Cu mănuşi printre religii

A susținut investigarea și recunoașterea publică a Holocaustului, a contribuit la normalizarea relațiilor cu Regele Mihai al României, s-a implicat decisiv în buna organizare a tuturor celor 10 ediții ale Festivalului „George Enescu” de după 1990, iar astăzi, din demnitatea de Secretar de Stat pentru Culte, ia decizii care susțin dinamica vieții religioase din țara noastră. Victor Opaschi pentru Q Magazine.

Portretul demnitarului ideal

Ce i se potriveşte mai bine Secretariatului de Stat pentru Culte: un politician sau un teolog, adică un tehnocrat, în cazul de faţă?

Vă răspund pe baza a ceea ce am putut eu constata din experiența mea de mai bine de 20 de ani în politica românească. Din punctul meu de vedere, Secretarul de Stat pentru Culte trebuie să fie, mai întâi de toate, prin excelență un om politic. Este o demnitate care presupune exercitarea puterii executive. Or, după înțelegerea lui Max Weber, unul dintre fondatorii științei politice moderne, omul politic este diferit de preot și de teolog: omul politic este animat de etica responsabilității (în fața cetățenilor, vis-à-vis de politicile pe care le implementează), pe când preotul este animat de etica convingerii credinței sale, pe care caută s-o impună celorlalți. Prin urmare, omul politic își revendică acțiunile de la voința cetățenilor exprimată în Constituție, legi și la urna de vot, iar preotul, de la texte sfinte ale credinței sale. Nu trebuie să fie tehnocrat (în cazul de față teolog), ci om politic. Politicianul se revendică de la voința cetățenilor, iar specifică regimurilor politice democratice este tocmai exigența raportării permanente a acțiunilor puterii legislative și executive la cetățeni. Tehnocrația este guvernarea pe baza unui tip de cunoaștere de tip științific, dar în care nu există responsabilitate în fața cetățenilor.

După atâtea demnităţi pe care le-ați deţinut, ştiţi probabil cel mai bine cum trebuie să fie un bun demnitar!

Cred că trebuie să fie un politician abil și sensibil, mai ales având în vedere faptul că relația puterii politice cu cultele religioase și raportarea acesteia la fenomenul religios este una dintre cele mai delicate tipuri de politici pe care le are de implementat orice guvern într-o țară democratică. Clivajul politică-religie este chiar momentul fondator al politicii moderne așa cum o practicăm astăzi și, pe cale de consecință, este un punct de referință filosofico-politică pentru marea majoritate a politicilor adoptate de un guvern. Ce vreau să spun e că orice politică adoptă un guvern, Biserica are prin însăși învățătura ei o reacție. Discretă sau zgomotoasă, nu are importanță aici.

În schimb, practic orice schimbare în viața socială a persoanelor umane, ca să vorbim în termeni cvasi-teologici, are impact în zona politicilor religioase. Vă dau exemplul cel mai recent. Zilele trecute (4 septembrie a.c. – n.r.) am organizat la Secretariatul de Stat pentru Culte o întâlnire cu reprezentanții tuturor cultelor religioase recunoscute în țara noastră pentru ca, prin consultarea cu acestea, să avem și noi ca instituție un punct de vedere față de modificările aduse textului constituțional. Dincolo de dezbaterile foarte substanțiale, remarc faptul că toate cultele vor definirea juridico-politică a familiei drept uniunea dintre un bărbat și o femeie. E o chestiune care aparent nu are de-a face cu viața religioasă. Dar nu putem să nu recunoaștem faptul că o definiție juridico-politică a familiei afectează în modul cel mai puternic toate cultele religioase.

Secretarul de Stat pentru Culte mai trebuie să fie, cred, o persoană cu experiență în zona relațiilor stat-culte, cunoscător al vieții religioase, susținător al libertății religioase, capabil să impulsioneze și să valorifice dinamismul vieții religioase în folosul tuturor cetățenilor.

Dumneavoastră înşivă aţi dobândit experiență în zona politicilor religioase în anii 1980, când aţi fost mutat disciplinar de la Institutul de Științe Politice, unde eraţi cercetător științific, într-un post de funcționar la Departmentul Cultelor.

Aşa e, dar să ştiţi că cei doi ani de experiență aici m-au ajutat enorm după 1990, astfel încât i-am putut fi de folos președintelui Ion Iliescu în calitate de consilier al domniei sale în zona de cultură-culte. Timp de 11 ani la Cotroceni, dar și în perioadele de opoziție, în total peste 20 ani, m-am ocupat de această zonă, ceea ce mi-a oferit șansa de a cunoaște în detaliu, aș putea spune, viața religioasă din România.

Mai trebuie să fie deschis comunicării, consultării și dezbaterilor pe un ton egal cu toate cultele religioase, asociațiile religioase și ONG-urile reprezentând diferite forme de manifestare religioase, non-religioase sau anti-religioase din țară. Politicile religioase ale statului trebuie să țină cont și de cetățenii României care nu împărtășesc o anumită religie. Și credincioșii, și necredincioșii sunt cetățeni cu drepturi egale.

Am vorbit de atâtea ori despre necesitatea ca un demnitar, mai ales într-o funcţie ca aceasta, să-și rezerve propriile convingeri de natură religioasă și filosofică pentru spațiul privat al intimității sale.

Cred cu tărie asta, pentru că un om în funcţia mea trebuie să dovedească un comportament egal și nediscriminatoriu față de toți cetățenii, ca indivizi și ca grupuri de indivizi, incluzând aici și comunitățile de credință religioasă. Mai mult decât atât, persoana care ocupă demnitatea de secretar de stat pentru Culte trebuie să știe „să umble cu mănuși” în relația cu diferite Biserici. Sensibilitățile fiecărui cult sunt atât de diverse încât orice intervenție neoportună în viața lor sau în relațiile interconfesionale poate declanșa adevărate furtuni. Vă dați seama că un teolog aparținând unei anumite Biserici va fi tentat să privilegieze Biserica sa în detrimentul celorlalte. De aceea Statul român și partidul sau partidele aflate la guvernare trebuie să se asigure că sprijină pentru demnitatea de secretar de stat pentru Culte o persoană deloc sau foarte puțin tentată să intervină direct în viața cultelor.

Fug de jocurile politice

În ultimii ani, nu aţi avut o funcţie importantă în partid. De ce?

Sunt cel puţin două moduri de a face politică, de a servi interesul public: făcând politică partizană directă, în primele rânduri ale partidului și în vizorul presei, sau fiind într-o funcţie publică, generând şi aplicând politici publice. Eu am fost după Revoluţie într-o funcţie de demnitate publică, aceea de consilier al preşedintelui Ion Iliescu. E adevărat, nu am ocupat funcții importante în partid. Am fost totuși președinte al organizației de bază a partidului din sectorul 1 din București, o organizație din care făceau parte, printre alții, Ion Iliescu, Sorin Oprescu sau Antonie Iorgovan. Am mai fost o vreme și membru al Consiliului Național al partidului. În calitatea mea de consilier, ca și în partid, am participat astfel mereu, cu experiența mea, la construirea vieții politice românești și la edificarea unor politici publice. Vedeți, după mine, sunt și oameni care fac politică în sensul acesta, de participare la construirea binelui comun, dar care nu se „contaminează” de politicianism, în pofida faptului sau poate tocmai pentru că au pătruns în profunzime și cunosc în profunzime mecanismele de funcţionare ale vieții politice, oameni care cu cât ştiu mai multe despre jocurile politice, cu atât mai mult fug de ele. Cred că și eu sunt un astfel de om.

Pentru că ați evocat experiența dvs. alături de Ion Iliescu, cum de ați rezistat atâţia ani în poziţia de consilier şi de colaborator apropiat al acestuia?

Şi eu m-am întrebat de multe ori. Căci dacă ne luăm după constatarea amară a mareşalului Villars, adresată regelui Ludovic al XV-lea, „e greu să slujeşti şi să placi în acelaşi timp”. Relația mea cu președintele Iliescu s-a construit în timp; ne-am înțeles, l-am sprijinit după puterile mele și cred că prezența mea îi dădea și un anumit confort intelectual. În general, cred că este greu de explicat cum se naşte şi cum se consolidează o asemenea relaţie.

Au fost consilieri ai preşedintelui Ion Iliescu care au scris cărţi pe acest subiect: „2 ani cu Ion Iliescu”, „5 ani cu Ion Iliescu”. Mie mi-e greu să scriu despre colaborarea cu preşedintele Iliescu şi după aproape un sfert de veac.

Dar nu imposibil, pentru că în luna martie aţi lansat o carte – „Ion Iliescu, om şi lider”!

Da, aveţi dreptate! Este un volum de mărturii despre Ion Iliescu – mărturii ale unor colegi și apropiați ai domniei sale, precum și ale unor lideri politici europeni și internaționali, apărut sub îngrijirea mea. Acolo, în capitolul introductiv, am reconstituit portretul președintelui Iliescu, omul politic fără de care politica românească postdecembristă este de neimaginat. El este totodată cel alături de care mi-am format și eu experiența politică, și cred că tocmai această experiență m-a pregătit pentru a-mi asuma responsabilitatea pe care o am acum, la Secretariatul de Stat pentru Culte. Pot spune că în cei 23 de ani care au trecut de la Revoluţie, am cunoscut oameni care nu numai trăiau istoria, dar o şi făceau. Am trăit alături de ei crize, am avut parte de erori, eşecuri, iluzii, dar şi de nenumărate împliniri și satisfacţii.

De la Ion Iliescu la Victor Ponta. Cum lucrați cu primul ministru, cu ceilalți colegi din Guvern?

Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut, din februarie anul acesta, în coordonarea directă a primului ministru. A fost o soluție agreată de toată lumea, dorită și de Guvern, și de cultele religioase. De când am fost numit la conducerea directă a instituției, în această formulă, ce pot să vă spun despre relația mea cu primul ministru este că este una cordială, bazată pe respect reciproc. La fel și cu colegii din Guvern. Premierul ne consultă atunci când are de luat personal decizii care pot afecta viața religioasă, noi contribuim cu expertiza noastră acolo unde este necesară, iar Secretariatul de Stat pentru Culte își face mai departe datoria de instituție responsabilă cu elaborarea și gestionarea politicilor statului român privind viața religioasă din România, de relațiile între stat și culte ș.a.m.d.

Secretariatul de Stat pentru Culte este parte a puterii executive, având atribuții în elaborarea și aplicarea politicilor publice privind viața religioasă. Instituția a fost înființată odată cu statul român modern și a funcționat inițial ca Minister al Cultelor, pentru ca mai apoi domeniul cultelor să fie asociat fie instrucțiunii publice, fie artelor. Dincolo de diferitele asocieri generate de opțiunile de epocă ale politicienilor, domeniul cultelor a fost în general unul autonom în sensul în care guvernarea vieții bisericești, atât cât îi este dat unui stat modern să se implice în această zonă, a fost sub auspiciile unor persoane și idei profund cunoscătoare ale vieții religioase. În felul acesta, pe la conducerea instituției, în peste un secol și jumătate de existență, au trecut nu numai politicieni atenți la a nu distorsiona viața religioasă și la a menaja credințele religioase ale cetățenilor, ci și teologi, preoți și ierarhi.