De ce, de regulă, întotdeauna după criză, bogații sunt mai bogați: 10 explicații

Înțelepciunea biblică a banilor în vremuri de criză economică și financiară: „Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, și ce are i se va lua.”

De ce, de regulă, întotdeauna după criză, bogații sunt mai bogați: 10 explicații

Primul lucru pe care îl fac bine, constant și disciplinat cei bogați, este că au grijă militară de banii lor și nu se reped niciodată la cumpărare sau la vânzare de active financiare (acțiuni, titluri) și reale (imobiliare, aur). Un om avut este calm și răbdător, nu riscă niciodată prea mult (deși ar putea-o face). Omul sărac își încearcă întotdeauna norocul, pariind orbește pe aur când pare că îl cumpără toată lumea sau petrol atunci când este foarte ieftin.

Bogatul investește, săracul pariază.

Ca să descopere apoi că de fapt aurul dar și petrolul, chiar și așa ieftinite, au fost prea scumpe și astfel au scăzut dramatic în continuare.

Oamenii săraci nu pierd atât de multă avere în criză (dar pierd venit, salarii), ci mai degrabă imediat după criză, atunci când în disperarea de a-și recupera bruma de avere pierdută, își asumă, deși cu multă teamă, riscuri prea mari. Tocmai ce citește în ziarele deștepte de finanțe, scrise de aceiași guru care habar nu au avut nici înainte nici acum despre realitatea riscurilor antreprenoriale, dar au condei politic ori au intrare la patronul de ziar. „Cumpără când e sânge pe străzi și vinde când cântă mandolinele”, spune o zicală de tipul truismelor traduse de pe internet, zvântate de acești guru-analiștii economici. Acest gen de zicale, de tipul pop-finance dau bine la TV dar sunt infirmate constant de realitate. Acum avem nevoie de experți nu de guru. Avem nevoie de practicieni nu de influencer-i. Profitul se face cu metodă, nu cu scurtături.

Achiziția imediat după corecția bursieră a fost o tehnică bună de profit până la criză, dar de acum, se dovedește constant o eroare de comerț financiar, pentru că o pierdere urmată imediat de o altă pierdere devine foarte greu de recuperat. Pierderile consecutive pot fi terminale pentru investitorul sărac. Iar nu de recuperat o pierdere trebuie să-i fie teamă investitorului sărac, ci de faptul că își asumă riscul mai mare tocmai atunci când capitalul a devenit mai mic. Evident sorții finanțelor nu au cum să fie de partea celui nerăbdător sau ușor de manipulat. De bursa financiară sau de politicieni.

Jeff Bezos, inventatorul și directorul Amazon a câștigat în ultimele 2 luni, 24 de miliarde de dolari ajungând la o avere de 145 miliarde. Fără jumătatea care tocmai a remis-o către fosta soție, după divorț (rămasă cu un binemeritat 50 miliarde dolari. ”…da, eu am fost în spatele succesul lui antreprenorial și executiv la Amazon..”). Bill Gates are doar 100 iar șeful de la Facebook 70, cam tot atât cât Larry Page, cel care cu Serghei Brin (doar 50 miliarde) au avut excepționala idee a algoritmului Google – căutarea după popularitatea cuvântului căutat.

Bogații au active diversificate, în special cele financiare. Au învățat că valoarea acestor instrumente depinde esențial de dobânzile băncilor centrale și nu de prețul teoretic al riscului. Și au realizat că băncile centrale vor fi întotdeauna de veghe (“whatever it takes”, după cum spune public BCE. La fel de sugestiv comentariul: „alegeți ce doriți – dobândă reală la bancă sau creștere economică și joburi?). Băncile centrale nu mai au de mult pudoarea de a sta deoparte de finanțarea deficitelor guvernelor lor, cu politicile lor de salvare economică, cu dobânzi cât de mici și lichidități exagerate. Iar guvernele știu că vor face ușor capital politic în primul rând prin scheme de ajutor al IMM-urilor care, evident sunt cele care vor beneficia, în cele din urmă, cel mai puțin de aceste fonduri; sau vor descoperi că e mai mare daraua birocratică decât ocaua facilităților acestor scheme de sprijin. Când antreprenorii vor reuși să acceseze fondurile, vor observa că beneficiile vs. efortul depus nu sunt chiar atât de mari. Iar, companiile aeriene vor fi salvate din nou cu bani publici așa cum au fost băncile în criza din 2008 – o criză relativ modestă, prin comparație a efectelor. Unul din cei mai grozavi antreprenori – Richard Branson – tocmai și-a pus garanție insula privată a familiei sale pentru a-și salva compania aviatică din Asia. Dacă și Branson a trebuit să pună asemenea garanție, lumea într-adevăr s-a schimbat. Chiar și așa, Richard, ca orice antreprenor din lume acum, își dorește mai mult ca orice să înceapă odată zborurile și afacerile. Sau ajutoarele de stat, asta dacă ești o mare companie. Profitul este privat, pierderea este publică.

Piața bursieră a atins punctul cel mai de jos în ultima parte a lui Martie. Dacă indexul Stoxx Europe 600 – care cuprinde cele mai reprezentative companii europene, și-a revenit cu peste 20% (definiția teoretică de piața bull, în creștere susținută), industria Horeca a crescut cu 50%, iar firmele din energie și auto cu peste 40%. După aceste cifre, pare că totul este în regulă, mai ales pentru cei care au avut capitalul investit curajos la mijlocul lunii Martie, cei care au stat liniștiți, nu au tranzacționat perdant își văd acum averile mărite cu jumătate, deocamdată. În doar o lună și jumătate. Totuși, în ultimele zile, piețele se corectează agresiv, spulberând doar în două zile peste un sfert din aceste câștiguri.

Bogatul (investitorul de succes) știe prețul banului mai bine decât săracul. În criză, banul nu este ieftin, deși dobânzile par foarte mici. În șoc economic, mai ales imediat după prima manifestare violentă de corecție economică și financiară, banul devine scump și foarte prețios deși dobânda este scăzută, negativă. Este mică la depozite, mare la credite, cum altfel? Prețul volatilității piețelor financiare și a dramei economice se măsoară în cost al riscului și al banilor implicit (nu explicit, dobânda) mai mare. Cost al banilor mare înseamnă risc mare. Oportunitățile deghizate, deși aparent abundente, s-ar putea să fie mai degrabă un mare pericol decât o bună șansă de a face bani. Iar când ești sărac, volatilitatea extremă a piețelor și scăderea drastică a capitalului te fac să iei decizii pripite, greșite, să vinzi prea repede sau să cumperi prea târziu. Sau, în cele din urmă, să te uiți de pe margine, pentru că nu mai ai suficient capital exact atunci când apar oportunitățile reale.

O regulă de bază, pe care o învaţă imediat investitorul obişnuit, la modul perdant al plasamentelor sale nedisciplinate şi induse emoţional, este că piaţa financiară nu are prea multă consideraţie pentru nevoia imperioasă a acestuia de a face bani repede. Cum natura umană este, în general, imună la învăţare, investitorii uită repede şi reţin puţine învăţăminte din experienţa financiară a lor sau a altora. Astfel, cei mai puţin raţionali financiar – investitorii săraci au reconfirmat lipsa de disciplină, pe multele corecţii şi reveniri ale bursei din perioada crizei pandemice, dar şi cu pasivitatea sau inerţia aversiunii la risc, recent dobândite.

Investitorii săraci nu vând pozițiile în pierdere, pentru că încearcă să amâne, pe cât posibil, disconfortul psihologic și afectiv al recunoașterii pierderilor nerealizate și, deci, al monetizării unei decizii nereușite, în speranța că, în cele din urmă, investiția va începe să crească din nou și astfel va reveni cel puțin către performanța medie. Investitorii bogați au ajuns avuți tocmai pentru că nu vând în pierdere, având banii, timpul și răbdarea de a aștepta. Dând dovadă de încăpățânare și inerție decizională, investitorul sărac își schimbă greu percepțiile, chiar și atunci când faptele par să contrazică evident opiniile sale formate anterior. Săracul, fie ignoră, fie tratează cu scepticism informațiile noi, cele care nu sunt în conformitate cu ideile sale preconcepute și greu modificabile, formate sub amprenta afectivă puternică a experiențelor anterioare. Exact ca la votul politic, dar acest vot economic – se face cu portmoneul propriu iar eroarea deciziei se vede imediat.

Bogatul, investitorul experimentat, este cel care folosește, la modul adecvat și eficient, atât elemente de analiză economică rațională, cât și cele de înțelegere a comportamentului propriu și al celorlalți. Și alte elemente specifice individuale (acces diferit la informație, timp de procesare a acesteia, orizont investițional, atitudine la risc, presiunea mediului social), pot justifica, la un moment dat, opiniile și deciziile diferite ale investitorilor. După cum a dovedit-o evoluția piețelor financiare din perioada crizei pandemice, chiar și aceste portofolii deștepte, dacă nu sunt rebalansate pro-activ și la momentul potrivit prin realocare, pot conduce la pierdere investițională și de raport păgubos între riscul asumat și rentabilitatea obținută. Interesant, chiar și cei bogați și experimentați pierd, și nu puțin și nu de puține ori.

Între ciocanul economic american și nicovala  de manufactură chineză, va fi dificil de readus economia mondială la nivelul de schimburi comerciale și financiare pentru evitarea unei recesiuni. Într-un scenariu negativ, România va intra fără vină în era deficitelor și a scăderii economice cu două cifre, dar nu va face notă discordantă față de alte națiuni aflate în situații deficitare ale finanțelor publice. Soluția de compromis, greu de digerat, dar de ultimă instanță, va fi cea a fabricării banilor de către banca centrală strict pentru consumul propriu al economiei. Pentru că banii instituționali de avarie (FMI, BM,) vor fi greu de susținut politic. De inflație pare că nu avem a ne teme, atât salariile cât și prețul materiilor prime vor sta o vreme în domeniul creșterii negative. Astfel BNR poate va fi convinsă/constrânsă, să monetizeze partea ne-finanțabilă de piață a deficitului bugetar. Adică să reducă dobânda dar și să cumpere titluri de stat în continuare pentru că inflația și cursul nu sunt amenințări imediate. Iar cursul valutar poate rămâne stabil pentru că îl calculăm față de o monedă care se depreciază ea în locul leului, moneda euro. Cu avantajul menținerii psihologice a cursului dar și cu beneficiul pentru reducerea deficitul de cont curent. Un euro depreciat face leul mai ușor de protejat.

Dacă riscul de scenariu pesimist se materializează, alternativa unor împrumuturi externe trebuie să supra-compenseze scăderea economică.

Estimez că într-un scenariu mediu spre negativ, pentru o scădere de până la 10% e nevoie de finanțare externă (FMI et co) sau internă (BNR) în jur de 5% din PIB, 10 miliarde de euro.

Apoi, începând de anul viitor, resursele generate, vor putea fi folosite și pentru creștere economică. Iar deficitul folosit pro-activ pentru creștere și investiții, nu reactiv doar pentru cheltuieli fără venituri. Altfel, este probabil ca în partea a doua a anului, fără împrumut de capital suplimentar, economia convalescentă să nu genereze suficientă cinetică a veniturilor.

Dacă BCE estimează scenarii de – 7 la – 12% scădere pentru zona euro, rămâne că pentru noi, în aceste estimări, trebuie să fim și mai sobri, și mai serioși. BCE nu va cumpăra titlurile în euro ale României, doar eventual BNR. Compresia economică, drama pe piață muncii, schimbarea modului de afaceri, reducerea exporturilor vor fi foarte serioase și profunde. Și trebuie considerate și pregătite cu soluții în scenariul negativ. Altfel, rămânem, ca omul sărac, cu lipsa de bani exact atunci când am avea cea mai multă nevoie pentru noile oportunități.