..”.
Este doar un citat din ultimul roman semnat de Michel Houellebecq, “Soumission”, cel atât de aşteptat, astăzi, în librării. Cred, sincer, că va mai rămâne acolo, un timp. Astăzi nimeni nu a mai avut chef de cumpărat acest roman, nu după ce realitatea prevestită de el – o lume în care islamiştii vor decide – a devenit o realitate care provoacă greaţă: la orele 11, în redacţia hebdomadarului “Charlie hebdo”, echivalentul francez al “Academiei Caţavencu”, au pătruns doi bărbaţi, îmbrăcaţi în negru, cu cagule, care au îndreptat armele automate asupra jurnaliştilor, au ucis 10, dintre care patru caricaturişti foarte cunoscuţi – Cabu, Charb, Wolinski, Tignous – şi au fugit. Strigând “Profetul a fost răzbunat”, “Am ucis Charlie hebdo”. În fuga lor, urmăriţi de poliţiştii care sosiseră deja la faţa locului (o maşină staţiona în permanenţă în faţa redacţiei, alerta fusese dată şi de câţiva ziarişti refugiaţi pe acoperişul imobilului), au executat cu un glonte tras în cap, la rece, fără nicio milă, un poliţist deja căzut, rănit, pe trotuar.
Nu sunt scene de science-fiction, nu suntem într-un film ieftin cu mult sânge şi executări de doi lei, ci în realitatea pariziană a acestui 7 ianuarie 2014: zi în care ieşise ultimul număr al revistei, dedicat doctrinei islamice, Sharia, zi în care aveau loc urările de an nou ale reprezentanţilor tuturor cultelor din acest stat laic, deci inclusiv musulman, ziua apariţiei romanului lui Houellebecq. Acum, regretele preşedintelui François Hollande, ale fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, ale ligii arabe etc., sau faptul că Franţa a adoptat deja planul vigipirat, codul roşu în Paris şi Ile de France, sacrificiul pe care îl plăteşte de fapt acest ziar pentru publicarea caricaturilor profetului Mahomed, ei bine, nimic nu mai valorează atât ca această evidenţă care provoacă greaţă: trăim într-o lume în care viaţa umană nu mai valorează nimic, în care dreptatea şi-o face fiecare, orice persoană care are o armă, în care puterea fanaticilor, condusă de cea mai teribilă armă posibilă, fatalitatea religioasă, este mai presus de orice capacitate de înţelegere, de apărare, de drept fundamental. A fi jurnalist nu mai este o meserie frumoasă: este cea mai frumoasă meserie deoarece, iată, pentru a o exercita plăteşti cu viaţa.
“Puţin mai târziu, spre seară, va avea loc o reuniune de criză, iar şeful guvernului va anunţaţ măsuri potrivite; forţa va rămâne, a rezumat el, destul de plat, de partea legii şi a Republicii”. Am ajuns la pagina 136 a romanului “Soumission” (Supunere). Macabru – este descrierea, din viitor, a ceea ce s-a întâmplat de fapt imediat după atacul criminal de pe bulevardul Richard Lenoir, din al 18-lea arondisment al Parisului. Reuniuni de criză la guvern, la preşedinţie, măsuri promise.
Ce-ar fi să recunoaştem că, practic, nu dispunem de nicio măsură, de niciun gest, sau cuvânt, capabil să stopeze aceste gesturi? Nu pentru că nu am putea, ci pentru că nu credem. Ei au credinţa. Ca şi, într-un alt secol, la o altă scară, adepţii tâmpeniilor lui Hitler. Noi, noi nu avem nimic. Diseminaţi şi nesolidari, noi nu credem nimic, nu avem nimic. Suntem frunze în vânt, arse la fiecare vânticel de ură, devenind arbori doar când frica ne devine mai presantă decât nevoile fiziologice obişnuite: mâncatul, urâtul, mersul la servici, invidia aproapelui, pleoştitul în faţa ecranelor pline de inepţii. Toate acestea inconştienţi în faţa pericolelor care sapă de fapt toate valorile în care am crezut cândva.













































