Consecințele geopolitice ale spectaculoaselor alegeri din Belarus

Lupta din Belarus nu este electorală, ci geopolitică. Este vorba despre enorm de mulți bani vizând transporturi, infrastructură și o nouă paradigmă militară în zonă. Lukașenko are de ales între a rămâne „dictator” sau a preda țara altora.

Rusia dorește „integrarea” Belarusului

Mai întâi, interesele României sunt (sau ar trebui să fie) imense! De alegerile din Belarus depind o grămadă de investiții regionale și reașezări geopolitice ce ar putea aduce României câștiguri enorme dacă și-ar vedea de propriile interese. Dar, mai întâi, să vedem cine sunt actorii principali.

Nu mai puțin de trei mega-forțe dau târcoale țării. Sigur, propaganda vede doar interesele rusești care, trebuie spus, există! Vladimir Putin ar vrea să „integreze” Belarus în Rusia, să-și extindă bazele militare în zonă. Pentru Rusia, Belarus reprezintă și o piață pentru gaze și produse petroliere. De altfel, în 2000, Belarus și Rusia au semnat un acord de extindere a cooperării, afirmând dorința reciprocă de a crea o uniune. Dar, timp de două decenii acest lucru nu s-a întâmplat, cu toate că Belarus face parte din CSI.

Belarusul își aduce din Rusia materiile prime și își exportă mărfurile în Rusia. Mai mult, 90% din energia folosită este de proveniență rusească. Economia a rămas preponderent de stat, angajând peste jumătate din populația activă a țării. Restul (47%) lucrează în sfera privată, dar în firme străine (care înseamnă 5,7% din economie) nu lucrează decât 1,4% din forța de muncă.

Întrucât Lukașenko nu se grăbește deloc cu unirea, savurând din 1994 calitatea de șef al statului (care include și conducerea executivului), lucrurile au devenit interesante și pentru Uniunea Europeană. În special pentru țările central și est-europene.

Grupul Wagner (mercenarii lui Putin)

Într-o acțiune teatrală, poliția din Belarus a arestat la 29 iulie 33 de bărbați despre care a pretins că sunt mercenari ruși trimiși să destabilizeze situația înainte de alegeri. Apoi l-au acuzat pe soțul Svetlanei Tikhanovskaya și pe un alt critic al regimului, Mikola Statkevich, că ar fi colaborat cu mercenarii.

În discursul său către națiune, din 4 august, Lukașenko a susținut că bărbații reținuți ar fi mărturisit că au fost trimiși în Belarus pentru „așteptarea instrucțiunilor” și, ulterior, pentru a provoca dezordine.

Rusia a negat orice implicare. Cei reținuți au fost identificați ca membri ai Grupului Wagner, controlat de un aliat al președintelui rus Vladimir Putin, care promovează prin mijloace militare obiectivele de politică externă ale Moscovei în Ucraina, Siria, Libia și în alte țări.

Maria Zakharova, purtătorul de cuvânt al ministerului de externe al Rusiei, a declarat, tot pe 4 august, că nu există nicio dovadă a vinovăției bărbaților și a acuzat Belarusul că ar fi organizat un „spectacol” înainte de vot. Rusia a cerut Belarusului eliberarea grupului de mercenari.

Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dimitri Peskov, a declarat reporterilor că „detenția fără temei a cetățenilor ruși nu se încadrează în parametrii relațiilor dintre aliați”. “Sperăm că în viitorul apropiat acest incident va fi explicat de aliații noștri din Belarus și că cetățenii vor fi eliberați”, a adăugat el, descriind bărbații drept “angajați ai unei companii de securitate privată” care au fost temporar în Belarus înainte de a se îndrepta către Istanbul.

Țările central și est-europene au proiecte uriașe în zonă

În sfera intereselor regionale europene se află E40, calea navigabilă Vistula-Nipru, al cărei obiectiv este legarea Mării Baltice de Marea Neagră, parcurgând țările dintre sfera rusă și Europa de Est. Ar fi o cortină de fier modernă, țesută pe apă. Consecințele geopolitice ale E40 sunt la fel de mari ca și cheltuielile aferente, însă ar putea schimba profund relațiile internaționale din Europa de Est.

Mai exact, E40 își propune construirea unei rute de transport intern de 2.000 de kilometri de la Gdansk (Polonia) la Kherson (Ucraina), care leagă Marea Baltică și Marea Neagră prin râurile Dnieper, Pripeat, Bug și Vistula. Proiectul a ajuns acum în portofoliul Inițiativei Celor Trei Mări (I3M), iar apropierea continuă a Ucrainei de UE și fricțiunile dintre Belarus și Rusia dau speranțe mari pentru realizarea acestuia.

Efortul Poloniei de a conecta E40 la I3M ar putea justifica dreptul de a beneficia de fonduri UE, precum și posibilitatea de a utiliza calea navigabilă pentru rațiuni de securitate, nu doar pentru comerț.

Rusia se consideră „pusă în pericol” de schimbarea de gândire a Bielorusiei, dar Moscova are două cărți de jucat și ambele trebuie jucate în Ucraina: impactul asupra mediului și Donbass.

În fapt, calea navigabilă din zona de excludere de la Cernobâl, trece la doar 2,5 kilometri de reactorul nuclear și, după cum au arătat diverse organizații de mediu, există riscul concret de a răspândi contaminarea și de a amenința milioane de oameni și animale. Abordarea Rusiei este consolidată de aceste elemente incontestabile și poate folosi organizațiile de mediu deja existente pentru a crește presiunea de jos în sus împotriva E40.

E40 este, de asemenea, vulnerabil din cauza vecinătății Niprului de Donbass, unde conflictul dintre forțele ucrainene și separatiștii sprijiniți din Rusia este încă în desfășurare. Actele de sabotaj sunt relativ ușor de făcut prin luptătorii din Donetsk sau Lugansk și s-ar putea dovedi extrem de utile pentru a descuraja potențialii investitori de a se angaja în finanțarea proiectului.

Datorită influenței sale asupra președintelui Aleksandr Lukașenko, Moscova, până de curând, presupunea că se poate baza pe Belarus pentru a contracara orice proiect regional propus pentru izolarea Rusiei.

Atâta timp cât Belarus, la îndemnul și insistența Moscovei, a refuzat să participe la proiect, niciun efort serios de cooperare regională din zona Mării Baltice și până la Marea Neagră nu putea demara, deoarece țările din nord (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania ) ar fi fost tăiate de țările din sud (Ucraina și Moldova). Dar acum, mai ales că relațiile dintre Moscova și Minsk s-au răcit, oficialii ruși sunt din ce în ce mai alarmați de noua dorință a celor de la Minsk de a coopera în privința căii navigabile E40 și într-o serie de alte proiecte regionale.

„Triunghiul Lublin” s-a născut pe 28 iulie, când miniștrii afacerilor externe ale Ucrainei, Poloniei și Lituaniei, Dmytro Kuleba, Jacek Czaputowicz și Linas Linkevičius, au stabilit acest mecanism important pentru consolidarea Europei Centrale și promovarea integrării europene și euroatlantice a Ucrainei. O țară curtată intens și de americani.

Dezvoltarea proiectelor comerciale, investiționale și de infrastructură va fi unul dintre blocurile importante ale cooperării în Triunghiul Lublin.

Ucraina, Polonia și Lituania au declarat că nu recunosc ocupația ilegală a Rusiei în Crimeea și în niciun caz nu o vor recunoaște nici în viitor. Aceștia au solicitat Rusiei să retragă trupele din teritoriile Ucrainei ocupate temporar, inclusiv din anumite districte din regiunile Donețk și Luhansk.

Ucraina este deja angajată în dezvoltarea unei secțiuni a autostrăzii Via Carpatia – unul dintre proiectele pilot ale I3M. Chiar dacă Kievul și-a declarat deschis voința de a se alătura deplin celor de la I3M, platforma rămâne rezervată statelor membre ale UE și este declarată un proiect non-geopolitic, astfel neputând să includă Ucraina. Dar, adăugând E40, proiectul devine cât se poate de geopolitic!

Ca atare, la summitul din această toamnă, din Ucraina, Belarus are deja statutul de invitat. Acesta este ți motivul pentru care Polonia este atât de „îngrijorată” de evenimentele de la Minsk. Polonia a solicitat un summit UE de urgență pentru a discuta despre criză, iar Guvernul german a exprimat deja dubii în legătură cu alegerile și că „minimele standarde democratice” ar fi fost atinse.

Americanii au interese divergente

Relațiile bilaterale cu Statele Unite sunt tensionate deoarece Departamentul de Stat susține diverse ONG-uri anti-Lukașenko, iar guvernul belarus a făcut dificilă operarea pe teritoriul țării a organizațiilor de tip „Soros” originare din SUA. Cu toate acestea, țara a fost infiltrată de organizații feministe sau pro-LGBT, oricât de „dictatură” ar fi.

Tensiunile diplomatice rămân ridicate, iar din 2004, Statele Unite au adoptat Legea pentru Democrație în Belarus, prin care se autoriza finanțarea ONG-urilor pro-democrație, și se amânau creditele acordate guvernului Lukașenko, cu excepția celor în scop umanitar. Dar acestea ar fi interese ale „democraților” globaliști, mondialiști.

Mișcările de stradă de la Minsk și din alte orașe, menite a dărâma administrația Lukașenko poartă marca #rezist, având absolut toate elementele distinctive ale acțiunilor similare, începând cu „Maidanul”, Piața Victoriei din București sau „Noua revoluție de catifea” de la Praga.

Întreaga simbolistică este identică! Luminițele de la telefoane, atacarea polițiștilor, sediilor, injuriile crâncene, pumnul strâns – simbolul „Antifa”, multă „iubire” gen LGBT, propaganda pe social media, dezinformările, postacii, toate extrem de improprii unei țări precum Belarus, cu populație educată și cu nivel de trai ridicat.

De cealaltă parte, există interesele Administrației Trump. În primul rând, acestea se leagă de proiectele Inițiativei Celor Trei Mări (I3M), unde americanii au serioase interese pe piața energiei, încercând să-l dizlocuiască pe Putin și să determine construirea noilor huburi și infrastructuri regionale de transport și comunicații.

Americanii au deja în nord, și în Polonia și în țările baltice investiții serioase, de maxim interes fiind cele din zona gazului lichefiat. Dar, nu sunt puține nici interesele militare din zonă, motiv pentru care trupele americane au fost relocate mai către est, în Polonia – vecină cu Belarus – și în România.

În mod vizibil, americanii vor să își dezvolte și mai mult influența în zonă, mai ales că investițiile care se leagă de noile proiecte sunt colosale și în domeniul infrastructurii, comunicațiilor și băncilor.

„Activista” Svetlana

Svetlana este o poveste. Ea se luptă cu un domn corpolent și chelios, fost director de cooperativă agricolă ajuns președinte, căruia i se spune „dictatorul”. Este o femeie moale, ușor trecută, genul de victimă perfectă, o fostă profesoară de engleză devenită casnică, cu soțul „activist”, la închisoare, cu doi copii, din care unul și surd.

Sky News, ABC News, BBC, AFP, Euronews, Voice of America, Aljazeera, Forbes, televiziunile independente de prin „dictatură”, presa americană corporatistă, cea britanică, franțuzească, spaniolă, mișcarea LGBT, mișcarea feministă, râul, ramul, toate se strâng în sprijinul bietei „profesoare” care este prezentată ca fiind ultima speranță în fața dictaturii.

Svetlana are, chipurile, sprijinul „majorității populației”, care din relatările acelorași organe media nu depășește niciodată 18.000 – 20.000 de persoane, cu o singură excepție – 60.000 în capitală – și abia așteaptă (sărăcuța) să trăiască un pic în libertate. Vine și logoul, „inima, pumnul și V-ul victoriei”, toate livrate frumos, plus încă niște povești demne de telenovelă ca să aibă alegătorii de ce să se umezească.

„Observatorii” străini, despre care aflăm că n-au călcat pe acolo, au criticat alegerile în avans. Opoziția a susținut că „dictatorul” va frauda alegerile, idee reluată de fiecare ziar de pe planetă.

Nimeni nu și-a pus întrebarea: de ce să mai fraudezi alegerile dacă nu ai adversari? E cam lipsit de logică.

„Candidata din întâmplare”, face apoi un apel la „oamenii obișnuiți”. Ea spune că nu vrea să fie președinte. Exact! „Nu vrea”! Vrea doar alegeri libere și vrea ca soțul ei să vină acasă, să nu mai stea la închisoare. Iar toți deținuții, din toate închisorile, să fie eliberați! Astfel se naște întrebarea de ce mai există această candidatură a Svetlanei? Pentru „a nu deveni președinte”?

Dar poveștile nu se opresc! „Svetlana Tikhanovskaya a apărut ca o stea în ascensiune a opoziției în fosta națiune sovietică, condusă de Lukașenko din 1994 și uneori descrisă ca ultima dictatură a Europei”. Se face, totuși, că în această „dictatură”, ultimă, să existe chiar și un vot anticipat pentru cei care cred că nu se vor putea prezenta în ziua scrutinului. Votările anticipate au început marți (alegerile fiind duminica) în țară cu 9,5 milioane de persoane, cu o participare oficială de peste 32.24% doar pentru această formă electorală. Per total, participarea a fost de cca. 84 la sută.

Între timp, Svetlana Tikhanovskaya l-a provocat pe Aleksandr Lukashenko la o dezbatere față în față, dar acesta a refuzat, acuzând-o că este susținută de „interesele rusești”. Deși, par mai curând vestice, judecând după postaci și susținerea occidentală deșănțată.

La rândul ei, Svetlana, l-a acuzat pe Lukașenko că ar fi arătat o lipsă de empatie față de oameni în timpul epidemiei de coronavirus. Greu de crezut, dar și-ar fi dorit și oamenii ăia niște carantinări, niște depozite de supermarket cu cartoane unde să fie duși „asimptomaticii”, cum se petrece în alte țări cu democrație consolidată, ca de exemplu România.

Adversarii „dictatorului”

Anul aceasta, contracandidații lui Lukașenko nu veneau din opoziția consacrată, limitată în mare parte la politica identitară, ci erau figuri noi – bancherul Viktar Babarika, „bloggerul și YouTuberul” Siarhei Tsikhanouski și ex-diplomatul Valeri Tsapkalo.

Ultimii doi nu reprezentau cine știe ce amenințare pentru președintele în exercițiu, nereușind să depășească în intențiile de vot 10-15%, dar Babarika depășea binișor 50%, în sonadaje realizate online, deci cu probabilitate mică de a reflecta adevărul întrucât nu vizau și electoratul lui Lukașenko.

Viktar Babarika – fost președinte al consiliului de administrație al OJSC BelGazpromBank, a primit pe 14 iulie din partea Comisiei Electorale Centrale un vot unanim de refuz al înregistrării candidaturii din cauza unor neconcordanțe din declarațiile de venit și de proprietate.

Înainte, pe 30 iunie, Comisiei Electorală a anunțat că celălalt contracandidat al președintelui, Valeri Tsepkalo, fost ambasador în Statele Unite, a adunat doar 75.249 de semnături valide (din 160.000 depuse). Adică, sub cele 100.000 de semnături necesare pentru a candida la funcția de președinte. Restul semnăturilor au fost false. La 24 iulie, temându-se de arestare, Tsepkalo a fugit în Rusia împreună cu cei doi copii ai săi.

Mai mult, cel de-al treilea contracandidat, activistul antiprezidențial, „YouTuberul” Siarhei Tsikhanouski, care l-a poreclit pe Lukashenko „Gândacul”, a fost dus la închisoare în urma unei altercații stradale cu un ofițer de poliție, în urma căreia, la o percheziție (la cea de a doua locuință a activistului), autoritățile au descoperit 900.000 de dolari. Cash.

Sigur, Comisia Electorală a mai respins și pe alții: un fermier-blogger, un pensionar, un interpret de folk și au mai fost și persoane care s-au retras singure.

Veronika Tsepkalo, soția lui Valeri și Maria Kolesnikova, managerul de campanie al lui Barbariko, s-au alăturat Svetlanei Tikhanovskaya (soția activistului și YouTuberului) pentru a se opune lui Lukașenko. Și Svetlana – despre care inițial s-a spus c-ar fi profesoară de engleză – este, în fapt, tot „activistă”.

Ceea ce rămâne absolut sigur, rămâne faptul că nimeni nu se întreabă cum anume doi „activiști” săraci dintr-o „dictatură”, care propriu-zis nu muncesc, dețin mai multe proprietăți imobiliare și aproape un milion de dolari cash. Deh, mistere neelucidate…

Lukașenko – 4,6 milioane de voturi, Svetlana – 0,5 milioane

Observatorii trimiși de asociații civile și de partidele politice din Belarus pentru a monitoriza alegerile prezidențiale au declarat că alegerile au avut loc cu respectarea strictă a legislației! Time, cu toate acestea, susține fără nici o dovadă că alegerile au fost fraudate. Și nu sunt singurii!

Presupunerile de fraudă se bazează pe așa-zise rezultate din „diaspora”, unde se pare că Svetlana a strâns mai multe voturi decât Lukașenko, potrivit „tradiției”, căci existența unei distanțe între alegător și țara în care se votează, de multe ori generează opinii bazate nu pe realități, ci pe diverse manipulări de genul celor care curg fără încetare în presa mainstream.

Comisia Electorală Centrală (CEC) din Belarus a anunțat rezultatele preliminare ale alegerilor prezidențiale din Belarus. Președintele actual Aleksandr Lukașenko a obținut 80,23% din voturi.

Conform estimărilor preliminare ale CEC, 5.798.908 de persoane s-au prezentat la vot, reprezentând 84,23% din alegători.

Un număr de 4.652.423 de persoane au votat pentru Aleksandr Lukașenko, o cifră extrem de plauzibilă. Andrei Dmitriyev a obținut 60.543 voturi, Anna Kanopatskaia 97.926 voturi. Abia 574.312 de persoane au votat pentru Svetlana Tikhanovskaya (9,9% în procente), iar 65.784 de persoane au votat pentru Serghei Cherechen.

Susținătorii opoziției au ieșit pe străzile din Minsk și au încercat să blocheze accesul în secțiile de votare, au atacat mașinile forțelor de ordine, în timp ce o imensă campanie de zvonuri străbătea internetul și în țară, dar și pe siteurile publicațiilor străine. O adevărată armată de „postaci”! Tinerii, coordonați prin aplicația Telegram, au atacat clădirile guvernamentale.

Un flux video live oferit de Radio Liberty, finanțat de SUA, a arătat imagini cu polițiști care lansează lacrimogene sau operează rețineri. Totuși, imaginile sunt extrem de departe de ceea ce s-a putut vedea la Paris săptămână de săptămână, de când Macron reprimă mișcarea „vestelor galbene” ori cele din Statele Unite.

Lukashenko a promis să mențină ordinea, sugerând adversarilor săi să nu plănuiască tulburări. “Nimic nu va scăpa de sub control, vă garantez … orice au planificat anumite persoane”, a spus „dictatorul”.

După închiderea urnelor, Svetlana Tikhanovskaya a declarat că nu are încredere în rezultatele care arată o victorie clară pentru Lukașenko, mai mult, că ea este cîștigătoarea alegerilor. Ca atare, a cerut o predare pașnică a puterii! Mult tupeu pentru cineva care nu a obținut nici 10 la sută din sufragii!

Dar Svetlana Tikhanovskaya nu debordează de inteligență. Să zici că adversarul tău, președinte în exercițiu, are doar o susținere de 3% când, cu tot suportul „occidentului”, mișcărilor LGBT, feministe și alte cele, abia reușești să mobilizezi câteva zeci de mii de persoane din milioanele de votanți, e un pic straniu.

A juca alegerile pe „cartea” Covid-19, e și mai straniu, dacă nu prostie curată. Dar, mai vine și episodul cu Putin, căruia „dictatorul care nu vrea să renunțe la putere” vrea să îi predea țara. Nici asta nu e bizară? Dacă dorea să se „integreze” în Rusia, Lukașenko putea s-o facă fără să-l rețină ceva și până acum, a avut două decenii la dispoziție, nu era nevoie să aștepte alegerile acestea.

În plus, oficialii ruși au declarat că Minsk ar trebui să accepte o integrare economică mai profundă dacă dorește să beneficieze în continuare de prețurile reduse ale energetice rusești. În ultimii ani, Lukashenko a respins o serie de propuneri de la Moscova pentru o integrare mai strânsă, inclusiv o monedă unică și inițiative legislative comune.

De jur împrejur, prin Minsk, străzile par curate și bine întreținute, spații verzi, clădiri fațadizate, magazine, șosele cu vreo 10 benzi, bine marcate și bine iluminate, aproape că-ți vine să întrebi: deci, care-i problema? Problema se pare că sunt cei 26 de ani lungi în care același chip apare seară de seară la televizor. Lumea, sau doar o parte a ei, își dorește ceva nou.

Care ar fi interesul României?

Deși reprezentată la nivel politic de Klaus Iohannis, România continuă să facă parte din I3M. Altfel spus, dacă România ar fi condusă de un polonez și nu de un neamț, ar fi extrem de interesată de oportunitățile care i se arată: o dublă ieșire, atât rutieră cât și fluvială, către nordul continentului și piețele aferente.

Dacă ar dori, România și-ar putea pune în valoare infrastructura portuară, chiar dacă Băsescu a vândut navele, și ar putea să profite substanțial de întregul trafic dinspre și înspre Marea Baltică.

Nu este lipsită de importanță nici calea rutieră, Via Carpatia, cum n-ar fi lipsite de importanță nici mărfurile care s-ar putea trimite către Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia și Belarus. Desigur, dacă România ar și produce acea marfă!

Nu în ultimul rând, ar fi interesantă participarea companiilor românești la construirea celor două infrastructuri, de unde ar putea veni beneficii substanțiale. Mai ales că acestea vin interconectate și cu o infrastructură dedicată comunicațiilor.

Numai că, deocamdată, România încearcă să servească interesele germane. Iohannis a avut sarcina să insiste pentru a strecura și Germania în proiectul I3M, însă șansele erau minime din bun start, având în vedere poziția Poloniei care consideră Germania ostilă. Ar mai fi fost și opoziția clară a americanilor care participă la reuniuni cu persoane de prim rang din sfera bancară, de construcții, energie, comunicații etc.