Adio, Orient!

O femeie pentru care frumuseţea înseamnă ordine în tot şi în toate. Un scriitor pentru care succesul este întotdeauna o provocare. Daniela Zeca Buzura. 

Ce aveţi pe masa de lucru în acest moment?

Lucrez, ca de obicei, ca un soldat împărţit între trei fronturi. Încerc să termin o carte despre talk-show-ul de televiziune la care lucrez de aproape trei ani. Am un alt roman care va apărea în toamna lui 2014 şi în rest mă ocup de ceea ce făceam curent, un proiect de emisiune pentru TVR 2, probabil pentru jumătatea lunii octombrie. Se numeşte „Jurnal de front “şi îi are în vizor pe cei mai importanţi 12 corespondenţi din zone de conflict români, fiecare cu povestea lui şi cu prognoza lui pentru ceea ce înseamnă conflict armat nu numai în Orientul Mijlociu, ci şi în alte zone la care nu am fost atenţi, cum a fost Kosovo sau alte spații faţă de care acum avem distanţă şi sper ca ei, care au fost martori în conflict şi au participat direct, să aibă o viziune, alta decât am primit atunci la cald cu toţii.

Următorul roman va fi ceva cu totul diferit faţă de ce am citit până acum?

Da. Nu cred că de data aceasta voi mai fi legată, fie şi în mod artificial, de aşa-zisele destinaţii exotice, de subiecte despre care nu s-a mai scris. Este un roman localizat în estul Europei. Un roman cu întoarcere la ceea ce a însemnat în urmă cu patru ani „Istoria romanţată a unui safari” în sensul că priveşte de aproape o poveste de dragoste imposibilă, iar pe fundalul acestei pasiuni care nu se coagulează în niciun fel există trei contexte sociale foarte tulburate: unul universitar,altul mediatic, al unor ziarişti în vogă, şi celălalt medical. Şi toate aceste trei lumi în care competiţia pentru  notorietate, pentru bani, pentru putere este acerbă dau un ecou scrâşnit în tot backgroundul cărţii,  în aşa fel încât nici această iubire  nu se materializează. E doar o proiecţie eşuată şi atât.

Estul Europei înseamnă şi România?

Implicit. Până în acest moment, m-am apropiat de România, aşa, în cercuri concentrice, fără să o numesc, ocolind zonele dureroase, pentru că mi se părea că este încă foarte devreme să vorbim despre evenimente  care oricum nu s-au clarificat nici oficial. Sunt situaţii pe care le-am trăit eu însămi şi pe care încă le cred interiorizate şi pe care nu le pot aborda frontal. În plus,  cred că s-a văzut deja şi în trilogia orientală că dacă jurnalismul m-a constrâns să ţin seama de regula proximităţii, literatura, în schimb, mi-a dat această libertate de a privi contextul global,  ceea ce pentru mine este foarte  important. Nu cred că la un sfert de veac după momentul Decembrie ‘89 mai putem să judecăm izolat, particularizat, acelaşi fenomen al comunismului autohton, aceleaşi răvăşiri sociale pe care le împărtăşim în subiecte de proză sau de teatru, când, de fapt, rezonanţa lor e de cel puţin două decenii, mult mai amplă. Această fotografiere de sus, în care lucrurile rezonează, mă interesează mult mai mult decât proximităţile despre care s-a spus aproape totul.

Vă gândiţi să abandonaţi definitiv zona culturală?

Nu. Am fost constrânsă să o abandonez parţial din pricina suprimării canalului TVR Cultural. Cred că a fost un gest brutal şi nedocumentat care ne va costa pe termen lung ţinând cont de expansiunea nişelor în toată Europa şi America…

Actul scrierii este o refulare pentru dumneavoastră? Spuneţi în cărţi ceea ce nu aţi putea să spuneţi direct în spaţiul public?

Da, categoric. Cred că am fost un caz în literatura română, până în momentul acesta, tocmai pentru că nouă ani am tăcut din prejudecata de a nu amesteca registrele de expresie şi din convingerea că nu se pot face foarte bine două lucruri: manageriatul şi literatura. Acum cred că am destulă experienţă, au intervenit şi uzajul şi vârsta, şi presiunea unei dorinţe de a nu mai amâna gesturi în care cred, îndeobşte literatura… În acest moment cred că dacă jurnalismul m-a ajutat să întâlnesc oamenii pe care doream să îi întâlnesc, literatura m-a sprijinit să îi înţeleg.

Aveţi titlul în minte atunci când începeţi să scrieţi?

Întotdeauna când încep să scriu ştiu exact titlul, începutul şi finalul cărţii. Editorul meu deja s-a obişnuit. Şi începutul şi sfârşitul sunt momente dificile în scrierea unei cărţi, sunt doi centri de greutate care dezechilibrează tot conţinutul dacă nu sunt bine construiţi. Această convingere că polii de putere sunt deja stabiliţi mă ajută foarte mult până la finalul cărţii.

Povestea lui Omar seamănă foarte mult cu Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Aţi avut-o în minte când aţi gândit povestea?

Nu, dar m-am gândit eu însămi la ea tocmai pentru că acest cult milenar al zoroastrienilor are foarte multe elemente precreştine şi creştine, chiar din creştinismul ortodox, fără exagerare, mergând până la faptul că magii care îl anunţă pe Hristos erau zoroastrieni şi atunci categoric sunt elemente care trimit simbolic la unele configuraţii pe care noi le ştim deja din propria religie. Nu e de mirare. Şi cred că acesta a şi fost pentru mine punctul de atracţie faţă de această minoritate religioasă, că într-o lume preponderent musulmană, şiită, uneori fundamentalistă, cu încrâncenări, subiecte tabu, cu restricţii nenumărate a reuşit să reziste un astfel de nucleu al unui cult-bază de la care pornesc clar, în sistem axial, şi Mozaismul, şi Creştinismul şi Budismul în parte.  E un creuzet timpuriu în care se găsesc foarte multe doctrine viitoare.

Şi totuşi, de la ce aţi plecat atunci când aţi început să scrieţi „Omar cel orb”?

Am fost foarte interesată şi sunt, aproape obsesiv, de această temă a alterităţii. Ce se întâmplă cu celălalt diferit de noi într-o lume în care locuim împreună. Asta pe de o parte. Şi am fost foarte interesată, fără a fi epuizat acest interes de psihologia, de tacticile de supravieţuire şi de rezistenţă ale unui exilat. Pentru că la niveluri diferite, fie că migrăm dintr-o ţară într-alta, sau de la un job la altul sau de la un oraş la altul în vederea unor preocupări noi, toate aceste mişcări, uneori neaşteptate şi determinate din afara noastră sunt tot un fel de plecări în exil, cu intensităţi diferite, şi atunci acest Omar exilat într-o ţară nouă m-a interesat şi în jurul acestei idei am construit cartea. Şi nu în ultimul rând m-a interesat şi mă interesează încă în ce măsură credinţa ca religie, ca spiritualitate asumată şi exprimată într-un individ, indiferent că e musulman, creştin sau altceva, răspunde exigenţelor unei lumi cum este aceasta a mileniului  trei în care trăim. În ce fel ne mai determină o convingere religioasă. Toate aceste elemente m-au făcut să îl construiesc pe Omar ca un personaj eliptic, un personaj puzzle făcut din foarte multe bucăţi ale propriei oglinzi care nu mai e o oglindă integrală, ci o oglindă spartă, din care se recompune o imagine foarte diferită.

Trilogia orientală începe cu o imagine idilică a Orientului şi se finalizează cu aspecte mai puţin frumoase ale acestui spaţiu cultural. Acesta a fost parcursul firesc şi pentru dumneavoastră ca individ?

Nu. În parte a fost şi o oarecare previziune. Primăvara Arabă încă nu se întâmplase în Orientul Mijlociu în momentul în care eu terminasem de scris şi „Istoria romanţată a unui safari” şi „Demonii vântului”. Când am ajuns în Magreb şi apoi în Emiratele Arabe, era în aer această tensiune a unor spaţii în care existau dictatori şi supremaţia lor oarbă era oricum suprapusă pe nişte încrâncenări religioase care nu aveau cum să nu explodeze. Atunci exact aşa am simţit, că pornesc de la o carte fericită, aceea a amanţilor, cum au spus cititorii, şi ajung  la nivelul terestru al unor bulversări sociale. E foarte greu să pui talpa în Iran şi să ţi se mai pară cerul senin şi albastru. Această tensiune în creştere a marcat şi traseul meu. Nu a fost vorba despre o diminuare a entuziasmului. Dimpotrivă, pe măsură ce am început să cunosc lumea Orientului Mijlociu, am devenit mai familiară cu ea, am început să prevăd reacţii, gesturi, situaţii, dar, în acelaşi timp, aceste apropieri m-au dus şi la o luciditate a detaliilor  care a ajuns în final la Omar, care nu e tocmai fericit.

Cum aţi reuşit să nu judecaţi Iranul după codurile europene?

M-a ajutat foarte mult experienţa jurnalistică pentru că în clipa în care am ajuns în Iran, pentru mine această descindere a fost în primul rând o confruntare între ceea ce ştiam dintr-o documentare făcută la sânge şi ceea ce vedeam la faţa locului. Şi atunci am încercat să îmi verific nişte convingeri sau să mi le contrazic. La fiecare asumare a acestor date mi-am propus să las acasă sau să las de o parte, în măsura în care omeneşte era posibil, toate prejudecăţile şi deprinderile de femeie europeană. De aceea am ajuns în Iranul profund, de aceea am purtat văl după toate preceptele Shariei, de aceea nu am evitat să merg acolo într-un anotimp în care erau 51°C la sol, tocmai pentru a vedea, la modul acut, ceea ce se întâmplă cu un destin în spaţiul lui nativ.

Veţi renunţa definitiv la spaţiul oriental sau simţiţi nevoia să luaţi o pauză, ca în marile iubiri?

Da. Cred că 800 de pagini despre Orient care au costat mult la nivel existenţial… Sunt şapte ani din viaţa mea, în care am fost conectată  realmente ca la un plămân artificial la aceste zone. Adică m-am obligat să rămân atentă, să fac imersiuni repetate în acest spaţiu cultural, în atmosferă… tocmai pentru a evita ceea ce ar fi putut să îmi fie reproşat, o lentilă superficială, turistică… or, această iniţiere cred că merită o pauză şi pentru mine, şi pentru cititor. Am mare încredere în cititorii mei şi nu cred că ei ar vrea să rămână la nesfârşit într-un spaţiu care este oricum în schimbare. Orientul acestei trilogii va fi sensibil schimbat în următorii cinci-zece ani şi atunci nu cred că este cazul să menţin tema. Am impresia că am spus cam tot ce se putea despre aceste locuri şi despre oamenii respectivi.

De ce Orientul Mijlociu şi nu Peninsula Scandinavă sau Siberia?

Aşa a fost să fie. Cred că la un moment dat cărţile îşi cer singure drepturile, îşi fac singure destinul. Uneori, dacă autorul lor începe cu bună credinţă un drum, feedbackul acestui gest decis este acela că respectiva scriitură răspunde la un moment dat într-un fel care îi e propriu. Pare ciudat pentru cineva care priveşte din afară, dar totdeauna există o serie de coincidenţe, de situaţii norocoase sau dezagreabile care opresc sau dimpotrivă încurajează destinul unei cărţi. De exemplu, în septembrie 2009, când a apărut prima ediţie din „Istoria romanţată a unui safari”, şi mai ales după ce s-a vândut foarte rapid, am fost încredinţată că subiectul oriental pentru mine este gata. În niciun caz nu mă gândeam că vechile mele preocupări cu alteritatea, cu zona de conflict a Iranului, pe care noi o învăluim în tot felul de etichetări, îşi vor crea singure un parcurs, un ecou.

Personal, a fost ceva care a făcut diferenţa în favoarea Orientului Mijlociu?

Hotărâtoare în toată această ecuaţie au fost câteva întâlniri cu oameni anume. Am avut norocul să câştig nişte prieteni în aceste zone, alianţe cu adevărat oneste ale unor prieteni despre care îmi place să cred că mi-au rămas pentru toată viaţa. Efortul lor de a ne înţelege unii cu alţii, deşi veneam din culturi atât de diferite, cred că a fost principala hrană pentru ideea de a persevera în această temă. Foarte riscantă, foarte uşor de scăpat printre degete. Nu de puţine ori pe parcursul acestor trei cărţi m-am descurajat sau am vrut să renunţ şi totdeauna au fost voci, au fost circumstanţe care m-au adus înapoi în temă. Din fericire… Pentru că dacă aş fi renunţat o singură dată cu adevărat, probabil că ar fi fost foarte greu să mă întorc.

Ce nu v-ar face să vă plictisiţi niciodată în politică?

Cred că fairplay-ul. Dar nu am nici cea mai slabă  convingere că în România ştim deocamdată această regulă. Aşa că, în mod sigur, m-aş plictisi.

Unde poate să ducă o dorinţă acerbă de a fi tot timpul cel mai bun?

Poate duce la cel puţin două consecinţe grave şi imediate: la oboseală extremă, pentru că este un maraton de unul singur, cel puţin în literatură, şi uneori şi la ratări răsunătoare. Şi din această prudenţă am declarat deocamdată închis subiectul oriental tocmai pentru că aş risca să ajung cu el într-o ruptură sau într-un grad de previzibilitate care ar ruina probabil şi ceea ce am construit. Tocmai din această ambiţie extinsă, pe care de multe ori o forţăm fiecare dintre noi, trecând peste resursele proprii, din pură proiecţie exagerată a propriei persoane, putem ajunge la ratări strălucite.

Obişnuiţi să vă faceţi proiecţii pe termen lung cu privire la propria evoluţie?

Da. Întotdeauna. Cred că sunt eficientă şi constructivă numai dacă văd măcar pe termen mediu ceea ce cred că aş putea să fac. Sunt conştientă că pe această proiecţie pot să intervină accidente, contradicţii, dar fără să am convingerea că este un lanţ trofic care se va dezvolta de la un episod la altul, mi-e greu să mă implic pentru nişte mize ocazionale.

Înţeleg că nu aţi trăit niciodată clipa fără să vă gândiţi la consecinţe…

Ba da. Jurnalismul de orice nivel, dacă e făcut cu adevărat, ne împinge pe toţi la asta.

Cum definiţi timpul?

Pentru mine nu este o noţiune singulară, ci despletită într-un plural. În acest moment am impresia că cele trei cărţi orientale pe care le-am terminat au fost cu mine în altă viaţă, în altă etapă, într-un timp rapid şi în care am alocat o viteză pe care acum nu o mai simt. Această carte la care lucrez acum este a unui timp interior mult mai analitic, uneori ezitant. Nu e răbdător deloc. Şi el este un timp al urgenţei, dar mişcările sunt mai revizuite. Cred că pentru mine timpul este de fapt o structură pe etaje, pe straturi, şi pe această structură liftul coboară şi urcă în aceeaşi zi cu viteze diferite, cu mişcări uneori brutale şi imprevizibile.

De ce se renunţă, astăzi, atât de uşor la cultură?

Eu cred că nu renunţăm. Renunţă numai cei care nu au fost niciodată atraşi de ea pentru că, din punctul meu de vedere, toată viaţa noastră, cultura e o aspiraţie ca şi altele. Ca şi aceea de a rămâne tineri, de a face sport, de a fi buni într-o profesie sau alta, iar atunci când cultura nu este metabolizată la un astfel de nivel şi purtată în fiecare zi într-un mod natural,  ea devine aşa, un soi de breloc de care ne putem debarasa şi atunci, da, pare că ne spălăm pe mâini uşor. Din păcate,  în afară asta transmitem, dar sper că e numai o impresie parţială, care se va repara. Aştept ameliorările de la oameni tineri, care vin imediat în urma noastră.

De ce are nevoie România pentru a renaşte?

Cred că de conciliere, dar deja termenul este discreditat. Aparent, toată lumea se împacă cu toată lumea, dar discordia e mai adâncă decât oricând. Chiar dacă sună demagogic, avem nevoie de răspundere pentru ceea ce face fiecare. Eu cred că asta am pierdut, gravitatea implicării, urgenţa sensului şi sensul sensului. Uneori ni se pare că ştim direcţia, dar am pierdut sensul. Fără să pricepem sensul interior, nu putem deveni implicaţi sau responsabili. Şi de aceea niciuna dintre acţiunile noastre nu mai rezistă la un moment dat.

E posibil să trăieşti fără să ai un Dumnezeu?

Nu cred. Acel Dumnezeu poate fi orice. Poate fi o dorinţă de bani sau de glorie, cu condiția  să fie un ţel coerent, pentru care un individ să nu facă nici compromisuri în ordinea lui interioară, dar nici să îi lezeze pe alţii. Dacă această busolă ar fi de fiecare dată la purtător, poate că am arăta puţin altfel în relaţiile noastre unii cu ceilalţi. Nu cred că putem trăi fără asta. E ca şi cum am naviga fără vâsle. Nu văd nimic norocos în traseul unui marinar  care nu are nicio destinaţie şi niciun crez că va ajunge undeva. Nu poate decât să naufragieze.