E momentul ca cineva să o spună răspicat: lupta anticorupție în România a eșuat.

DE CE?

Acest eșec coincide cu finalul unui ciclu istoric pentru România, un ciclu care a început cu alegerea lui Traian Băsescu în 2004.

În prezent traversăm o perioadă de tranziție spre necunoscut care se desfășoară în contextul unui mediu internațional mai volatil ca oricând în ultimii 70 de ani.

În acest moment critic, în loc ca România să-și adune puterile pentru a rezista turbulențelor grave ce vor urma, ne sfâșiem între noi pe altarul unor false teme și a unor adevăruri pe care prea puțini le pătrund.

Este ca și cum cineva ar da la maxim volumul pentru a acoperi o conversație care nu trebuie să ajungă la urechi iscoditoare.

Este timpul ca aceia din țara asta care și-au păstrat luciditatea să-și pună două întrebări: 1. De ce a eșuat lupta anticorupție? și 2. Ce putem face pentru a ține cursul european al țării și a preveni intrarea în derivă identitară și geopolitică?

La prima întrebare există multe răspunsuri, toate adevărate. Unul dintre ele este că, după 15 ani de PNA/DNA, România are astăzi tot mai adânc ștanțată stigma de „stat corupt”, în care nu se poate avea încredere.

În loc să ne crească statura în UE, corupția ca brand de țară creează permanent impresia că suntem tolerați într-o Europă care ne privește cu dinții încleștați.

Un al doilea răspuns ține de modul în care a fost concepută această luptă: simplist, birocratic, polițienesc, fără viziune politică și fără să existe un program de țară dincolo de continuarea procesului de întărire a statului în beneficiul celor din vârful piramidei.

Corupția este o problemă de mentalitate și mentalitatea se schimbă prin educație, care nu se poate face numai cu biciul, ci trebuie să se sprijine și pe exemple pozitive, pe prevenție, pe încurajarea conformării cu normele statului de drept.

La noi, anticorupția a fost transformată într-o luptă cu gladiatori, în care poporul, înfometat de criză și frustrat de greutățile vieții de la periferia Europei, asista periodic la execuții publice care aveau scopul de a crea motive de speranță și de a servi ca supapă care să răzbune greutățile prezentului.

Al treilea motiv pentru eșecul luptei anticorupție este legat de faptul că, cel puțin aparent, acest proces a devenit o luptă de gherilă, făcută într-o interpretare aproximativă a regulilor și legilor țării, totul pentru un bine suprem care a căpătat o gravitație proprie, distinctă de orice altă logică.

A existat un moment când anticorupția a devenit mai mult decât un obiectiv, a devenit o religie. Probabil acela a fost momentul când s-a trecut Rubiconul și a început un proces care avea să ne aducă într-un punct critic pentru viitorul justiției în România.

În fine, anticorupția a devenit un stindard pentru operațiuni de vendetta politică și răzbunări personale. Adversarii celor de la putere erau arși pe rugul anticorupției, în fapt, nimic altceva decât o versiune mai europeană a unor vechi practici estice pe care le vedem în Federația Rusă și fosta Uniune Sovietică.

Clanul penalilor sau victimele anticorupției (depinde pe cine întrebi) se referă la o adunătură pestriță care include oameni evident vinovați de fapte grave, persoane influente condamnate cu probe subțiri sau inexistente, politicieni luați cu penseta din jocul politic pentru ca apoi să fie achitați, sau pur și simplu oameni nevinovați care au pierdut la jocul de ruletă al celor puternici.

Lupta anticorupție a eșuat atunci când s-a ajuns la eugenie politică și asasinate la ordin, iar victimele colaterale au devenit un preț demn de plătit pentru o cauză nobilă.

Logica marțială, justificată de paradigma corupției ca amenințare la securitate națională, a generat nu doar o rigiditate și inerție foarte mari, dar și un proces a cărui escaladare era evident că va atinge un moment critic.

Putea lupta anticorupție să reușească? În opinia mea răspunsul este nu. Nu așa cum a fost gândită, nu într-un interval atât de scurt și nu fără o viziune coerentă la nivel național asupra direcției pe care ne dorim să o urmeze România.

Ce este mai grav, însă, este că în loc să întărească securitatea națională, lupta anticorupție nu a făcut decât să o șubrezească. Iar rezultatul îl vedem azi: o clasă politică decimată, subțire, fără lideri; un mediu instituțional contestat, supus unor intense frământări; o societate profund divizată, orbită de ură și de false teme. România nu a fost nicicând mai vulnerabilă decât este astăzi!

Și toate astea se întâmplă în cel mai periculos moment în plan internațional din ultimele decenii. Un moment în care alianța transatlantică este în pericol, Europa este în criză profundă și la nivel global ordinea internațională se desface la cusături.

Este într-un fel de înțeles că reacția partenerilor europeni la eșecul anticorupției din România este similar cu acela al autorităților sovietice după dezastrul de la Cernobâl: liniște totală pe subiectele delicate și reluarea unor sloganuri vechi în speranța că ele, repetate îndeajuns, își vor face loc în cărțile de istorie ca variantă oficială, absolvind pe cei implicați de responsabilitatea impactului real al deciziilor lor.

Este de înțeles pentru că Europa azi nu mai are timp, energie și răbdare pentru România. Varianta oficială este: Trăiască anticorupția! Puțin contează că, în realitate, anticorupția a murit.

O ALTĂ CALE

Din acest moment este evident că soluția nu poate să vină decât „prin noi înșine”, cum spunea pe vremuri un partid care în prezent pare să-și fi suspendat activitatea.

Destinul României se bifurcă azi și în față avem două drumuri.

Primul dintre ele este cel în care continuăm dialogul surzilor, urlăm în continuare cu muzica dată la maxim până când, la un moment dat, ne vom trezi că în timp ce noi eram preocupați cu false războaie, am lăsat să ne intre în casă monstrul extremismului, al anti-europenismului, că garanțiile de securitate care ne permiteau să jucăm șotron cu teme mici s-au evaporat și că prosperitatea pe care altă dată o garanta Uniunea Europeană a devenit doar o amintire.

Cu fiecare moment în care oamenii de stat refuză dialogul, în care se aruncă cu capul înainte în aventuri hazardate, în care pun orgoliul personal înaintea intereselor țării sau aleg, din comoditate și superficialitate, să se legitimeze exclusiv prin parteneri externi în loc să muncească pentru a explica românilor realitatea așa cum este, ei bine, cu fiecare astfel de moment mai facem un pas pe drumul descris mai sus.

Cred, totuși, că mai există și altă cale. Și probabil vom avea o șansă să o urmăm dacă cei care întrețin această profundă radioactivitate politică și socială devin conștienți de faptul că NIMENI NU VA IEȘI VIU DIN ACEST RĂZBOI. Iar dacă va exista un supraviețuitor, posibil ca acesta să domnească peste niște ruine.

A doua cale o constituie calea moderației, a dialogului, a echilibrului și a viziunii. Trebuie să ne întrebăm: există mai multe lucruri care ne unesc decât ne despart? Dacă răspunsul este NU, înseamnă că astăzi România nu mai există.

Dar eu am convingerea că răspunsul este DA și că, dincolo de ura întreținută artificial, de orgolii, de mize personale și de clișee, azi mai mult ca oricând avem toți datoria să ne dăm mâna pentru a apăra România, pentru a apăra identitatea europeană a României, pentru a apăra demnitatea și prosperitatea românilor.

Trebuie să facem inventarul celor care ne unesc, ca români, ca europeni, ca patrioți, ca oameni responsabili de viitorul copiilor noștri.

De acolo va porni reconstrucția: de la asumare, de la responsabilitate, de la respect și de la înțelegerea că fiecare român contează.

Altfel, riscăm ca 30 de ani de încercări democratice, cu mai mic sau mai mare succes, să fie șterse cu buretele.