Dimitrie Cantemir, „Filosof între regi, rege între filosofi”

„Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de litere şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui, după care tânjeşte, şi aventurier, (…) academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, (…) Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”, scria George Călinescu.

La 350 de ani de la nașterea sa, și la 300 de ani de la trecerea în nemurire, Q Magazine i-a intervievat pe academicianul Andrei Eșanu, pe cantemirologul Ștefan Lemny, fost responsabil pentru colecțiile de istorie dedicate Europei centrale și orientale, de la Biblioteca Națională a Franței, și pe actorul Alexandru Repan, care l-a interpretat pe domnitor în filmul omonim din 1973, cum s-au întâlnit cu Dimitrie Cantemir și de ce rămâne acesta o figură neegalată în istoria și cultura română.

• Cazul Lukoil. Bulgarii obțin prelungire de la americani, ungurii exceptare, noi… nimic. Se așteaptă noi creșteri de preț la benzină și motorină
• Ambasadorul Rusiei a fost convocat la MAE și i s-au prezentat dovezi concrete ale dronei trimise în Ucraina, căzute în România. Ce spun rușii
• Stiliștii au nevoie de stilist
• Din cauza lipsei de gardieni, deținuții au ajuns să se păzească singuri
• Grădina Operei Comice pentru Copii, transformată în orașul poveștilor de iarnă

Mircea Badea a prezentat revista Q Magazine la emisiunea „În gura presei” din 17 august

GENIU CU UN TATĂ ANALFABET

50 de ani de viață și de operă.

de Acad. ANDREI EȘANU, membru al Academiei Republicii Moldova

Pasionat de istoria culturii și civilizației medievale și moderne din Sud-Estul și Estul Europei, acad. Andrei Eșanu a efectuat cercetări în domenii precum istoria politică și relațiile internaționale, istoria militară a Țării Moldovei (sec. XIV–XIX); a analizat probleme de istorie și civilizație urbană medievală și modernă; probleme de istorie și cultură ecleziastică și spiritualitate; a scris studii despre mari personalități și centre de cultură ale Moldovei

PRIMA OPERĂ, LA 17 ANI

Marele nostru înaintaș, Dimitrie Cantemir, s-a născut la 26 octombrie 1673, la Iași sau Galați, în familia lui Constantin Cantemir, fost ţăran din satul Silişteni, ţinutul Fălciului, și a Aniței Bantăş, descendentă dintr-o modestă familie boierească. În tinerețe, tatăl său s-a călit în lupte, ca mercenar, în Polonia, după care, întorcându-se în Moldova, dar și în Valahia, a fost atras în diferite dregătorii pe lângă domnii celor două țări românești.

Deși om fără carte, datorită calităților sale de militar, de om cu dreaptă judecată și de bun simț, a ajuns în 1685 domn al Țării Moldovei, scaun pe care l-a deținut până la moarte  (martie 1693).

Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, a domnit peste Moldova timp de opt ani

Soția sa, Anița Bantăş, era o femeie deosebit de instruită și cultă pentru acele timpuri, de la care fiul ei, Dimitrie, a moștenit dragostea de carte.

Deși era analfabet, știind numai să se iscălească, Constantin Cantemir  a dat o educaţie aleasă copiilor săi, Antioh şi Dimitrie.  El a chemat dascălii cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot, filozof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena.

Până să fie luat ca ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase deja studii temeinice, studiase profund limbile slavonă, greacă şi latină. La un nivel mai înalt, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol (unde a stat circa 22 de ani, cu întreruperi), atât la şcoala Patriarhiei din acest oraş, cât şi la diverşi profesori particulari, de formaţie culturală europeană, în special bizantină şi post-bizantină şi de formaţiune culturală orientală turco-arabo-persană.

Dacă în Moldova, încă de adolescent, a manifestat un mare interes față de istoria și civilizația patriei sale, a românilor în general, în timpul şederii sale îndelungate în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a aprofundat studiile în domeniul istoriei, culturii şi civilizaţiei orientale.

În acest mediu de interferență culturală islamică și creștină, tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura.

Fiind înzestrat cu excepțională memorie și capacitate de asimilare a cunoștințelor, încă de la vârsta de 17-18 ani, a elaborat în cinci luni prima sa lucrare intitulată „Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu  trupul”, sub conducerea dascălului său, tipărită la Iași în 1698, în care face dovada unui vast orizont în domeniul teologiei și filosofiei.

Dimitrie a manifestat un viu interes, atât față de viața politică din țările române (pe fundalul rivalității cu Brâncoveanu), cât și față de cea din mediul Aulei othomanice.

În această atmosferă tensionată, Cantemir scrie în 1705 romanul alegoric „Istoria Ieroglifică” (rămasă multă vreme în manuscris), prin care excelează în deslușirea profundă a intrigilor celor două curți domnești, demascând scopurile meschine și egoiste ale multor boieri și demnitari de atunci, reprezentați în lucrare printr-o frumoasă și captivantă narațiune artistică, apelând la întregul spectru al bestiarului.

PRETENDENT LA TRON

Dacă Antioh, fratele său mai mare, reușește să ajungă domn al Moldovei în două rânduri (1695-1700 și 1705-1707), Dimitrie – după ce s-a căsătorit (1699) cu prea frumoasa domniță Casandra, fiica domnului valah Constantin Șerban Cantacuzino (1678-1688) – se stabilește la Constantinopol, unde își procură un fastuos palat pe malul Bosforului. Aici își dedică timpul atât activității cărturărești, cât și întâlnirilor cu înalți demnitari turci, inclusiv din anturajul apropiat al sultanului, dar și cu mai mulți ambasadori europeni.  Este interesant și faptul că prin 1704-1705 are loc o apropiere între prinții Cantemir și Constantin Brâncoveanu, realizată prin intermediul lui Toma Cantacuzino (1665-1721), mare demnitar al lui Brâncoveanu.

Casandra, soția domnitorului

Înțelegerea s-a făcut prin compensarea unor pierderi de proprietăți ale Casandrei în Valahia, pe de o parte, iar pe de alta, prin renunțarea de către Dimitrie Cantemir la scaunul Țării Românești. Astfel, se dedică întru totul activităților sale intelectuale, scriind o serie de lucrări teologo-filosofice și chiar de muzică, inventând în acest scop un sistem aparte de notație și de fixare pe hârtie a melosului turco-oriental.

Cu ocazia urcării în scaun a sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730), Dimitrie Cantemir îi oferă acestuia o frumoasă culegere de opere muzicale numită „Tratatul de muzică turcească”, scrisă chiar de el. Lucrarea, păstrată până astăzi în Turcia, a devenit cunoscută în întreaga Europă, principele fiind recunoscut și ca mare compozitor turc. 

DOMN ȘI REFUGIAT

Această liniște aparentă s-a destrămat către 1710, când se acutizează din nou relațiile dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic pe de o parte, și Imperiul Rusiei, pe de altă parte.

În aceste condiții, sultanul avea nevoie ca pe scaunul Moldovei să fie un domn în care să aibă toată încrederea. La sfatul hanului Crimeei, sultanul s-a oprit la beizadeaua Dimitrie Cantemir. Acțiunea s-a declanșat în noiembrie 1710, când Dimitrie, în mare grabă, este făcut domn și trimis la Iași. Pentru prima dată, tronul era dat unui domn moldovean, fără ca acesta să aducă vreo ofrandă sultanului și marilor săi demnitari, ba chiar i se scutea pe un an țara de haraci. (n.r taxe).

Ajuns în capitala Moldovei, noul domn urma să aducă la îndeplinire trei porunci ale sultanului: să repare drumurile și podurile, între care și cel de la Dunăre, și să adune provizii pentru oastea otomană; să-l prindă și să-l trimită la Poartă pe Constantin Brâncoveanu; să acumuleze informații despre intențiile și mișcările de trupe ale țarului Rusiei Petru I (1672-1725), care, în decembrie 1710, declarase război Imperiului turcesc.

În primele luni ale lui 1711, domnitorul era încredințat că a sosit momentul căderii Imperiului Otoman și al ascensiunii „Monarhiei Nordului”, conform conceptului biblic de perindare a imperiilor pe arena istorică. El credea cu tărie că a sosit, în cele din urmă, timpul afirmării și dominației Rusiei lui Petru I.

Drept urmare, la 2 aprilie 1711, domnul Moldovei încheie o alianță politico-militară secretă cu țarul.

În acest scop a fost elaborată, chiar de Dimitrie Cantemir, o „Diplomă” constând din 17 puncte, pe care Petru I a acceptat-o integral, semnând-o. Conform acesteia, țarul intra cu trupele sale în Moldova, pentru a o elibera cu ajutorul unităților de oaste moldavă. Totodată, în urma acestor acțiuni concertate, Moldova urma să-și recapete vechile teritorii pierdute (vechea Basarabie, zisă Bugeac, cu cetățile de la mare și Dunăre), iar Cantemir se alegea cu domnie ereditară în spiritul monarhiilor absolute europene și cu suveranitatea țării, care trebuia să fie permanent sub protecția puterii creștine ortodoxe nordice ș.a.  

Evenimentele hotărâtoare s-au declanșat în primăvara-vara anului 1711, când Petru I ajunge la Iași, cu  sfetnicii și comandanții săi militari, unde aceștia sunt întâmpinați cu mult entuziasm și încredere în izbândă.

Lupta hotărâtoare, care a durat 3-4 zile, s-a dat lângă satul Stănilești, pe Prut, mai la sud de Huși, în care oastea moldo-rusă, de circa 45.000-47.000 de soldați, s-a confruntat cu o armată turco-tătară de peste o sută de mii, înzestrată cu un număr mult mai mare de piese de artilerie și cavalerie numeroasă, încât aliații creștini au suferit o grea înfrângere.

În urma armistițiului semnat la 12 iulie 1711, oastea rusă trebuia să părăsească precipitat Moldova. De menționat că turcii cereau insistent să le fie predat ghiaurul Dimitrie Cantemir, dar Petru cel Mare a făcut totul pentru a-l salva și, conform unuia din cele 17 puncte ale Diplomei, era luat cu toată familia și demnitarii săi în Rusia, unde urma să i se compenseze toate pierderile materiale prin oferirea de proprietăți pe măsura demnității lor.

Drumul pe timp de vară spre Rusia a fost anevoios și chiar periculos, dat fiind faptul că obozul (n.r. alai) lui Cantemir era permanent amenințat de iureșul atacurilor tătărești. În cele din urmă au ajuns la Kiev, apoi la Harcov, unde doamna Casandra s-a îmbolnăvit grav, în plină iarnă, din cauza lipsei de medici și de medicamente. Din nefericire, în mai 1713, Casandra s-a stins din viață lăsându-i orfani pe cei șase copii ai săi, două fete, Maria și Smaragda, și patru băieți: Matei, Constantin, Șerban și Antioh.

Dimitrie Cantemir a primit unele proprietăți în gubernii apropiate de Moscova, unde a întemeiat un sat care îi poartă numele, Dimitrievca, precum şi unele averi imobile în Moscova şi Sankt Petersburg.  Aici își continuă activitățile sale cărturăreşti, se ocupă de educaţia şi instruirea copiilor săi, precum şi de treburile gospodăreşti și de amenajarea moşiilor. Construiește chiar şi o biserică, după un proiect propriu.

În lunile de iarnă, se află mai mult în casele de la Moscova, unde lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg în instituţiile de învăţământ şi de cultură, create în mare parte din iniţiativa personală a lui Petru I.

ACADEMICIAN BERLINEZ

Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele dintre operele sale, atât cele care ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cât şi de cea a civilizaţiei orientale turco-arabo-persane.

Această faimă de savant orientalist de vastă cultură intelectuală, şi de autor al unor lucrări ce prezentau mare interes pentru oamenii de ştiinţă din Europa de atunci, i-a determinat pe savanţii germani, aflaţi în serviciul ţarului, să-l propună și să fie ales în 1714 membru titular al Academiei din Berlin.

În corespondenţa cu ţarul și cu alţi demnitari ruşi, Cantemir cerea să i se dea o slujbă pentru „a nu mânca pâinea degeaba”. Cât priveşte rugămintea către Petru cel Mare, de a fi pus în slujba instituțiilor de stat, i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere, în 1719-1720, dar nu înainte ca el să facă mai multe drumuri în noua capitală a Imperiului, unde să-l cunoască mai îndeaproape pe țar şi pe demnitarii din anturajul său.

Nobilul moldovean a fost foarte apreciat la Curtea ţarului, un motiv în plus fiind și căsătoria, în 1720, cu tânăra cneaghină Anastasia Trubeţkaia, deosebit de frumoasă și instruită, după spusele diplomaților occidentali din Petersburg. 

Când ţarul pregătea o nouă campanie militară spre sud, Dimitrie Cantemir a fost avansat în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale ruse, fiind numit senator şi consilier de taină, adică unul dintre cei mai apropiaţi dregători ai lui Petru I.

În timpul campaniei „persiene” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost șeful tipografiei imperiale de campanie. 

Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii şi activităţii sale sunt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a lucrării „Cartea sistemei sau a stării religiei mahomedane”, scrisă în limba latină și tradusă în rusă.  Lucrarea reprezintă o sinteză a întregului complex cultural al popoarelor de religie mahomedană, cuprinzând detalii despre învăţământ, literatură, filosofie, legislaţie, medicină, credinţe şi  superstiţii ale acestora.

La Universitatea Oxford, în cadrul Facultății de Istorie, a fost înființat Institutul Cantemir, centru de cercetări interdisciplinare, dedicat Europei Centrale și de Est.

Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri în aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. Drept urmare, în scurtă vreme după întoarcerea de pe un drum atât de greu şi plin de primejdii, se stinge din viaţă la 21 august 1723, la moşia Dimitrievca şi este înmormântat în biserica pe care a construit-o la mănăstirea grecească Sfântul Nicolai din Moscova.

Așa s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti.

În 1935, la insistențele lui Nicolae Iorga, osemintele lui Cantemir, descoperite întâmplător în timpul lucrărilor la metroul din Moscova, au fost readuse în țară. Principele a fost reînhumat în Biserica „Trei Ierarhi” din Iași. Potrivit unor documente oficiale, în raclă s-ar fi aflat doar o parte din oseminte, îmbrăcate într-un veşmânt oriental, însă fără nicio bijuterie care să fi aparţinut domnitorului. În plus, craniul lui Cantemir lipsea. Pe lespedea sa stă scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

NECUNOSCUTUL CANTEMIR

Eșecul politic a determinat, poate, succesul cărturarului.

de ȘTEFAN LEMNY, cantemirolog

Specializat în istoria secolului al XVIII-lea românesc şi francez, Ştefan Lemny a fost responsabilul Bibliotecii Naţionale a Franţei care se ocupa de îmbogăţirea fondurilor acestei instituţii cu publicaţii despre Europa Centrală şi de Răsărit. Istoricul de origine română a repus în circuitul de idei o dinastie de importanţi intelectuali din istoria culturală a Europei: cea a Cantemireştilor.

2023 ESTE DECRETAT, DE GUVERNUL ROMÂNIEI, „ANUL CANTEMIR”!

Prima reacție la acest anunț a fost un amestec de bucurie și tristețe. Bucurie deoarece orice inițiativă pentru comemorarea unei figuri de seamă a trecutului cultural românesc nu poate fi decât salutată și binevenită. Bucurie pentru că, venind din partea unor parlamentari și oficializată de un decret prezidențial, hotărârea este o recunoaștere a importanței naționale a evenimentului.  Tristețe pentru că aș fi dorit ca propunerea să vină, în primul rând, din rândurile comunității științifice, potrivit altui calendar, de mai lungă durată.

Dacă responsabilii vieții științifice ar fi gândit evenimentul mai devreme, așa cum se întâmplă în asemenea cazuri în lumea academică internațională, s-ar fi putut lansa proiecte de cercetare de mai mare anvergură, evitând riscurile intervențiilor ocazionale, pregătite în grabă în câteva luni. Nu ne rămâne decât să sperăm că, în lipsa proiectelor colective, pregătite din timp, inițiativele diverse, stimulate de acest decor aniversar, vor fi cât mai folositoare, și că manifestările vor pune în lumină noi studii de valoare.

DE CE ESTE IMPORTANT CANTEMIR?

Primul studiu pe care am avut ocazia să-l scriu despre Cantemir, la începutul anilor 1980, atunci când nu-mi imaginam că mă voi consacra studierii vieții și operei sale, era dedicat unui personaj despre care nu se știa până atunci mare lucru: Johan Lorenz Schmidt, traducătorul în germană al „Istoriei Imperiului Otoman”, apărută la Hamburg, în 1745, un traducător încercat și cutezător.

Principele Dimitrie Cantemir cunoștea turca, persana, araba, greaca, latina, italiana și slavona. A aprofundat idiomurile slave, prin aplicarea slavonei vechi la traducerea liturghiilor bizantine pentru Biserica Ortodoxă Rusă.

Motivul pentru care s-a încumetat la această traducere, după cum mărturisea, a fost acela că opera respectivă era „fără asemănare în felul ei”.

Aprecierea sa mi se pare și acum plină de importanță pentru recunoașterea de care s-a bucurat „Istoria otomană” a savantului român. Dar ea merită reținută și pentru a vorbi despre personalitatea autorului și despre importanța întregii sale opere, aflate sub semnul unicității în peisajul culturii române, sud-est europene, dar și, fără a exagera, universale. Unicității și modernității!

Mi se pare sugestiv că portretul care îl reprezintă cel mai bine în imaginarul colectiv pe Cantemir nu are nimic comun cu lungul șir de domnitori care l-au precedat și i-au urmat la tron, reprezentați în tablourile votive bisericești.

Dimitrie Cantemir s-a ocupat și de medicină. În operele sale științifice se vorbește despre tratamentul cu ierburi, terapia medicamentoasă, terminologie medicală, problemele de etică a practicii medicale. A făcut prima descriere a abordului (n.r. în chirurgie, cale de acces la un organ) transabdominal al herniilor abdominale, pe când era la Constantinopol.

În gravura ce deschide amintita Istorie, în ediția ei engleză din 1734-1735, el apare ca și Ludovic al XIV-lea, Eugen de Savoia sau Petru cel Mare, în corsetul armurii medievale – semn al atributelor sale princiare pe câmpurile de bătălii – dar și în postura de savant cu un sul maiestuos pe care îl ține într-o mână – probabil diploma Academiei din Berlin – alături de un teanc de cărți.

Tabloul din anii de maturitate este, din acest punct de vedere, important pentru că indică evoluția aparenței exterioare a principelui în sensul europenizării sale. Nimic nu arată însă mai bine sensul acestei evoluții decât opera și activitatea sa. Desigur, această aspirație individuală nu este ruptă de un context social și istoric mai general, reflectând evoluția timidă, dar reală, a societății românești și est europene spre noi orizonturi culturale, moderne. 

PASAGER PE SCENA POLITICĂ

Familia lui Dimitrie Cantemir este, de altfel, un exemplu sugestiv al acelor „homines novi”, de modestă obârșie, aspirând a depăși condiția lor inițială și de a cuceri un rol nou în societate, pe măsura ambițiilor și a calităților personale.

Grație acestei ambiții, Cantemireștii realizează o ascensiune spectaculoasă, o ascensiune care este opera lui Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie, boier de origine modestă, care, reunind bravura armelor cu abilitatea diplomatică, a reușit să ajungă, în „seara” vieții sale, pe tronul Moldovei. El a lăsat, astfel, moștenire urmașilor săi nu doar un blazon domnesc și ambiția de a domni, ci chiar ideea perpetuării visului său dinastic.

Dimitrie Cantemir, frescă realizată de Ciprian Istrate

Dar această continuitate a idealulului părintesc se conjugă la Dimitrie cu o altă însușire cu totul aparte: pasiunea culturală. Fără această calitate, el s-ar fi ilustrat doar prin rolul său pasager pe scena vieții politice. Faptele se cunosc: domnia sa de scurtă durată în Moldova (1710-1711), angajarea sa surprinzătoare alături de Petru cel Mare contra Porții, terminată cu un lamentabil eșec care a dus la exilul rusesc până la moartea sa în 1723.

Nu politica îl consacră în istorie, ci cultura…

Ceea ce surprinde cel mai mult în existența acestui actor al istoriei este pasiunea sa cărturărească. Numărul de titluri și diversitatea domeniilor abordate fac din el, din acest punct de vedere, un exemplu „fără asemănare”, mai ales pentru lumea românească și est-europeană din epoca respectivă. 

În afară de diversitatea preocupărilor, esențială este importanța contribuției fundamentale în toate domeniile pe care le-a străbătut: în literatură, unde „Divanul” sau „Istoria ieroglifică” au pus bazele dezvoltării creației literare moderne, în istoriografie, unde „Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor” a marcat o profundă înnoire prin concepție, erudiție și metode; în gândirea filosofică, unde lucrările sale au anunțat începuturile logicii și metafizicii românești; în muzică, în care s-a dovedit un remarcabil instrumentalist, creator de noi compoziții și teoretician original etc.

În afară de cultura otomană, prin originalitatea creației sale muzicale, și de Rusia, unde „Sistema religiei mahomedane”, publicat în 1722, a deschis orizonturi dezvoltării studiilor orientale, și în cultura europeană, grație importanței pe care „Istoria Imperiului Otoman” a avut-o în secolul XVIII și la începutul secolului următor, Dimitrie Cantemir și-a câștigat un rol de excepție nu doar în dezvoltarea modernă a culturii române, ci și în cultura universală.

Prințul moldav precede, astfel, cu aproape două secole, generațiile de intelectuali români care se vor afirma cu și mai mult succes dincolo de hotare, de la Xenopol, în domeniul istoriografic, la Brâncuși, Enescu, Cioran, în lumea artistică și literară.

Din toate aceste motive, cred că întreaga personalitate a lui Dimitrie Cantemir este pe deplin în consens cu aprecierea adusă operei sale în plin secol al Luminilor de savantul german Johann Lorenz Schmidt, aceea a unui prinț și cărturar „fără asemănare”, a unui om de excepție în epoca sa și nu mai puțin în posteritate.

Ar mai fi piste esențiale de explorat? Pentru cunoașterea lui Cantemir, nimic nu este mai important decât studierea operei sale, care nici până astăzi nu a fost publicată integral.

Se știe că în timpul vieții, Cantemir a tipărit doar două lucrări: „Divanul”, în română și greacă (Iași, 1698) și „Sistema religiei mohamedane”, în rusă (Sankt Petersburg, 1722).

Frescă Dimitrie Cantemir realizată de Ciprian Istrate

Opera rămasă în manuscris a avut în secolul al XVIII-lea aceeași soartă ca autorul mort în exil: ea a văzut lumina tiparului doar peste hotarele românești, în engleză, franceză, germană, rusă sau chiar în greacă, scrierile sale circulând printre români doar prin copii manuscrise, ca o adevărată literatură subversivă! Abia în secolul următor, secolul deșteptării naționale, a fost posibilă și publicarea ei în română. Un drum greu, anevoios, inaugurat de inițiativa unui mitropolit luminat, Veniamin Costache, care a publicat „Scrisoarea Moldovei” (așa cum a fost numită „Descrierea Moldovei”), în 1825, care a încurajat apoi și prima publicare a „Hronicului româno-moldo-vlahior” (1834-1839). Un drum continuat după 1872 de recent înființata Societate Academică Română, și de alte inițiative succesive, până la cele fundamentale, realizate de Academia Română în contextul aniversării lui Cantemir în 1973! Un drum care nu s-a încheiat nici până azi.

Cea mai impresionantă descoperire – manuscrisul latin al „Istoriei Imperiului Otoman” – grație istoricului Virgil Cândea, la mijlocul anilor 1980 – a făcut loc unei ediții anastatice și la două ediții critice remarcabile. Dar când vom avea ediția științifică în măsură să verifice în note și comentarii sursele fiecărui detaliu? Abia atunci vom putea pătrunde mai adânc în atelierul de lucru al autorului, să-i înțelegem punerea în practică a vestitelor «canoane» ale scrisului istoric pe care le-a teoretizat.

A edita opera sa conform exigențelor științifice nu este însă totul. E nevoie și de o nouă lectură a acesteia. Publicarea de noi documente, de noi contribuții de detaliu, este o primă necesitate, dar tot atât de esențială mi se pare viziunea care trebuie să conducă asemenea cercetări. Nu cred că-l putem privi astăzi pe Cantemir cu ochelarii istoricului pozitivist din secolul al XIX-lea, ignorând cuceririle metodologice ale istoriografiei.

Iluministul francez Voltaire (1694–1778) scria, în corespondența cu Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, considerat primul clasic al literaturii ruse: „…mulţimea talentelor domnului principe, tatăl vostru, şi ale dvs. personal, m-au făcut să cred că descindeţi din vechii greci şi să presupun că aparţineţi neamului lui Pericles, mai degrabă decât aceluia al lui Tamerlan”.

CONDAMNAT LA UITARE DE PRINȚUL TENEBRELOR

Cât de modern este Cantemir? Mai poate constitui el o atracție pentru generațiile tinere? Personal, nu cred că interesul pentru un subiect poate fi datorat neapărat modernității sale. Există în tradiționalismul lumii care „a fost” suficiente motive de a provoca nostalgii și curiozități.

Farmecul lui Cantemir rezultă, după părerea mea, și din poziția sa la întâlnirea mai multor lumi: cea veche și cea modernă, dar și între spațiile culturale pe care le-a străbătut: românesc, otoman, sud-estic și est-european.

Cât privește modernitatea lui Cantemir, îmi îngădui o clipă de fantezie: tânărul cântăreț la tambur, renumit în capitala otomană, nu mi se pare diferit de generațiile pasionaților de chitară de azi, de ce nu, chiar de muzica rock!

Cântăreţi la tambur, miniatură de Abdülcelil Levni

Dincolo de această paranteză, da, Cantemir poate fi de interes pentru noile generații. Fiecare nouă generație din trecut și-a găsit inspirația în opera intelectualilor Luminilor, a revoluționarilor pașoptiști etc. Mesajul rațional al operei, spiritul său însetat de căutarea adevărului, refuzul dogmatismului, respectul alterității etc, nu pot decât să-l apropie de cei care se proiectează în viitor.

  Ce fel de politician ar fi domnitorul astăzi? Eșecul politic al lui Cantemir este o binefacere pentru cultura română, pentru că i-a permis să i se dedice aproape în totalitate. Dar politica, atât cât a avut ocazia s-o ilustreze, îi datorează totuși ceva din învățăturile și lecțiile științei sale. Iorga vedea în el, pe drept cuvânt, un domnitor călăuzit de idealuri luministe, de ambiții absolutiste cert, dar și de un ideal al cârmuirii înțelepte, în folosul interesului general. Politicienii de azi? M-aș feri de judecăți în necunoștință de cauză. Dar se vede că decretarea Anului Cantemir vine din inițiativa politică…

 Ce a rămas valabil de la Cantemir, din perioada în care a trăit? Lista ar fi lungă: lecțiile sale despre purtarea părinților „cu blândețe” față de copiii lor, înfruntând chiar vederile necruțătoare ale țarului protector și ale unui înalt prelat rus; încurajarea patriotismului, dar refuzul de a ascunde în numele acestuia defectele compatrioților; spiritul de toleranță, aprecierea meritelor, chiar și a acelora care sunt de o credință diferită; promovarea în ranguri potrivit învățăturii și talentului (o regulă pe care a aplicat-o propriilor copii) și o sumedenie de alte exemple de reflecții cumpătate, de „bun simț”, îmbrăcate adesea în farmecul povestirilor din „O mie și una de nopți.”

Cantemir, o imagine a culturii române și peste hotare?

Cred că un exemplu ar răspunde cel mai bine: prezența numelui său în friza de nume ce împodobesc, ca o enciclopedie în aer liber, fațada Bibliotecii Sainte-Geneviève din Paris, construită după un plan al celebrului arhitect Henri Labrouste, între 1843 și 1861. Este imaginea des vehiculată pentru a arăta locul de seamă al lui Cantemir într-unul din locurile simbolice ale culturii franceze, ceea ce este adevărat. Înscrierea sa în această galerie este o mărturie în sine a recunoașterii sale în lume. Dar trebuie precizat că el face parte dintr-o listă de circa 800 de nume, unele foarte cunoscute, altele mai puțin, unite însă prin importanța contribuției lor în diferitele domenii ale cunoașterii. Altfel spus, „unus inter pares”, ceea ce nu este mai puțin onorabil, mai ales la data respectivă, când era primul intelectual român cu o asemenea reputație.

Aș spune că era și rodul afirmării sale în cultura europeană, încă din secolul al XVIII-lea, atunci când era chiar mai bine cunoscut decât în zilele noastre, datorită interesului generat de opera sa, pentru înțelegerea unui subiect de mare actualitate, soarta Imperiului Otoman, care cântărea atât de mult în echilibrul politic internațional.

Astăzi, cunoștințele sale în acest domeniu au mai mult un interes istoriografic. Dar există alte domenii în care numele lui Cantemir poate spune ceva deosebit: s-a văzut în muzică, unde compozițiile sale, interpretate de Jordi Savall, umplu sălile de spectacole; se va vedea din ecourile pe care le poate avea editarea unor scrieri filosofice publicate între timp în Franța și Italia. Manifestările organizate în străinătate de Institutul Cultural Român au, de asemenea, un rol esențial în această direcție. Dar și aici inițiativele rămân timide, izolate, când ele ar fi trebuit poate să vizeze mai mult colaborarea cu instituțiile universitare sau de cercetare, prin participarea unor specialiști străini, în afară de specialiștii de origine română din străinătate.

Ștefan Lemny și Jordi Savall la mormântul lui Cantemir

Fascinat de Școala Analelor, am simțit totuși o anume frustrare că principele moldav nu dispune de o analiză mai provocatoare, împingând îndrăzneala mai departe, în alt fel de a scrie istoria acestei vieți, potrivit gustului cititorilor francezi, fără a ignora exigențele profesionale. 

Pariul meu a fost o încercare biografică pe urmele îndemnului venit de la Lucien Febvre în lucrarea sa despre Martin Luther: nu „o viață” a personajului, ci „o posibilă” reconstituire a acestei vieți; nu o viață ca un destin izolat, ci în contextul istoriei care a generat-o, și, pornind de la aceste repere, a înțelege epoca prin exemplul unei vieți.

Pentru a da mai mult interes acestui demers,  am vizat o problematică mai largă, evocând, de fapt, o dublă biografie –  a lui Dimitrie Cantemir, dar și a fiului său, Antioh – fascinat de continuitatea celor două destine în lume:  Dimitrie – din Imperiul Otoman în Rusia, trecând desigur prin Moldova sa natală;  Antioh, din Rusia în Anglia și Franța, două destine unite de rolul lor de punți ale cunoașterii între diferite regiuni ale continentului european.

Cartea era însă destinată, în primul rând, cititorilor francezi, dorind să trezesc la viață un personaj  uitat al scenei istorice românești, un adevărat prinț al Luminilor, a cărui amintire a fost umbrită de Dracula, Prințul Tenebrelor, cum a fost privit pe nedrept temerarul nostru Vlad Țepeș.

De la succesul romanului „Dracula”, renumele voievodului muntean, Vlad Țepeș l-a condamnat la uitare pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, prima mare personalitate intelectuală a românilor care și-a croit drum în cultura europeană.

Am încercat să răspund cerințelor aniversative fără a ceda grabei. E vorba mai mult de a duce la capăt studii gândite și începute mai demult și care ar merita să fie puse în discuție acum, cu ocazia întâlnirii cu confrații mei de preocupări, mai ales cei din România și Moldova, care au adus contribuțiile cele mai importante în acest domeniu.

În ce mă privește, nu neglijez necesitatea de a transmite aceste contribuții, inclusiv ale subsemnatului, unui public mai larg, fie prin conferințe internaționale, fie prin pregătirea unei sinteze ce urmează să apară la Editura Junimea („Cantemir – un destin românesc în Europa luminilor”) la care țin mult pentru condițiile remarcabile de ilustrare pe care le-a permis.

A-l promova pe Cantemir nu va face decât să adauge prețuire pentru poporul român, în mijlocul căruia s-a născut.

CUM L-AM CUNOSCUT PE CANTEMIR

Mi-ar fi plăcut să fiu Cantemir în viața reală. Nu mi-a rămas decât să îl interpretez într-un film.

de ALEXANDRU REPAN, actor

Alexandru Repan este unul dintre marii actori de teatru si film din România, a regizat spectacole de teatru, a fost profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale. Foto: Arhiva Națională de Film

O GREȘEALĂ ISTORICĂ

La împlinirea a 250 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, în 1973, apărea pe marile ecrane românești filmul lui Gheorghe Vitanidis, bazat pe scenariul lui Mihnea Gheorghiu: „Cantemir”.

Inițial, se dorea ca filmul să nu fie atât istoric, cât de aventuri. Partidul, însă, a cerut ca accentul să fie pus pe biografia principelui cărturar, filmul de aventură „Muschetarul român”, care-l punea în plan secund pe domnitor, realizându-se aproape în paralel cu cel dintâi.

Cantemir-ul lui Vitanidis era, în opinia criticului Florian Potra, „o îmbogățire și o nuanțare a liniei istorico-ilustrative din filmele «Dacii», «Mihai Viteazul» și «Ștefan cel Mare»”.

Distribuirea în rolul „Cantemir” a însemnat pentru mine un pas important în carieră, dar nu era pentru prima dată când mă întâlneam cu această figură istorică europeană.

În tinerețea mea, am avut ocazia să mă întâlnesc, din punct de vedere cultural, de două ori, cu Dimitrie Cantemir, cu povestea și istoria lui.

Prima oară, în liceu, în clasa a IX-a. Profesorul meu de română, vestit la „Mihai Viteazul”, Costică Marinescu, ne preda Eminescu. Într-o bună zi, s-a oprit la următorul vers: „Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară” (n.r. Epigonii). Atunci, el ne-a explicat că una dintre marile greșeli politice ale lui Dimitrie Cantemir a fost invitarea țarului Petru I să vadă Moldova. L-a invitat la un dineu, la un chiolhan boieresc stropit din plin cu vin de Cotnari. Petru nu a fost încântat doar de bucate și de vin, ci i-a plăcut Moldova, ceea ce pentru viitorul politic al țării nu a fost de bun augur. Nu avea de unde ști Cantemir ce se va întâmpla. Am ținut minte părerea profesorului meu de română, pentru că era extrem de curajoasă, ținând cont de vremuri.

Pentru că terminasem liceul la 16 ani și aveam o figură încă puberă, cu coșuri pe față, cu vocea în schimbare, maestrul Alexandru Finți, la care mă dusesem pentru sfaturi în drumul spre scenă, mi-a recomandat să mai stau câțiva ani deoparte. Eram prea crud.

Atunci, mama a decis că trebuie să urmez o altă facultate. Copilărisem cu Zoe Petre (fiica istoricului Emil Condurachi, cea care avea să devină consilier al președintelui Emil Constantinescu) și, influențat de ea, am mers amândoi la Istorie.  

În anul II, cursul de Ev Mediu românesc era ținut de un mare profesor de istorie, pe care îl chema Tiberiu Barbu Câmpina. El avea o părere destul de îndoielnică despre evul mediu românesc și, deși specialist în Ștefan cel Mare, nu-l considera atât de emblematic pe cât este astăzi. Însă, se oprea cu o imensă plăcere, și chiar cu insistență, asupra lui Dimitrie Cantemir.

Petru nu a fost încântat doar de bucate și de vin, ci i-a plăcut Moldova, ceea ce pentru viitorul politic al țării nu a fost de bun augur.

Ne-a prezentat „Descriptio Moldaviae” și „Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae” (Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman). Ne-a vorbit mult despre contribuția lui Cantemir, atât la istoria Moldovei, dar și la cea a imperiului turc și a celui rus.

După răzvrătirea sa, alianța cu Rusia și înfrângerea în război, Cantemir a fost nevoit să emigreze, să se exileze în Rusia, împreună cu soția și fiii săi, între care Antioh, care a fost, și este și astăzi, considerat primul clasic al literaturii ruse. Aceasta a fost a doua mea întâlnire cu Cantemir.

PRINCIPELE DE PE PLATOUL DE FILMARE

Au mai trecut anii și, iată-mă, distribuit în „Cantemir”, pe care nu spun că îl cunoșteam foarte bine, dar, spre deosebire de mulți colegi de-ai mei, aveam deja o legătură culturală cu el, știam câte ceva. Asta nu înseamnă că tot ceea ce știam m-a ajutat foarte mult în interpretarea personajului.  La jumătatea filmului, când este scena cu țarul Petru, mi-am adus aminte de vorbele profesorului meu de română., însă în film nu s-a pomenit nimic despre această eroare.

M-am străduit să citesc și „Descriptio Moldaviae” și „Creșterea și descreșterea…” Foarte greu de citit. Mai ales „Descriptio”. Trebuie să spun că, lecturând volumul, am fost mirat de mesajul lui Cantemir. Am avut impresia că nu era un foarte mare iubitor de moldoveni. Îi critica destul de acerb. Dar, „Istoria Imperiului Otoman” era o carte de istorie și de tactică militară foarte importantă la acea vreme pentru Europa occidentală, care nu prea știa nimic despre imperiul turc.

L-am admirat pe principe și am jucat cu foarte mare plăcere rolul lui.

Însă, pe platoul de filmare era important să fiu atent cum îl pun să vorbească, cum îi creez comportamentul, ce ținută adopt, cum îl construiesc. Știam, spre exemplu, că a fost un bărbat mic de statură. A trebuit să fiu țeapăn, drept tot timpul, pentru a atenua din atitudine ideea de om mic la stat.

Amintirile s-au estompat în jumătate de secol. Însă nu pot uita că atunci am învățat să călăresc.

Îmi aduc aminte că am făcut turul mănăstirilor din Bucovina călare, pentru că trebuia să filmăm de fiecare dată în altă parte. Împreună cu cascadorii, cu alți colegi de-ai mei, formam un grup și mergeam, și tot mergeam, de la o mănăstire la alta, călare.

Erau cam două ore de călărit între o mănăstire și alta. Evident, cu costumele pe noi. Turiștii, mulți, care se aflau pe acolo credeau că facem spectacol și că readucem la viață istoria demult apusă. Voiau să facă poze cu noi, erau foarte bucuroși că ne văd. Unii dintre cascadori, mai obraznici, întindeau căciula. Degeaba strigam noi la ei că ne facem de râs, să înceteze. Ei răspundeau: „Dacă vor să facă poze cu noi, să plătească !”

COMUNISMUL NAȚIONAL ȘI ISTORIA

Cantemir, din păcate, a fost exilat și din propria istorie. În manuale, referirile la el sunt aproape inexistente. Tinerele generații nu știu aproape nimic despre acest domnitor cărturar al Moldovei. Se întâmpla altfel oare cu decenii în urmă?

Nu se vorbea mult despre Cantemir nici în acea vreme. Eu am făcut facultatea într-o perioadă neagră a istoriei noastre. Însă, am avut norocul să am parte la cursuri de rămășițele unei pleiade de dascăli formați înainte de anii ’40, care vorbeau și gândeau altfel decât Roller, care a scris o istorie a României din care Cantemir era aproape exclus (n.r. Mihai Roller a fost un habotnic stalinist, considerat în acea perioadă „proprietarul istoriei”).

Eruditul domnitor nu era deloc pe placul comuniștilor. Era un intelectual de rasă, ceea ce nu convenea mai-marilor zilei pentru că nu le păceau geniile. Singurele acceptate erau Marx și Engels.

În anii ‘70, perioada în care s-a turnat și filmul, începuse protocronismul. Ceaușescu se dorea un urmaș, un continuator firesc al istoriei românilor. El inventase comunismul național și voia să fie descendentul direct din Burebista, Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc.

Apropo, știți că filmul dedicat domnitorului muntean nu s-a numit Mircea cel Bătrân, ci  „Mircea”? Nu i-a plăcut lui Ceaușescu cuvântul bătrân. Cred că l-ar fi scos și din dicționare, dacă ar fi putut. Și asta pentru că el era deja bătrân.

De marile personalități ar fi bine să ne mai aducem aminte din când în când. Poate totuși mai învățăm ceva de la ele. 

Filmul lui Vitanidis este o poveste de capă și spadă pentru recuperarea manuscrisului „Istoria Imperiului Otoman” al domnitorului Dimitrie Cantemir și a bijuteriilor doamnei Casandra, soția lui, care au fost furate. În același timp, problemele complicate ale Europei sunt discutate și rezolvate de capetele încoronate, inclusiv prin declanșarea unor operațiuni militare. Acesta este, foarte pe scurt, subiectul filmului „Cantemir”.

Distribuția era numeroasă și îi aduna pe cei mai reprezentativi actori ai momentului: Alexandru Repan (Dimitrie Cantemir), Iurie Darie (căpitanul Mihuț), Ioana Bulcă (Doamna Casandra, soția domnitorului), George Constantin (aga Mehmet, mare vizir al Imperiului Otoman), Amza Pellea (sultanul Ahmed al III-lea), Victor Rebengiuc (colonelul baron De La Mare).

În anul consacrat lui Dimitrie Cantemir și Ciprian Porumbescu, Q Magazine derulează un proiect în colaborare cu artistul Ciprian Istrate, care a realizat portretele celor două mari personalități, pictate pe travertin atașat pe un suport de lemn. Lucrările sunt ambalate în cutii personalizate. Lucrările pot fi comandate la office@qmagazine.ro.