Educația, pântecul slab al României profunde

O spun onest, detașat, tehnic.

Pe șleau: în afară de școala făcută acasă, Harvard îmi este atât Alma Mater, cât și angajator. Adaug experiența profesională legitimată în fapt. Am, deci, credențiale solide pentru a mă pronunța avizat despre Educația din România.

Când, trei ani la rând, jumătate din absolvenţii claselor a XII-a pică Bac-ul, probând în fapt falimentul sistemului public al Educaţiei,

şi când, în clasa a VII-a, până să înceapă măcar rezolvarea problemei de Fizică, elevii întreabă senin „Doamnă, ce înseamnă jgheab? Dar muchii? Dar teşite?”, probând în fapt analfabetism lingvistic structural,

şi când, în clasa a VI-a, elevii (şcoliţi de educatori şi profesori diferiţi) scriu negru pe alb că 40 x 90 = 36 şi 18000 x 20 = 3600, aplicând aberant simplificarea cu 10, ca şi când ar împărţi numerele, în loc să le înmulţească, probând în fapt analfabetism matematic structural,

şi când, ani la rând, România ocupă locuri în ultima treime din lume la testările consacrate PISA/TIMMS/PIRLS, ori ultimul loc în Europa la clasificarea ELLI (European Lifelong Learning Index), probând în fapt inadecvarea structurală a sistemului public al Educaţiei la provocările lumii în care vom trăi de-acum înainte,

când toate cele de mai sus sunt dovedite pe faţă, dumneavoastră cum aţi caracteriza Educaţia şi raportarea în serie continuă, fără excepţie deocamdată, a decidenţilor politici la această realitate brutală?

Eu spun că e subminare directă a puterii statului român, în sensul propriu al art. 162 Cod penal („acţiune… de natură să slăbească puterea de stat” – cu excepţia modului de executare a acţiunii, care nu este „armat” precum specifică articolul citat, ci cu mult mai insidios, mai perfid şi, deci, mai complicat de contracarat).

Această stare de fapt, care dinamitează structural-degenerativ fibra statului român (cu bună-ştiinţă cinică? din prostie pură şi simplă? şi-şi?), este de neacceptat. Drept pentru care mesajul meu de transformare istorică a Educaţiei în România este cât se poate de puternic şi neechivoc: România secolului XXI funcţionează contra naturii, cu o Educaţie de secol XX în cel mai bun caz.

Specific, schimbarea paradigmei Educaţiei în România înseamnă trei mari provocări:

– VALORILE pe care Şcoala le cultivă copiilor noştri în secolul XXI: care sunt ele, de fapt, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de starea actuală, în care școala NU CULTIVĂ NICIO VALOARE, pe bune?

– modelul de ARHITECTURĂ CURRICULARĂ de secol XXI: cum arată acest model, pentru următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?

– modelul de CARIERĂ DIDACTICĂ de secol XXI, viabil şi funcţional: ce tip de carieră didactică au a parcurge dascălii în următorii 15-25 de ani, spre deosebire de cel actual, identic celui de acum 30-40 de ani?

Până când România nu dă răspunsuri viabile celor trei teme de mai sus, orice intervenţie în sistem e formă fără fond. Acest proces istoric este ireversibil, indiferent cât de mult timp fantoșe jalnice, de pseudo-anvergură politică ori securistă, vor ţine aiurea piciorul pe frâna schimbării, în virtutea poziţiilor de autoritate formală pe care, încă, le deţin.

La urmă, rămâne realitatea implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic meschin, conjunctural: starea Educaţiei, acum, înseamnă ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţii inepţi produşi de şcoala de azi sunt adulții inepţi ai României de mâine. Aşa încât azi, ca şi peste zece ani, tot de aici plecăm, şi până nu vom rezolva chestiunea nu va fi deloc „pace sub măslini”!

A consacra schimbarea paradigmei Educaţiei ca Proiect de Ţară este o misiune critică istorică, în contul elitelor de azi ale ţării. Elitele sunt persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei.

De pildă, la 1 Decembrie 2018.