Norman Manea, o viaţă de poveste

Ce trăiește, ce simte, ce salvează în memorie un om care a trăit Holocaustul şi a emigrat la 50 de ani? Răspunsurile lui Norman Manea pentru Q Magazine.

Atrocităţile istoriei nu l-au ocolit, dar tocmai acest fapt i-a oferit mai târziu posibilitatea unor reflecţii asupra modului în care circumstanţele istorice o influenţează. Reflecţiile regăsite în operele sale aveau să-i aducă premii literare importante. S-a născut în 1936 într-o familie de evrei din Bucovina şi a experimentat de timpuriu trauma Holocaustului împreună cu cei din comunitatea etnică de care aparţine. La patru ani era deportat în lagăr, unde a stat cinci ani. „Când m-am întors din lagăr eram un bătrân de nouă ani”.

Atunci avea să descopere lumea magică a literelor şi umorul de care fusese privat până atunci.

Trauma Holocaustului a fost apoi accentuată de perioada comunistă şi ulterior de exil. Însă viaţa avea peste ani să îi arate cu o anumită ironie că oricât ar fi de dură istoria, nu te poate îngenunchia, ci îţi arată o cale. În 1986 a luat decizia să plece din ţară. Primise o bursă de un an la Berlin, dar ulterior avea să se stabilească în Statele Unite. Avea 50 de ani şi publicase deja 10 cărţi.

Cum ați decis să plecați?

A fost o decizie extrem de grea, foarte întârziată, mai ales în cazul meu care am avut posibilitatea,
fiind evreu, să plec mai devreme. Nu am vrut să plec din ţară. Nu am vrut să mă despart de limbă, de cărţile mele, de prietenii mei. Am plecat târziu, am evitat îndelung. Eram extrem de confuz. Nu vedeam niciun rost al meu. Un scriitor român, necunoscut, aruncat în lume. M-am întors în ţară după 11 ani. Mă plimbam pe stradă cu preşedintele Colegiului meu american şi el mi-a zis:  „Norman, tu ar trebui să-i fii recunoscător lui Ceuşescu! Aşa cum te ştiu eu, tu nu ai fi plecat niciodată. El te-a zvârlit afară şi ţi-a făcut un mare bine.” Probabil că e adevărat. Probabil că fără concursul celui mai iubit fiu al poporului eu încă aş fi fost în micul meu apartament cu câte o carte. Asta a fost viaţa mea până la 50 de ani. La 50 de ani nu se mai fac astfel de decizii drastice.

În America prevalează egoismul și vulgaritatea

Care este prima carte pe care aţi citit-o?

Eram la Fălticeni şi mi s-a oferit de ziua mea, 19 iulie, o carte. Veneam din neant. M-am închis în cameră şi am citit-o. Era cartea cu povestirile lui Creangă. Am fost absolut fermecat de acest univers, care nu mai era universul cotidian al străzii, al oraşului. Era un univers fantastic.

Cum de nu v-aţi pierdut niciodată umorul?

Nu ştiu cât nu l-am pierdut, dar atât cât l-am păstrat mă mai ajută să mă distanțez de lucruri. Fără umor este greu. E greu şi cu umor, dar fără e mult mai greu!

Vă referiţi la situaţia din America sau la cea din România?

Ambele. Globul este la fel de nebun peste tot, în special acum. În America a luat o turnură grotescă. Vreau încă să sper că un anume bun-simţ şi echilibru va prevala acolo. Faptul că s-a ajuns la comedia asta bufă mi se pare deja destul. În cei 30 de ani de când sunt acolo, mie mi se pare că situaţia ţării s-a degradat şi mai ales relaţia între oameni. Când am venit în America, oamenii erau totuşi foarte săritori şi afabili. La ora asta prevalează egoismul şi vulgaritatea. Însă niciodată nu cedez cu totul punctului de vedere acesta colectiv. Nu încerc să vorbesc despre americani, ruşi, evrei, ci sunt interesat de indivizi. Indivizii sunt din fericire şi altfel decât colectivul. Colectiva este o probă de mediocritate şi aici a intervenit şi definiţia democraţiei. Adică dacă democraţia este puterea majorităţii, majoritatea din păcate este de foarte multe ori, dacă nu întotdeauna mediocră.  Asta prevalează în momentul ăsta, într-un moment de presiune excesivă a banilor şi a competiţiei financiare, a competiţiei pentru bani, pentru bunăstare şi pentru supravieţuire în cazul claselor mai dezavantajate.

Ce se întâmplă acum cu Trump, de pildă. Cei mai mulţi susținători ai lui Trump sunt din clasa muncitoare albă. Ceea ce deja este un paradox pentu că nu cred că este o viziune prea corectă a locului unde ei ar trebui să fie. Dar sunt unde sunt din frustrare. Ei consideră că au fost abandonaţi, că democraţii de mult i-au uitat pentru că s-au ocupat de minorităţi şi de probleme mai spectaculoase şi mai senzaţionale decât clasa muncitoare albă. Ei, în această clasă muncitoare albă sunt foarte mulţi oameni extrem de săraci. Ei simt această frustrare şi, neglijaţi de toată lumea, neavând unde să se ducă, s-au dus spre republicani. Au devenit ultra rigizi şi extremişti şi religioşi. Este un fenomen care este rezultatul unei evoluţii nefireşti.

Este deja conturat viitorul preşedinte al Statelor Unite?

Este greu de spus. Tocmai zilele acestea am aflat că în California domină democratul care se consideră socialist, Bernie. Este un fel de stângist şi care, după părerea mea şi a altora, nu avea nicio şansă în America. Eu, la un moment dat, chiar glumeam cu prietenii mei şi spuneam: „Hai să înfiinţăm un partid comunist aici. Dar nu ai cu cine!“ Ei, el este acest tip de stângist. Numai că ultimele statistici arată că atunci când au fost în Congres, şi au fost o lungă perioadă şi el şi Hillary Clinton, amândoi au votat tot timpul la fel. Deci este vorba de o tactică electorală şi în cazul lui şi în cazul ei. Eu cred că ea are mai multe şanse decât el pentru că el este excesiv. Deşi el vine cu acest exces într-un moment în care nemulţumirea este explozivă pentru o bună parte dintre tineri şi nu numai.

Banul este criteriul esenţial de evaluare a oricărui produs uman

Mai este astăzi America ţara tuturor posibilităților?

Îmi este greu să dau o caracterizare a unei ţări şi mai ales uneia atât de mari care este cât un continent. Cert este că presiunea banului şi presiunea clasei sus-puse care se reciclează mereu şi care şi-a cam acaparat poziţiile esenţiale în stat nu se pot neglija. Karl Marx spunea despre capitalism că va atinge un moment când puterea financiară va deveni mai mare decât puterea guvernamentală şi că Guvernul va depinde de marile corporaţii. Cred că suntem în acest moment. Dacă ne uităm la alegerile americane, la cât costă. Până şi Hillary Clinton primul lucru pe care l-a făcut şi-a numărat şi şi-a înregistrat suporterii financiari, să vadă pe câţi bani poate să conteze. Banul a început să domine peste tot. Este o realitate umană din Antichitate până azi. Banul este criteriul esenţial de evaluare a oricărui produs uman şi a oricărei acţiuni umane.

De ce Statele Unite pierd războaiele în Orient?

Statele Unite au pierdut toate războaiele de după cel de-Al Doilea Război Mondial, deşi sunt înarmate până în dinţi, au armele cele mai sofisticate, au o armată profesională. Au pierdut şi în Vietnam, nu au reuşit să câştige Coreea, nu mai vorbesc de Irak şi de tot ce s-a întâmplat după prăbuşirea dictaturilor din zonă.

Care ar fi explicația?

Americanii au crezut că vor fi sărutaţi în Irak. Au fost pentru două săptămâni, iar după aceea totul s-a întors pentru că nu au ştiut să administreze tradiţiile locale, conflictele locale, complicaţiile psihologice, sociale şi politice ale diviziuniilor între oameni. Până în momentul acela toţi au fost ţinuţi sub dictatura lui Hussein, iar când s-a ridicat capacul de pe ceaun a explodat totul, plus că ei nu au putut sub dictatură să-şi manifeste toate pornirile. Cum spunea Thomas Mann: „dictatura e mult mai simplă decât democraţia”.

În prezent, Norman Manea este profesor de literatură europeană la Bard College, New York. În 2002, i s-a decernat Premiul internaţional de literatură Nonino pentru „Opera omnia”, iar în 2006 Premiul Médicis Étranger pentru „Întoarcerea huliganului”. Tot în 2006, a fost distins cu Meritul Cultural în grad de comandor de preşedintele României, a fost ales membru al Academiei de Arte din Berlin şi în juriul internaţional al Premiului Nonino. În 2010, guvernul francez i-a acordat titlul şi medalia de „Commandeur dans l’Ordre des Arts et des Lettres”. În 2011, Norman Manea a primit prestigiosul premiu literar Nelly Sachs şi a fost invitat să devină membru de onoare al Royal Society of Literature.

Observaţi că se conturează anumite fenomene în acest moment în lume?

Este o perioadă agitată. O perioadă în care fermentează conflicte foarte, foarte periculoase. E greu de ştiut dacă se vor calma sau nu lucrurile. Se pare că oamenii nu pot trăi multă vreme în pace, fără războaie, făra resentimente şi ură. Şi asta se vede din nou. De pildă,  ceea ce a produs în ultimii ani fanatismul islamic, care a înlocuit fanatismul comunist şi nazist. Este, de asemenea, extrem de periculos. Plus conflictele dintre unele puteri cum este Rusia şi Turcia şi China. E greu să spui cum se mai divizează şi cum se aşează lumea în momentul ăsta. Destul să spui că în ’89, când s-a prăbuşit regimul comunist din Europa, toată lumea a sperat şi a lansat tot felul de sloganuri: sfârşitul ideologiei, sfârşitul istoriei şi cum vom avea o perioadă de somnolenţă şi fericire. Nu este aşa. Oamenii au dovedit, din nou, că nu pot pentru o perioadă prea lungă să stea liniştiţi. Ne putem întreba la un moment dat dacă războaiele, toate conflictele care sunt, ura care din când în când izbucneşte şi este manipulată foarte abil, nu sunt un fenomen necesar din moment ce se repetă şi apar ciclic. Înseamnă că e nevoie de aşa ceva.

Îmi doresc ca „O scrisoare pierdută” să nu mai fie valabilă

E ceva care vă inspiră din România acum?

O, nu. Nu o să mă inspire. Nu vreau să îmi îndrept inspiraţia spre fenomenele acestea de mercantilism, de degradare, de şmecherie, de corupţie care sunt atât de vizibile, din păcate, în România. M-au tot întrebat ce doresc României? Am spus că îmi doresc ca „O scrisoare pierdută” să nu mai fie valabilă.

Refugiaţii…

Acest fenomen m-a mişcat. Am fost şi eu refugiat. Ştiu situaţia de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erau foarte mulţi refugiaţi. Unii s-au îndreptat spre Palestina, unii spre America, căutând un alt tărâm, unul al speranței. Ce se întâmplă însă în Orientul Mijlociu este înficoşător. Atâtea războaie, conflicte, şiiţi contra suniţi care s-au omorât între ei mult mai mult decât au omorât creştini. Deşi au omorât foarte mulți creștini în ultima vreme. Toate aceste răbufniri de ură, de orbie, de sete de sânge şi de crimă nu sunt deloc inspiratoare sau pline de nădejde pentru ceva mai bun.

Venirea refugiaţilor în Europa este și o ameninţare culturală pe termen lung?

Este. Islamul a fost la porţile Vienei acum mulţi ani şi nu a reuşit să ocupe Europa cum s-a dorit. Acum, acest val de năpăstuiți care vin din diverse locuri nu este făcut numai din oameni care fug de primejdia şi de urgia de acolo. Sunt şi alţii. Am văzut tineri printre ei care în loc să stea acolo şi să lupte, să restructureze situaţia, să o aducă la o anumită normlitate fug într-un loc mai bun unde li se dă ajutor, un venit. În populaţia europeană se produce un dezechilibru. Eu am predat ultimul semestru la Berlin şi locuiesc într-un cartier cu foarte mulţi turci. Pot să spun că sunt turci total germanizaţi. Au făcut liceul şi universitatea în limba germană. Deci este posibil să îi ocidentalizezi. Ce fierbe pe dedesubt nu ştiu. Dar este posibil ca la un moment dat să se producă un dezechilibru social şi politic. Vom vedea!