Cella se afla „într-un vârtej de lucruri plăcute”. Ultima epistolă purta data 28 iulie 1937 și era trimisă de la festivalul de muzică din Bayreuth, la care a asistat și Adolf Hitler, pe care „lumea îl aclamă cu pasiune”.
Așadar, nu există o suprapunere cronologică, astfel că nu putem afla răspunsurile la problemele ridicate și eventualele explicații pe care le-ar fi dat regina Maria și, respectiv, Cella Delavrancea.
Deși se aflau pe trepte sociale diferite, fiecare cu preocupări și responsabilități specifice, „erau unite prin aceeași sensibilitate, spiritualitate, patriotism și talent autentic. Rareori avem prilejul să fim părtași, prin lectură, la o prietenie atât de neobișnuită”.
CONFESII ȘI MăRTURISIRI
Din scrisorile incluse în volum aflăm despre situația și preocupările celor două mari doamne, cunoștințele comune și discuțiile avute, situația familială, moda, cărțile citite, concertele la care au participat, petrecerea timpului liber ș.a.
Regina Maria relata despre activitatea sa pentru alinarea suferințelor militarilor răniți în timpul luptelor sau bolnavi de tifos. O activitate în care a antrenat mai multe doamne din înalta societate, care au îmbrăcat halatele albe ale Crucii Roșii. Între acestea s-a aflat și Cella Delavrancea.
Fiind o prietenie sinceră, nu au fost ocolite problemele personale. Regina nu a ezitat să o întrebe pe Cella, la 25 septembrie 1917: „pentru ce, Cellicule, ai avut tu nevoie să iei numele unui bărbat bun, ca să fii fericită cu altul? Știi, Cellicule, că mie îmi place fairplayul, de asta îți pun această întrebare”. (Se referea la faptul că Cella s-a căsătorit cu Virgil Viorel Tilea – viitorul mare diplomat – pe care l-a părăsit după o săptămână pentru un medic francez). Nu știm ce a răspuns nestatornica doamnă, pentru că nu s-au păstrat sau nu au fost depistate scrisorile ei către regină din anii 1914-1927).
Cella s-a căsătorit la începutul anului 1920 cu Aristide Blank, iar regina îi scria la 14 februarie 1920: „Sper că ești bine, dar ai grijă să nu te pierzi tocmai când poate crezi cel mai mult că te regăsești”.
Căsătoria a ținut până în 1924, când a divorțat și s-a căsătorit a treia oară cu Filip Lahovari. Peste cinci ani, la 1 ianuarie 1929, aflată la Cairo, Cella îi mărturisea reginei: „Am auzit că l-ați primit în audiență pe Aristide. Ufff! […] Am avut cu el tandrețe, chiar și astăzi sunt tulburată când mă gândesc la el, și nu vreau să ies din tăcerea care este pentru mine un principiu, dar Vouă vă spun, nu Vă încredeți în el. Omul acesta nu ar trebuit folosit”.
În mai multe scrisori, regina Maria îi descrie pasiunea sa pentru colonelul canadian Joe Boyle, pe care la 19 august 1918 îl numea „ciudatul meu prieten”, care „nu spune niciodată un cuvânt ca restul oamenilor, tot ce spune e nou, ciudat, puternic și real… Ceva din firea lui aventuroasă, atât de impunătoare și extrem de puternică întră în armonie cu a mea”.
La 22 iunie 1919 îi mărturisea că „viziunea lui onestă, simplă, primordială asupra lucrurilor sunt înviorătoare pentru mine ca aerul de munte. Simplifică lucrurile, iar eu mă agăț de el așa cum te agăți de pământ sau natură și îmi găsesc liniștea în fermitatea lui ca o stâncă”.
Regina îi scria Cellei Delavrancea și despre problemele din familia sa. La 27 septembrie 1918 era revoltată de comportarea fiului său, Carol, (care a părăsit unitatea militară și s-a căsătorit la Odessa cu Zizi Lambrino), deoarece judecata lui „a fost încețoșată de pasiunea pentru o fată care a dus o viață destrăbălată, într-un mediu destrăbălat, unde nu contau nici datoria, nici idealurile”. Într-o altă misivă, din 22 iunie 1919, afirma că „ea este o pasăre de pradă, care l-a prins strâns în ghiare” pe moștenitorul Coroanei.
Era nemulțumită de comportarea Lisabettei (Elisabetei), despre care îi scria Cellei la 14 februarie 1920 că „s-a lăsat pe mâinile unui bărbat despre care mi s-a dovedit între timp că e foarte periculos. Iar Lisabetta pur și simplu i s-a aruncat de gât, în timp ce, pe de altă parte, accepta dragostea unui bărbat cinstit”. (Elisabeta s-a căsătorit în 1921 cu prințul George, moștenitorul Coroanei Greciei, care a devenit rege în 1922, iar ea regină. În 1924, George a fost silit să abdice. După un timp, Elisabeta s-a împrieteneșete cu Alexandru Scanavi, aghiotantul fostului rege, iar în 1935 au divorțat).
La 7 octombrie 1935, Cella îi scria reginei că a făcut o vizită la Banloc, unde Elisabeta era într-o excelentă stare psihică: „Cred că A. este bărbatul necesar dezvoltării ei și cred că el o iubește și o influențează în bine. Lisabetta nu a întâlnit niciodată o ființă care să se ocupe minuțios de ea și către care să-și poată îndrepta toată pasiunea de care este capabilă”. Ca urmare, „Lisabetta este profund fericită”.
Regina o iubea foarte mult pe fiica sa cea mai mică, Ileana, și îi dorea o căsătorie frumoasă. Cella își permite să-i scrie la 21 februarie 1929: „Ar trebui, hotărât, să se mărite la 18 ani, fără a se atașa primei căsătorii ideea de durată”. (După mai multe tentative, Ileana s-a căsătorit în 1931 cu Anton de Habsburg).
„POLITICA” ESTE FEMININ
Problemele politice nu lipsesc din scrisorile reginei Maria și ale Cellei Delavrancea. În decembrie 1928, Cella îi relata despre greutățile financiare cu care se confrunta la Cairo, unde soțul ei Philippe (Filip) Lahovari fusese numit șeful Legației Regale a României în Egipt: „Dacă în cursul unei discuții cu Vaida, care pare a deveni ministrul Afacerilor Externe, veți găsi ocazia să-i cereți ca Philippe să fie mai bine plătit și să i se aprobe ceea ce propune pentru a termina Legația, asta ne-ar scoate din încurcături de nerezolvat”.
La 18 ianuarie 1929 menționa: „Văd cu groază cum acest guvern mărește foarte tare impozitele”.
(Se referea la guvernul național-țărănist prezidat de Iuliu Maniu). În octombrie 1929 (când Regența s-a descompletat prin moartea lui Gheorghe Buzdugan), Cella o sfătuia pe regină să nu se implice în disputa politică, pentru că prestigiul ei „nu trebuie să fie știrbit”.
La 4 iulie 1930 o consola pe suverană – afectată de atitudinea fiului său Carol, devenit rege al României la 8 iunie: „Știu că sunteți supărată”, deoarece regele „Nu dorește să se alăture unui prezent care abia începe pe martorul unui trecut ce se vrea uitat. Pentru că uitarea este necesară, mai ales în destinul fiului Vostru” (aluzie la declarațiile lui din 1918, 1919 și 1925 privind renunțarea la calitatea sa de moștenitor al Tronului).
Am evocat câteva scrisori din cele aproape 50 prezente în volum, lăsând cititorilor bucuria de a se delecta cu celelalte.
Pentru concluzie, citez două versuri datorate lui Tudor Arghezi: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaș cumpănită”.
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
