Pentru ce luptăm noi la Bruxelles?

Nu am mai vorbit atâta despre taxe, impozite și strategie fiscal-bugetară de pe vremea când organizam Pactul Pentru Fiscalitate. Iar acum vreau să mai lansez un subiect care mă macină: ce facem noi, între politicile europene de armonizare și echilibrul nostru bugetar, modelat de realitățile carpato-danubiano-pontice. Și e ceva despre care chiar trebuie vorbit, pentru că altfel iar dăm vina pe Bruxelles pentru situații în care ajungem, mai târziu, să scriem după dictare.

• Zelenski, după trilaterala Ucraina-Rusia- SUA: Vor avea loc alte întâlniri, poate chiar săptămâna viitoare
• Deși fermierii români îl denunță, Nicușor Dan anunță că Acordul MERCOSUR va aduce creșteri de 10%-15% industriei auto românești
• SUA convoacă liderii militari din zeci de țări pentru lupta antidrog și antimafia
• Nicușor Dan, huiduit la Focșani și la Iași: Aveți simpatia mea, pentru că și eu am huiduit politicieni!
• INSCOP. 70,9% cred că România merge într-o direcție greșită

Europa vrea uniformă unică. România (încă) poartă altă măsură

Încerc să dau un exemplu, ca situația să fie mai simplu de înțeles. Imaginați-vă că ați fi la o școală unde este obligatorie uniforma. Majoritatea copiilor au în jur de 1,70 m. Doar al vostru are 1,50 m. Și, pentru a te înscrie acolo, toți copiii trebuie să poarte exact aceeași mărime de uniformă „pentru că e mai eficient pentru sistem”. Doar că uniforma nu i se potrivește copilului vostru: îi atârnă pe el și îi e incomodă, dar, poate, se potrivește bine celor de 1,70 m. Ce faceți? Vreți la școala aceea, pentru că e cea mai bună, vreți și bursă, dar criteriile ei ignoră diferențele de mărime, vârstă, condiții și pregătire. Acceptați uniforma sau încercați să negociați una care chiar i se potrivește copilului vostru? Și cum negociați dacă unii dintre directorii școlii (nu toți) insistă pe „one size fits all”?

Ei bine, cam așa e și cu reglarea deficitului, a datoriei sau cu armonizarea fiscală europeană, atunci când se ignoră diferențele de piață, puterea de cumpărare, competitivitatea, structura economiilor, obiceiurile de consum și nevoia de investiții. Pe de o parte avem cerințele europene de a ne alinia rigorilor pieței unice; pe de altă parte, realitatea de acasă, care nu se aliniază automat cu ce își imaginează Bruxelles-ul. E greu să fii conform din punct de vedere fiscal-bugetar și, în același timp, să te lupți cu niște inegalități structurale care nu seamănă deloc cu ideea de piață „unică”: costul finanțării publice și private, puterea de cumpărare a populației; salarii și costuri salariale, infrastructură de transport, calitatea educației (PISA 2022), diferențe de sănătate publică, calitatea guvernanței și a serviciilor publice, costul energiei electrice și interconectivitatea, productivitate și competitivitate industrială – ca să numim o parte semnificativă a diferențelor…

Nu toate florile cresc la fel – nici economiile

Într-o grădină de flori, nu poți uda toate florile la fel și nici nu pot sta toate în același loc, în soare sau în umbră, „ca să fie corect”. Cam asta este imaginea perfectă pentru politici uniforme aplicate unor economii, încă, complet diferite și nealiniate. Dar cred că ați înțeles deja unde bat.

Ni s-a spus tot mai des că România și-a consumat creditul de încredere la Bruxelles. Și, cum ceilalți nu mai cred în promisiunile noastre privind ordonarea bugetului și ajustarea deficitului, se spune că e nevoie de reforme fiscale — tradus, creșteri de taxe — și de „strâns cureaua”, tradus, austeritate. 

România este într-o situație delicată, e drept: ani în șir de deficit excesiv, cu promisiuni de ajustare abia spre 2030, în timp ce, la nivelul miniștrilor de finanțe din UE, se decide deja asupra unor dosare vitale (execuția bugetară următoare, PNRR, SAFE, noi resurse proprii, armonizare fiscală – în special la accize)

Pe lângă acestea, vin negocieri pe alocările fiscale europene și pe reformele care vor trebui adoptate: unele negociate, altele în format „take it as it is”, că deh, dacă nu comentezi la momentul oportun, le iei ca atare.

Am moderat în noiembrie o dezbatere INCOME despre prioritățile noastre ca țară, în contextul politicii fiscal-bugetare europene aflate în dezbatere. Întrebarea lui Victor Negrescu, vicepreședintele Parlamentului European, prezent la discuții – „Pentru ce luptăm noi, de fapt, la Bruxelles?” Este întrebarea de fond pentru fiecare pachet legislativ european. Nu există un „Excel” venit de la Bruxelles care să ne rezolve opțiunile.

Până la urmă, linia de joc, tot de aici, de acasă, se trasează. De multe ori intrăm în meci mai târziu decât ar trebui, și nu e deloc simplu, când dosarele europene se rescriu din mers, dar asta nu înseamnă că suntem condamnați să fim veșnic pe picior greșit.

Ține de noi să fim mai prezenți în joc, nu doar să comentăm scorul după ce s-a terminat partida.

Un domeniu pe care toți îl evită

Și pentru că discuția are multe ramificații, hai să luăm un exemplu clar: industria tutunului, un domeniu de care toată lumea fuge, dar care este perfect relevant și ne-a „lovit” fix după conferință, ca un caz-școală.

România are aici și acum o industrie care chiar contează: susține zeci de mii de locuri de muncă, aduce miliarde la export, pune serios umărul la veniturile statului și joacă deja rolul de hub regional de producție. Deci, nu vorbim despre o nișă. Vorbim despre o pârghie economică reală și despre un test pe care-l avem de dat: poate România să-și apere interesele fără complexe și fără eticheta falsă de „anti-europeană”?

Iată la ce mă refer: revizuirea legislației europene privind accizele la tutun (proces cunoscut în Bruxelles ca dosarul TED) și propunerea ca o parte din taxele colectate în statele membre să devină contribuție directă la bugetul UE (varianta discutată în dosarul TEDOR) sunt două studii de caz extrem de relevante. Și nu doar pentru că tutunul este intens fiscalizat și totodată un subiect controversat. Ci pentru că, dincolo de țigări, vapes sau pliculețe cu nicotină, în joc este altceva: cine decide politica fiscală în Europa și cât spațiu mai au statele membre să-și protejeze propriul interes economic.

Nu se discută dacă tutunul trebuie taxat, evident că trebuie, și este deja printre cele mai taxate sectoare.

În discuție e acum altceva: cine stabilește nivelul accizelor, cât de agresiv cresc aceste taxe, cu ce cost pentru economii precum România, Bulgaria, Ungaria, Grecia și, cel mai important, unde rămân banii colectați și cum se împart.

Când Comisia spune că nu e despre sănătate, ci despre uniformizare

La doar o săptămână după conferința INCOME, în 20 noiembrie, subcomisia de fiscalitate a Parlamentului European a organizat o audiere publică pe tema noilor accize la tutun. Din partea Direcției de taxe și impozite a Comisiei Europene, Maria Elena Scoppio, a spus foarte clar că „the main objective of the proposal is not health-related” (n.r. „obiectivul principal al propunerii nu este legat de sănătate”), ci uniformizarea pieței interne. Deci, cum? Wow!

Mai mult, a precizat că unele state membre „nu știu cum să taxeze” produsele noi – semnalul fiind limpede: Uniunea Europeană știe mai bine, țările doar trebuie să urmeze. Pe scurt: cine apasă pedala fiscală? Statele membre sau un mecanism tehnic, „la distanță”, actualizat prin acte delegate, fără dezbatere? Cu așa abordare, te mai miri că dai apă la moară „suveraniștilor”.

Industria, o parte dintre economiști și mulți oficiali au criticat atât saltul propus al accizelor cât și lipsa diferențierii între produse cu niveluri diferite de risc. Totodată, s-a vorbit prea puțin, spre deloc, despre niște efecte care nu sunt de ignorat, dacă asta s-ar întâmpla: inflație, contrabandă, delocalizare – pe principiul, nu ne pasă, nu e problema noastră.

Nu vreau să trag o paralelă, dar parcă retrăim o parte a absolutismului totalitar al „politicilor verzi” de altă dată: „se face, nu se discută”!

România, Bulgaria, Ungaria, Grecia și alte economii din regiune au ridicat rezerve serioase — nu pentru că sunt „rebele” sau anti-europene, ci pentru că știu efectele unei creșteri bruște de accize într-o economie cu venituri mici și granițe vulnerabile. Au văzut ce înseamnă contrabanda când diferențele de preț explodează. Și știu cât de greu se reconstruiesc investițiile și locurile de muncă pierdute.

Să negociem pentru economie, nu din orgoliu

Din nou, aici nu este vorba despre tabac. Este vorba despre un principiu care, dacă nu este discutat, va deveni modus operandi în multe alte domenii sau sectoare.

În esență, discuția despre revizuirea accizelor ne obligă să punem pe masă o întrebare simplă: încercăm să păstrăm controlul și decizia la București sau acceptăm că trecem pe pilot automat? 

Pentru că taxarea unei industrii importante – indiferent că vorbim despre tutun, alcool, energie sau digital – este, în primul rând, o decizie națională. Și așa ar trebui să rămână. Tocmai pentru că suntem încă diferiți.

Și sincer, nu există niciun „vid legislativ” în statele membre: toate au cadre fiscale complexe, funcționale, integrate cu propriile economii și cu propriile realități sociale.

A susține contrariul înseamnă să justifici centralizarea, de dragul unui control care nu ține cont de realitățile din teren. În plus, riscurile unui astfel de automatism nu sunt doar fiscale. Sunt riscuri palpabile și le repet încă o dată: inflație, contrabandă, pierderi de competitivitate, delocalizare industrială. Toate acestea pot lovi exact în economiile care deja sunt cele mai vulnerabile. Iar România are nu doar dreptul, ci și obligația să își apere interesul în acest context: să își protejeze locurile de muncă, investițiile, baza industrială și veniturile bugetare.

Și atunci, revin la întrebarea europarlamentarului Victor Negrescu „pentru ce luptăm noi la Bruxelles?”

Încerc un răspuns, la modul cel mai concret:

1) pentru dreptul de a ne calibra singuri taxele, prioritățile și strategiile fiscale, în funcție de economia noastră;
2) pentru joburi reale, în fabrici reale, nu doar în grafice și prezentări;
3) pentru venituri bugetare stabile, nu pentru promisiunea unor încasări brute care se volatilizează în contrabandă, în reducerea sau migrarea consumului sau pierderea exporturilor;
4) pentru a fi tratați ca un partener egal, nu ca un teritoriu unde se aplică mecanic formule și automatizări fiscale.

Pentru că, dacă nu o facem, riscăm un nou episod de „mai mult Bruxelles, mai puțină suveranitate (fiscală)”, cu nota de plată achitată discret din locuri de muncă pierdute, capacități industriale mutate în afara UE și goluri în bugetele naționale și, nu în ultimul rând, printr-un decont electoral care ne-ar putea îndepărta de Bruxelles, ceea ce, evident, ar trebui evitat.

Iar România chiar are dreptul să spună aceste lucruri direct, clar și fără complexe.

Și, de data aceasta, ar fi bine să o spună la timp, nu după ce decizia este deja luată. Și, culmea, nu ne interzice nimeni să ne jucăm rolul și cărțile de membru deplin. Cel mult propria noastră pudoare.