„Divided States of America”?

Polemicile necordiale iscate dincolo de Atlantic în jurul unor simboluri americane trimit cu gândul la titlul documentarului difuzat la începutul anului de postul de televiziune PBS: „Statele Dezbinate ale Americii”.

Antiamericanismul americanilor

De curând, Statuia Libertăţii a ajuns pretext de ceartă între Stephen Miller, un consilier de la Casa Albă, şi jurnalistul Jim Acosta de la CNN. Miza gâlcevii a reprezentat-o, de fapt, politica Washingtonului în domeniul imigraţiei. Dar tonul l-a dat Donald Trump însuşi, încă de la sfârşitul anului trecut, când a susţinut că opera de artă ar trebui îndepărtată, deoarece încurajează exodul nedorit al nefericiţilor planetei. În stilu-i caracteristic, Trump s-a hazardat să emită şi judecăţi estetice, afirmând că „Statuia Libertăţii este o statuie urâtă”, care redă „o femeie foarte urâtă”, şi anume una… fără piept.

Un cinematograf din Memphis (statul Tennessee) a oprit deunăzi de la difuzare „Pe aripile Vântului”, poate cel mai îndrăgit film al tuturor timpurilor, şi asta după 34 de ani de proiectare continuă, argumentând că acesta este o mostră de „insensibilitate rasială”, nici mai mult nici mai puţin.

Celebra peliculă ar denatura portretul afro-americanilor şi ar oferi o imagine atenuată a Sudului sclavagist. În paranteză fie spus, filmul produs de David O. Selznick în 1939, a mai fost interzis, dar în Uniunea Sovietică, şi asta până în 1990, când a avut o premieră spectaculoasă, pe fondul politicii de perestroika a lui Mihail Gorbaciov. Apropo, când americanii ridicau problema respectării drepturilor omului de către Moscova, sovieticii le replicau că ei nu omoară negri…

În Charlottesville, primăria a luat decizia de a înlătura statuia generalului Robert E. Lee, comandantul trupelor confederate în Războiul Civil (1862-1865).

Imediat, protestatari purtând însemne naziste şi ale Ku Klux Klan-ului, au început să mărşăluiască pe străzi, cu acordul municipalităţii. S-a ajuns la contramanifestaţii. Totul a degenerat într-o încăierare soldată cu o victimă: un „suprematist” a intrat cu maşina în rândul oponenţilor. Trump a aruncat gaz pe foc, declarând că „ambele părţi” sunt de blamat pentru brutalităţi. Dar, de data aceasta, s-a arătat protectorul vestigiilor naţiunii: „Este trist să văd cum istoria şi cultura ţării noastre sunt distruse prin înlăturarea frumoaselor noastre statui şi monumente. Nu poţi schimba istoria, însă poţi învăţa din ea”.

 „O Americă înfricoşătoare”

Sunt doar câteva episoade (am putea evoca şi altele, dar spaţiul nu ne permite) dintr-un şir care pare a ilustra că americanii au fost, de la mic la mare, atinşi de un soi de… antiamericanism. Pentru că trimiterea, ca explicaţie, la corectitudinea sau incorectitudinea politică, este nu doar banală, ci şi insuficientă. Iar inamicii Statelor Unite şi ai liberalismului pe care acestea le întruchipează îşi râd în barbă şi probabil exclamă cu satisfacţie „Ăl mai prost om din lume e americanu'!”, asemeni unui personaj din filmul lui Lucian Pintilie, „Balanţa”, după romanul omonim al lui Ion Băieş

În cartea „O Americă înfricoşătoare” (1995), jurnalistul Edward Behr prezenta o imagine apocaliptică a marii democraţii de peste ocean, invocând aspecte precum ,,political correctness”, mişcările feministe, talk-show-urile în care primează senzaţionalismul, ubicuitatea crimei şi a  violenţei. Să fie acesta adevăratul chip al SUA? Depinde cum priveşti lucrurile. Nu există stat sau naţiune perfecte, iar exhibarea propriilor tare nu duce şi la lecuirea lor. La vremea sa, Alexis de Tocqueville nota că măreţia Americii nu constă în aceea că ar fi mai iluminată, ci în abilitatea de a-şi îndrepta erorile. Iar Nicolae Iorga scria, după o călătorie pe Noul Continent: „Ce bună e o lecţie de «Lincoln» în clipa când mii de cârciume clandestine servesc clienţi aproape copii, când, nu numai şampania e la banchetele bogăţiei, dar în cămăruţele studenţilor şi studentelor se beau cu sete alcoolurile impure, când nunţi se improvisează, înaintea preoţilor speriaţi, după miezul nopţii, când negri afumaţi împuşcă pe tovarăşii lor de petreceri în automobile, când gunmenii, «oamenii cu puşti» ai bandelor îmbogăţite cu contrabandă organisată a băuturilor şi anarhiştii supt douăzeci de ani apar, strigând: «mânile sus» (…)”.

„L'enfer, c'est les Autres”

Un proverb spune că mai repede vezi paiul din ochiul altuia, decât bârna din ochiul tău. Şi noi ne luptăm, pe drept sau pe nedrept, cu statuile. Să ne amintim de controversele legate de busturile mareşalului Ion Antonescu sau ale contelui Wass Albert. Şi noi am devenit „suporteri” (în sens de „hooligans”) atunci când e vorba despre teme politice, sociale sau morale. Există o singură perspectivă legitimă asupra lucrurilor şi aceasta este cea pe care o deţinem noi şi cei care gândesc aidoma. Câtă patimă a stârnit, de pildă, dezbaterea referitoare la familia tradiţională versus „restrângerea drepturilor unor cetăţeni”! Sau cea privitoare la demitizarea istoriei naţionale! Şi pentru noi, vorba lui Jean Paul Sartre, „Infernul sunt ceilalţi”, pe fondul unei imposibilităţi crase de a dialoga, într-un veac care este prin excelenţă unul al comunicării.

Iar toate acestea se întâmplă, în România, în America sau aiurea, la intersecţia dintre populism politic, isterie mass-media şi intoleranţa şi ignoranţa cetăţenilor. Peste care plutesc (sau băltesc, cum preferaţi), suveran, teama şi ipocrizia.

„Singurii oameni care le oferă o platformă acestor grupuri ale urii sunt cei din media”. Preşedintele SUA, Donald Trump

Rotativa guvernamentală americană

Nu ştiu cât din mandatul lui Donald Trump este o reacţie la mandatul lui Barack Obama, dar America şi i-a îngăduit pe amândoi. De fapt, de la sfârşitul Războiului Rece până în prezent, asistăm la o veritabilă rotativă guvernamentală, care face ca republicanii şi democraţii să se succeadă la Casa Albă, într-o logică care ţine poate de electorat, poate de establishment, poate de o serie de alte circumstanţe. Pentru că ne-am referit la cartea lui Behr, ar fi nimerit să cităm şi din cea a unui alt jurnalist şi gânditor, Jean-François Revel. În „Obsesia antiamericană” (2002), el aduce un veritabil omagiu SUA, gest mai degrabă atipic pentru un intelectual francez, referindu-se la „acea societate-laborator în care se experimentează soluţiile civilizaţiei, invenţii şi combinaţii care nu sunt, toate, în chip necesar bune, dar pe care, irepresibil, celelalte naţiuni le vor prelua, de voie, de nevoie, şi le vor duce mai departe”. Aşa că, înainte să cântăm prohodul SUA sau să ne amuzăm intrigaţi pe seama exceselor sale, să ne uităm în oglindă.