Jurnal. Despre capitularea Rusiei, nu a Ucrainei

„Mass media publică – infrastructură națională de reziliență informațională în era războiului hibrid și a manipulării digitale. O conversație despre libertatea de opinie, încredere și responsabilitate”, a fost tema dezbaterii organizate joi, 27 noiembrie, de Club România, un think tank apolitic de reflecție și analize, la Biblioteca Centrală Universitară. Așezate sub regula Chatham House, informațiile desprinse din intervențiile vorbitorilor pot fi citate, dar nu atribuite. Las aici cele câteva rânduri și gânduri pe care le-am rostit.

• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme

Din prețuire pentru membrii Clubului România pe care l-am fondat și eu, alături de Marius Stoian, în 2011, vă vorbesc astăzi, mai puțin conceptual, și mai mult faptic, pornind de la istoria personală, din perspectiva subiectului de presă, și a generatorului de presă. În final, chiar și a angajatorului în presă.

În 1996, înaintea erei digitale, eu însămi am fost victima unui Fake News, generată de doi colegi. Aveam 21 de ani.

Un an mai târziu, am scris o carte, gândind, naiv, că-i pot convinge pe oameni că nu era vorba despre spionaj, ci despre o banală poveste de dragoste. Astăzi n-aș mai scrie-o, pentru că nu mai am naivități despre oameni.

Doi ani mai târziu, unul dintre cei doi semnatari ai acestui Fals i-a trimis o Scrisoare partenerului meu de Fake News, în limba franceză, în care se recunoștea victima unei dezinformări și îi prezenta scuze pentru faptul că a generat distrugerea unei cariere profesionale impecabile. Și a unei vieți personale. Sau a două, trei…

Au trecut aproape 30 de ani de atunci, și doar pentru faptul că eu știam adevărul, nu am simțit nevoia să-l mai fac cunoscut și altora, și nu am publicat această scrisoare, ajunsă și la mine, la acel moment, despre care vorbesc pentru prima dată acum.

Cred că unii operează în judecăți și astăzi cu falsul de atunci, ceea ce mă amuză.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că un fals propagat public nu poate fi reparat nici măcar de adevăr, pentru că forța de tracțiune și diseminare a primei informații este neegalată ca impact de orice corecție ulterioară.

Este valabil în cele mai multe situații și avem recent cazul ziarului New York Times, care a publicat o fotografie cu un copil subnutrit, transformându-l în imaginea „foametei generate de Israel în Fâșia Gaza.” În realitate, era doar un copil care suferea de diferite boli, iar rectificarea făcută de redacție n-a ajuns nici măcar la o treime din cei care citiseră știrea inițială în New York Times. Nu mai zic la cei care au preluat-o și rostogolit-o la nivel planetar.

Istoria personală însă m-a educat fundamental profesional.

În cei 18 ani de existență ai revistei Q Magazine, pe care am fondat-o nu ca ONG, în care să primesc donații, ci ca Societate Comercială care contribuie la bugetul statului român și care se supune regulilor concurenței, am avut un singur proces, cu un fond de investiții din Cluj, despre care am scris că este un nou Caritas. L-am câștigat și, dupǎ un an, viața m-a confirmat prin dispariția celor care mă acționaseră în judecată.

Recent, vorbind la telefon cu două persoane publice, Tamila Cristescu și Alina Gîrbea, care au în comun faptul că sunt rudele unor oameni politici celebri, au poziții publice în stat și au devenit subiecte de presă, mi-au spus: „Sunteți singurul jurnalist care m-a sunat!”

Asta spune multe despre nivelul profesional al presei de azi.

Dar unde s-a mutat granița dintre jurnalism și conversație socială? Cum mai separăm meseria de jurnalist, de vocația activismului social? Sunt întrebări la care ar trebui să răspundem înainte de orice.

Fiecare deținător de pagină sau cont pe platforme sociale este jurnalist, producător de emisiune, sau film, după caz. Podcasteri fără certificare media concurează sau chiar depășesc moderatorii cu brevet de jurnalist. Așadar, ce mai numim a fi media și mai ales…mai există profesia de jurnalist? 

Există, dar nu mai este așezată și percepută diferit de preocuparea și ocupația unor oameni care produc conținut după propriile reguli, limite intelectuale și obiective. Câteodată, din ce în ce mai des, aceștia depășesc în audiență emisiuni de prime-time la posturi generaliste de televiziune.

Pentru mine, libertatea de exprimare se termină acolo unde încep daunele pe care aceasta le poate cauza cuiva.

Infrastructura națională de reziliență informațională se sprijină pe CNA (care a preluat discret și responsabilitatea supravegherii net-ului) și pe fact-checkeri (notificatori de încredere ai platformlor sociale).

Prima este organizație politică, cei din urmă sunt născuți din bazin ideologic de stânga.

„Prima victimă a unui război este adevărul” știm de la senatorul american Hiram Johnsons și v-aș da doar câteva exemple de Fake News celebre, din presa democrată, a țărilor cu valori europene, nu din cea a dictaturilor pe care le dezavuăm.

Războiul din Irak și armele de distrugere în masă care, de fapt, nu au existat.

CNN, Fox News și altele care au transmis reportaje contradictorii și adesea bazate pe surse anonime și neconfirmate, în cazul Atacului de la Benghazi, din 2012, creând confuzie și alimentând narațiuni politice false despre natura acestui atac și răspunsul administrației americane.

Revista „Rolling Stone” care a publicat în 2014 un articol detaliat despre un presupus viol în grup la o fraternitate a Universității din Virginia. S-a dovedit ulterior că se bazau doar pe mărturia unei surse extrem de nesigure, articolul a fost retractat și a dus la procese în justiție.

Articolele despre Campaniile Trump/Rusia (2016-2020) s-au bazat pe informații din Dosarul Steele (care conținea afirmații neverificate și false), au exagerat dovezile implicării rușilor în alegerile americane, ulterior nefiind confirmate de investigațiile oficiale. 

Prezentatorul de știri Brian Williams, de la NBC News, a fost suspendat în 2015 pentru că a făcut în mod repetat afirmații false despre experiențele personale din timpul corespondențelor de război din Irak și de la alte evenimente majore. 

Recentul caz al BBC, în care postul public britanic a difuzat un documentar („Panorama”) în care a fost editat discursul lui Donald Trump din 6 ianuarie 2021 pentru a da impresia că acesta ar îndemna direct la violență, omițând secțiuni în care el cerea, de fapt, proteste pașnice. 

Ulterior, BBC a prezentat scuze și directorii postului au demisionat admițând c-a fost o „eroare de judecată”.

În 2003, Sky News a prezentat un reportaj în care părea că un submarin britanic lansează o rachetă, dar „lansarea” a fost, de fapt, înregistrată la doc, folosind material vechi. Comisia de reglementare a media din SUA a decis că Sky News a încălcat regulile de acuratețe și televiziunea a fost amendată. 

Publicația germană Der Spiegel care a publicat în 2012 mai multe articole și un podcast despre o fetiță refugiată („Maria”) care ar fi murit la granița Turciei cu Grecia, prezentând acuzații la adresa autorităților grecești. Ulterior, s-a descoperit că informațiile sunt fabricate sau nu pot fi verificate, și ziarul a retras articolele. 

Thomas Deichmann – Critica asupra imaginilor „lagărului de la Trnopolje”. În anii ’90, Thomas Deichmann a susținut că un celebru reportaj al ITN (mass-media britanică) despre prizonieri bosniaci sever subnutriți într-un lagăr era de fapt o manipulare: filmările s-ar fi făcut în interiorul unui complex de refugiați, nu într-un lagăr de exterminare. 

În perioada alegerilor pentru Bundestag, din 2021, au circulat citate false atribuite Annalenei Baerbock (de exemplu, ideea că vrea să interzică animalele de companie), preluate de unele media internaționale fără verificare. 

„Trump a hrănit peștii koi în exces” (2017). BBC și alte rețele (CNN, Time) au difuzat imagini trunchiate, sugerând că Donald Trump a vărsat toată mâncarea pentru pești într-un iaz, în Japonia, în timp ce Shinzo Abe ar fi fost mai „civilizat”. Versiunea completă arăta că Abe făcuse exact același lucru cu câteva secunde înainte. BBC a recunoscut editarea înșelătoare.

CNN & MSNBC și cazul „Covington Catholic kids” (2019). Presa importantă a prezentat un grup de liceeni MAGA (cu Nick Sandmann în prim-plan) drept rasiști care hărțuiau un bătrân nativ american. Filmările complete au arătat exact opusul: elevii erau provocați și hărțuiți. CNN a plătit peste 275 milioane de dolari daune lui Sandmann, Washington Post și alții plătind și ei despăgubiri importante.

NBC și editarea apelului lui George Zimmerman la 911 (2012, cazul „Trayvon Martin”). NBC a difuzat o versiune trunchiată care făcea să pară că Zimmerman spunea „He looks black” (Arată negru) din rasism. Varianta completă: „He looks like he’s up to no good… He looks black” („Arată ca și cum nu se simte bine, arată negru!” era răspuns la întrebarea dispecerului care încerca să afle starea celui pentru care se solicita Salvarea).

NBC a concediat mai mulți angajați și a plătit o sumă confidențială imensă familiei Zimmerman.

„Officers killed by Russian bounty on US troops in Afghanistan” (2020). New York Times și alții au scris că Rusia îi plătea pe talibani să ucidă soldați americani și că Donald Trump știa și nu a făcut nimic.

Pentagonul și serviciile de informații au declarat ulterior că informația nu se verifică și e falsă. NYT a adăugat un „editor’s note” important, corectând falsul.

ABC News – Fotografii false din Siria prezentate ca fiind din Kentucky (2019). În timpul unui reportaj despre atacurile turce asupra kurzilor, ABC a difuzat imagini spectaculoase cu explozii nocturne spunând că sunt din Siria, când acestea erau, de fapt, dintr-un show de arme din Kentucky (2017). ABC a retras reportajul și a prezentat scuze.

Dan Rather & CBS – „Memo-urile Killian” despre serviciul militar al lui George W. Bush (2004). Reportajul „Memo Gate” s-a bazat pe documente care s-au dovedit rapid falsuri evidente. CBS a retractat povestea după 12 zile, iar Dan Rather și-a pierdut postul. 

The Guardian & alții care au publicat informația potrivit căreia „Paul Manafort l-a vizitat pe Assange la ambasada Ecuadorului” (2018). The Guardian a publicat informația că Manafort l-a întâlnit de trei ori pe Julian Assange în ambasadă. Nu a existat nicio dovadă; registrele de vizitatori nu arătau așa ceva. Assange a dat în judecată publicația; ziarul nu a retractat oficial informația, dar povestea este considerată de toată lumea o invenție.

Și aș putea continua cu sute astfel de exemple…

CUM SE FACE? Limitând accesul la platformele sociale? Și dacă media tradițională este mult prea politizată și adevărul triumfă doar pe internet?

Sau ca în Statele Unite, unde este permis tot ce nu este interzis de lege și media tradițională se bate cu platformele sociale în acuzații de fake news? 

Nu există răspunsul corect și nici rețeta miracol, există doar căutarea căii, pe care sper ca inteligența naturală să o indice celei artificiale, căci aceasta din urmă ne va modela conștiința și comportamentul în anii ce vin. 

Înainte de-a ne gândi la reziliența națională pe care statul trebuie să o demonstreze în fața războiului hibrid pe care îl duc inamicii noștri, cred că ar trebui să ne gândim la cât de predispuși, educați, și formați suntem noi înșine în fața falsurilor.

Personal, ca om care a trăit într-o țară atacată permanent de ruși, am reușit să rămân necontaminată, nevirusată de propaganda rusă și să mă întreb în aceste zile nu ce formă ia capitularea Ucrainei în războiul declanșat de invazia ilegală și neprovocată a Rusiei – CUM VĂD CĂ SE ÎNTREABĂ MULȚI – ci doar CINE VA SEMNA ACORDUL DE CAPITULARE A RUSIEI?, după ce Putin, care a căzut pe scări, a făcut pe el, și s-a luptat când cu botoxul, când cu cancerul, a murit, în final?

Eu am citit doar presa ucraineană și pe cea din țările democratice pentru că la cea rusească nu am avut acces prin lege, în numele „libertății de opinie, încrederii și responsabilității”, tema noastră de astăzi.

Concluzia mea este că atunci când vorbim despre apărare, de orice fel ar fi aceasta, trebuie să plecăm de la luciditate.

Dar toți ne iubim iluziile, nu?