Am afirmat în mai multe rânduri că între 1990 și 2008 România a fost în vacanță, într-o vacanță strategică. Timp de 19 ani, în urma victoriei Occidentului în Războiul Rece, România nu a trebuit să facă față nici unei amenințări majore de securitate națională.

RĂZBOAIELE NOI NU NE-AU VIZAT

Dominarea copioasă a relațiilor internaționale de către SUA și aliații lor, pe fondul dezmembrării URSS și al slăbiciunilor ulterioare ale unor state precum Rusia sau China, a dat o stabilitate accentuată sistemului internațional.

Scenariul războaielor dintre state, mai ales dintre Marile Puteri, devenise foarte puțin probabil, caracteristică a „sfârșitului istoriei”. Asta nu înseamnă că dintr-odată comunitatea internațională nu a mai avut de gestionat situații conflictuale, violente, însă acestea s-au redus la războaiele interne, civile, interetnice sau inter-religioase.

În ciuda unor tragedii importante asociate acestor „războaie noi”, cum le numea Mary Kaldor, și a unor consecințe de ordin geopolitic, până în 2008, nici unul dintre aceste conflicte nu a vizat direct țara noastră, nu s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității naționale a României.

La această concluzie ar putea fi acceptat un amendament, referitor la războiul din Transnistria din 1991-1992. Artificial creat de Rusia sau mai bine zis de centre rusești de putere, în ciuda unor tentative de a implica și România, datorită corectei gestionări a situației de către București, acel conflict a rămas localizat doar de-a lungul Nistrului, ulterior fiind înghețat, tot artificial.

Din păcate pentru România, perioada de vacanță s-a încheiat odată cu războiul Rusiei împotriva Georgiei din 2008.

COD PORTOCALIU DE INSTABILITATE

Pentru prima dată de la destrămarea URSS-ului, Moscova folosea forța armelor în afara granițelor sale pentru a-și atinge obiectivele de politică externă și pentru a trimite Occidentului un mesaj. Din lipsă de opțiuni Rusia își remilitariza politica externă, într-o manieră neechivocă.

Înțelegând că nu are suficient soft power pentru a opri diplomatic aderarea Georgiei și a Ucrainei la NATO, rușii s-au exprimat prin intermediul tancurilor și al avioanelor militare, inclusiv prin prisma unor mijloace cu totul noi pentru acea epocă, precum cyber-războiul. În Georgia, pentru prima dată, operațiunile militare convenționale au fost precedate de masive atacuri cibernetice, cu scopul de a destabiliza buna funcționare a instituțiilor guvernamentale georgiene.

În vara lui 2008, România, ca și restul Occidentului erau în plină epocă „post-eroică”. În ciuda folosirii de către Vest a forței în Orientul Mijlociu, împotriva unor dictatori precum Saddam Hussein sau a rețelei teroriste al-Qaida, occidentalii erau convinși că pe teritoriul Europei nu vor mai avea loc curând războaie, mai ales între state. De aceea au și refuzat să accepte noua realitate a relațiilor cu Moscova, preferând să se mai mintă câțiva ani.

Dacă încă din toamna lui 2008 s-ar fi luat măsuri serioase de descurajare a Rusiei, poate că anexarea ilegală a Crimeii nu ar mai fi avut loc. Pe de altă parte, Rusia a citit corect ezitările Vestului, i-a înțeles vulnerabilitățile și a continuat să-și perfecționeze arsenalul militar, adăugându-i noi tactici, noi proceduri, noi capacități.

Astfel că în 2014, în Marea Neagră, pentru a doua oară în mai puțin de șase ani, Moscova folosește inteligent amenințarea cu forța și ulterior războiul, pentru a-și vedea îndeplinite obiectivele politice naționale. Anexează ilegal Crimeea, rupând-o de restul Ucrainei, în baza unui șantaj militar excelent executat de către celebrii omuleți verzi. Ulterior, pentru a nu da restului Ucrainei posibilitatea să se miște prea repede către Vest, inițiază conflictul separatist din estul acestei țări, rupând militar Donbasul de țara-mamă.

Pentru ruși, folosirea forței militare redevenea principalul instrument de politică națională, aducând Moscova mai degrabă în anii de glorie ai celui de-al Doilea Război Mondial. Remilitarizarea politicii naționale nu are loc doar în Marea Neagră, deși, alături de Rusia, am putea analiza și Turcia, o altă țară din zonă care a investit masiv în ultimii ani în consolidarea capacităților sale militare.

Întâlnim acest fenomen și în Asia, mai ales în China, care datorită enormului potențial economic și-a crescut deja bugetul apărării peste nivelul de 200 de miliarde de dolari. Ca răspuns la remilitarizarea chineză, Japonia a intrat și ea pe această cale, acordând tot mai mare importanță îmbunătățirii capacităților sale militare.

AR TREBUI SĂ NE FACEM GRIJI

Avem o remilitarizare a politicilor naționale și în Orientul Mijlociu, poate singura zonă a planetei care nu a cunoscut pacea în ultimii 30 de ani. Pe lângă Israel, o țară permanent pe picior de război, fenomenul remilitarizării capătă și aici amploare, prin recentele programe masive de reînarmare la care s-au angajat atât mai multe state sunite, în special Arabia Saudită, cât și țări non-arabe, precum Iran.

Remilitarizarea politicii naționale la scară globală este o veste extrem de proastă pentru România, acest fenomen crescând semnificativ riscul revenirii la o epocă a războaielor interstatale, inclusiv a războaielor între Marile Puteri.

Ca țară mică sau mijlocie, noi am fost întotdeauna vulnerabili la folosirea forței militare împotriva noastră. Nu avem suficientă adâncime strategică, de aceea o agresiune militară semnificativă poate pune în pericol porțiuni importante de teritoriu național. Mai ales că România este una dintre țările europene care trebuie în continuare să-și facă griji pentru integritatea lor teritorială.

Ideea de „țară mare” poate la fel de bine să fie utilizată și împotriva sa. Altfel de ce ar fi folosit președintele Putin, în dialogul său cu Igor Dodon, harta Moldovei Mari, dacă nu ca pe o amenințare la adresa României, ca pe o formă de intimidare?

Pe marginea prăpastiei

Conferinţa de la München a început sub un titlu angoasant, „To the brink, and back?”(„Până pe marginea prăpastiei şi înapoi?”), tocmai pentru a evidenţia de la început atmosfera tot mai înnorată a politicii mondiale şi apăsătoarea lipsă de orizont.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a adus în cadrul Conferinţei de Securitate de la München o bucată de dronă distrusă de armata israeliană, acuzând Iranul că a încălcat spaţiul aerian al Israelului.

Rând pe rând au fost identificate probleme cât pentru mai multe conferinţe, dar din păcate, în egală măsură, s-a văzut lipsa soluțiilor pentru acestea şi mai ales a fost evident că „lumea este a nimănui”.

În sistemul global de state ne confruntăm cu cea mai gravă criză de leadership de după sfârşitul Războiului Rece. Nici SUA, în interiorul lumii transatlantice, şi nici Germania, în Europa, nu sunt dispuse să-şi mai asume sarcina rezolvării marilor probleme internaționale.

Pe acest fond de expectativă, Marile Puteri, pentru că în jurul lor s-a învârtit conferința, din ce în ce mai ostile unele cu altele, s-au rezumat la a-şi trasa liniile roşii ale politicilor de securitate. Astfel s-au scurs cele două zile și jumătate ale unei conferințe fără prea mari realizări diplomatice, fără identificarea de soluţii la marile probleme ale lumii.

În acest an s-a înregistrat şi o noutate: cel mai mare număr de reprezentanţi ai zonei serviciilor de informaţii. Peste două duzini de înalţi oficiali din zona mondială de intelligence, în frunte cu şeful CIA, s-au strâns la München. Este şi acesta un semn al proastelor vremuri pe care le trăim.