Condamnarea fără condamnaţi

Însă, în 23 de ani de la Revoluţie, niciunul dintre torţionarii sistemului comunist nu a fost condamnat pentru crimele făcute. În 2013, România este singurul stat fost comunist din Europa unde torţionarii comunismului nu au fost judecaţi şi condamnaţi.

Foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (ÎICCMER)

Cazul Vişinescu, cel mai recent, nu a făcut decât să ne readucă în memorie această statistică sumbră pentru un stat democratic. Marius Oprea, directorul Departamentului Investigaţii Speciale din cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), și Lucia Hossu Longin, realizatoarea seriei de documentare „Memorialul Durerii”, au vorbit în exclusivitate pentru Q Magazine despre motivele pentru care România a ajuns statul în care a fost făcută o condamnare fără condamnaţi.

300.000 de monștri umblă liberi, cu pensie de la stat
Istoricul Marius Oprea a explicat şi modul tehnic legislativ prin care torţionarii sunt feriţi de sistemul juridic. El estimează că 300.000 de reprezentanţi ai sistemului opresiv comunist sunt şi astăzi în viaţă, printre noi.
Aţi depus plângeri peste plângeri la Procuratura Generală, fără efect. Cum vă simţiţi când munca dvs. rămâne fără urmări în acest plan?

Sigur nu sunt obosit. Mai obosiţi sunt ei, pentru că nu dorm liniştiţi. Nu am primit semnale după cele 34 de plângeri depuse la Parchet. Primesc toate NUP pentru că sunt considerate fapte prescrise. Conform Codului Penal, crimele împotriva umanităţii sunt încadrate la omoruri şi ni s-a spus că nu pot fi anchetaţi cei pentru care am făcut plângeri pentru că sunt fapte din ’68. Deşi, nicăieri prin Europa, crimele împotriva umanităţii nu sunt prescrise. La noi, procurorii spun că judecă în termeni constituţionali, deci legea nu poate fi aplicată retroactiv. Altfel spus, torţionarii comunişti nu pot fi judecaţi şi condamnaţi pentru că am fi blocaţi de Constituţie! Eu aş vrea ca aceşti oameni să fie judecaţi, să spună ce au făcut, să găsim victimele care au murit, să le facem măcar o slujbă. Statul a omorât oameni, statul trebuie să îşi repare greşelile. Trebuie să ne gândim la victime, să plecăm de la suferinţa lor, pentru că securiştii îşi poartă singuri de grijă. Este însă un soi de complicitate care funcţionează chiar şi acum. Par nişte bunicei, dar, ca şi Vişinescu, au o aură de ură. Eu nu le-aş da un nepoţel să-l ţină pe genunchi niciodată.

Ăsta e tăticu’!

Aţi simţit vreodată presiuni, vi s-a spus că trebuie să staţi liniştit?
La câte telefoane de ameninţări am primit eu… Se fac tot felul de presiuni. Chiar şi actuala conducere este mai aproape de cercetarea Holocaustului, decât de teza mea conform căreia şi crimele împotriva propriului popor făcute de sistemul comunist ar trebui tratate similar cu cele ale naziştilor. Acum, aceste investigaţii tind să devină mai degrabă teoretice. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a funcţionat, a avut rezultate, problema cea mai mare stă în lipsa colaborării din partea altor instituţii ale statului. Eu vedeam această structură altfel: să lucrăm împreună cu procurorii şi poliţiştii şi să mergem cu torţionarii direct în instanţă.
Am făcut expertiza pentru numeroase cadavre gratuit. Multe dintre oseminte au fost înapoiate rudelor, le-am îngropat creştineşte. La Teregova, am găsit doi morţi împușcați. O femeie a venit din comuna vecină, ne-a adus slană, brânză, ceapă, pentru a lua masa, şi lumânări pe care le-am aprins celor împuşcaţi. „Ăla cred că e tăticu’!”, o aud zicând şi arătându-ne osemintele unuia dintre ei. Am întrebat-o de unde ştie. „După opinci. Ţin minte cum l-au luat”! Nu poţi trece cu vederea aşa ceva.

Aveţi o estimare, câţi dintre torţionari mai sunt în viaţă?
Ministerul de Interne ar trebui să ne răspundă, el le plăteşte pensiile. Din calculele estimative de acum câţiva ani, cam 300.000: securişti, miliţieni, gardieni, şefi de închisori. Vina nu trebuie să fie colectivă, ci în funcţie de natura şi de efectele activităţii lor. Statul, prin instituţiile sale, ar trebui să individualizeze vina fiecăruia. Altfel, am face ca naziştii. Eu nu vreau să le iau gâtul. Fiecare însă răspunde pentru ce a făcut în faţa lui Dumnezeu şi a legii. De preferat, şi în faţa legii.

Instituţiile statului îi protejează pe torţionari
Jurnalistul Lucia Hossu Longin susţine că torţionarii din perioada comunistă nu au fost nici măcar judecaţi pentru că au fost protejaţi de sistemul fostei Securităţi, care ar conduce şi astăzi România.

Ce sentimente vă încearcă în 2013, când ştiţi că niciunul dintre torţionarii despre care v-au vorbit victimele intervievate nu a ajuns în instanţă?
Comunismul a fost condamnat doar ca ideologie. Coordonatorii represiunii nu au fost în niciun fel deranjaţi. Nu s-a făcut nimic pentru că nu s-a avut de gând să se facă ceva. Nu au putut fi judecaţi nici cei vinovaţi în procesele de la Timişoara sau cei care au făcut groaznicele anchete de la mineriade. Cu atât mai mult nu aveau cum să fie condamnaţi cei din trecut. A fost o complicitate a instituţiilor statului.
Eu am început „Memorialul Durerii” metodic, am mers pe urmele fiecărei închisori. Mi-a fost extraordinar de greu să aflu numele directorilor. Despre cei din anii ’60 mi-a fost imposibil, toţi au devenit cadre în rezervă ale SRI sau MAI începând cu 1990. Am verificat arhivele Securităţii şi apăreau nume care se repetau în diferite cazuri. Mi-a fost însă imposibil să obţin date de pe cărţile lor de muncă, să văd cum au evoluat. La IICCMER, imediat după înfiinţare, nu primeam date nici după ce trimiteam solicitări oficiale. Or, de exemplu, colonelul Crăciun trăia, am făcut şi un interviu până la urmă cu el. A fost o acoperire a tuturor acestor indivizi. Trebuiau apăraţi. Aţi văzut, după apariţia acestui Vişinescu care ne arăta pumnul, vreo reacţie de la vreo instituţie? Oamenii politici, serviciile, Ministerul Justiţiei, Procuratura Generală, nimeni nu face nimic. Parchetul General ar fi trebuit să aibă un corp de procurori, precum cel din Polonia, care să se ocupe numai de astfel de dosare. În Polonia sunt 150 de procurori care se ocupă doar de asta.
Kövesi mi-a spus însă că procurorii se ocupă doar de cazurile curente. Între timp, torţionarii s-au ascuns şi, când sunt scoşi la lumină, reacţionează după modelul Vişinescu. Ei nu sunt obişnuiţi să vorbească, ci cu instrumente de tortură. Pumnul, la Vişinescu, este pecetea vieţii lui.

Copilul unuia dintre românii închişi într-o colonie susţine că nu are speranţe că în România cei care l-au chinuit pe tatăl său vor fi pedepsiţi pentru că statul este încă condus de comunişti…

Din păcate, cred că ţara aceasta este condusă de foşti securişti. Este o succesiune. Nu ştiu dacă foştii torţionari vor fi vreodată condamnaţi, dar victimele şi rudele victimelor au dreptul la adevăr, iar torţionarii trebuie să fie puşi faţă în faţă cu faptele lor. Nu cred că ar trebui să procedăm cum au făcut ei, să îi aruncăm în închisoare neapărat, la vârsta lor, deşi ei au aruncat în închisoare şi au chinuit oameni care aveau şi peste 70 de ani. Ceauşescu, ca să arate că se îndepărtează de stalinism, a făcut unele anchete interne, începând cu Alexandru Drăghici, cu Teohari Georgescu, cu cei de la Închisoarea Piteşti şi terminând cu cei de la Salcia.

Victimele sunt condamnate la moarte, torţionarii primesc onoruri militare

De ce nu au făcut plângeri penale personale victimele comuniştilor, mă refer la cei cunoscuţi, precum Ion Diaconescu, Câmpeanu, Coposu?
După 1990, Constantin Ticu Dumitrescu, în numele AFDPR (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România – n.r.), şi Victor Babiuc au făcut plângeri penale. Nu s-a întâmplat nimic. Au fost singurii. Ceilalţi, Coposu, Ion Diaconescu, Câmpeanu, personalităţi de după Revoluţie, nu au putut face astfel de plângeri. Ar fi fost supuşi imediat oprobriului public şi acuzaţi că acum caută răzbunare. Ei doar au plâns, şi-au povestit viaţa, pentru ca istoria să nu se mai repete, poate au iertat, dar nu au uitat. Dacă ar fi făcut plângeri, tot ei ar fi fost puşi imediat la zid. Au aşteptat justiţia să facă ceva, dar justiţia nu este reformată. Mai ales procurorii sunt „înţesaţi” de oameni care şi-au făcut ucenicia şi gândesc precum cerberii comunişti.
Ion Gavrilă Ogăranu, care a murit, mi-a trimis într-o carte condamnarea lui la moarte. El s-a judecat cu statul ca să îi fie şterse condamnările la 25 de ani de închisoare şi condamnarea la moarte. I-au şters doar cei 25 de ani, condamnarea la moarte i-au păstrat-o, probabil ca suvenir. Constantin Răuţă (disident, fost agent al DIE fugit în SUA – n.r.) se judecă de mai bine de trei ani, cerând Tribunalului Militar să îi ridice condamnarea la moarte din 1974. Acum este un important om de ştiinţă american, a lucrat la NASA, este cel care a contribuit la proiectarea scutului antirachetă de la Deveselu. Şi statul român i-a menţinut condamnarea la moarte, în timp ce generalul Pleşiţă a fost înmormântat cu onoruri militare. Toată staţiunea Cheia este plină de vilele securiştilor, de la Caraman la Pleşiţă.