Asocierea dintre cei doi a fost prea evidentă şi prea publică pentru ca prea-mulţii inamici din partid să nu speculeze acest moment.
A fost clar încă de la Congresul PD-L că Traian Băsescu are o altă agendă faţă de PD-L şi faţă de Emil Boc. Perspectiva pierderii alegerilor de către PD-L în 2012 şi a doi ani de recluziune la Cotroceni l-a făcut pe Traian Băsescu să-şi inventeze noi aliaţi şi să-şi reconstruiască relaţiile cu diferite aripi din PSD şi PNL. Pentru asta ar trebui însă fie să-l decredibilizeze pe Emil Boc (dacă se poate mai mult decât atât), fie să-l înlocuiască cu o persoană mai apropiată de cele două partide din Opoziţie. Poate chiar un tehnocrat, ca să dea iluzia unei democraţii intra-guvernamentale.
Marea problemă este însă că Emil Boc a prins nu numai gustul puterii executive, ci şi gustul puterii în partid. Aşa că o debarcare a sa fără o moţiune de cenzură (pe care Opoziţia nu mai are motiv să o depună acum, când mai sunt 6 luni până la alegerile locale) sau fără o demisie a lui Boc, este imposibilă.
Episodul Sorin Apostu poate fi privit şi prin această cheie, a şubrezirii poziţiei unui premier care a încetat de mult să mai fie acelaşi executant fidel şi care-şi caută cu disperare o proprie cale, fie chiar şi supărându-şi maestrul. Un „maestru” care începe să aibă aceeaşi problemă pe care a avut-o şi cu Călin Popescu Tăriceanu: odată adus la Palatul Victoria, nu mai poate fi schimbat, dacă el nu vrea sau dacă Parlamentul nu decide acest lucru. Iar pentru Traian Băsescu ar fi extrem de riscant să meargă în Parlament să ceară demisia lui Boc. Ar fi riscant, fiindcă,
în mod cert, s-ar pomeni cu un refuz care ar semnifica propria lui cădere politică. Aşa că preferă să-l înconjoare pe Emil Boc cu aceste probleme de corupţie ale apropiaţilor săi, într-o reeditare a proverbului românesc „bate şaua să priceapă iapa”!














































