Cum a fost în Sala Curții Europene de Justiție când era judecată România

Statul român a fost chemat să răspundă în fața judecătorilor de la Curtea de Justiție a UE (CJUE) de la Luxembourg, inclusiv pe tema existenței Secției Speciale de investigare a magistraților

Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) și respectarea recomandărilor acestuia de către România, înființarea şi funcționarea Secției speciale de investigare a infracțiunilor din justiție (SSIJ), procedura de numire a conducerii provizorii a Inspecției Judiciare, prin ordonanță de urgență, au fost câteva din temele abordate în cadrul audierilor care au avut loc luni și marți, 20 și 21 ianuarie 2020, la Curtea Europeană de Justiție, cu sediul la Luxembourg.

Curtea a fost sesizată de către o serie de instanțe judecătorești din România cu solicitarea de a interpreta tratatele UE în scopul de a se stabili dacă, potrivit acestora, recomandările MCV sunt obligatorii pentru România, deciziile CCR sunt obligatorii pentru magistrații români, în măsura în care ar contraveni dreptului UE, și înființarea SIIJ este compatibilă cu standardele europene privind guvernarea prin lege („statul de drept”).  

Sediul CJUE

Clădirea impunătoare a Curții Europene de justiție impresionează prin dimensiuni şi atmosfera care domnește în interior şi în jurul său. Primul pas, odată ajuns acolo (intrarea Erasmus în cazul de față), este identificarea  în vederea accesului în clădire, apoi trecerea de punctul de control.

În sala de audiere domnește o atmosferă sobră, aproape apăsătoare. Sala are şi ea dimensiuni impresionante. La intrare, un ușier cu înfățișare severă şi care dă impresia că îi cunoaște pe toți care doresc să participe la lucrări, te legitimează, după care apasă butoanele ce deschid ușa.

Membrii completului, aflați pe podium și îmbrăcați în celebrele robe grena, domină încăperea. Persoanele care susţin pledoariile se află în primele rânduri, de o parte şi de alta a sălii, iar restul locurilor este destinat auditoriului.

În jurul sălii, pe două etaje, în cabine speciale, se află interpreții care fac traducerea dezbaterilor în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene. Nimeni nu vorbește şi nu mișcă, în afara celor care au primit cuvântul de la președintele completului.   

Procedura

Întrebările judecătorilor care cercetează cauza au fost deja transmise tuturor  părților, cu o săptămâna înainte, şi ele au fost grupate pe cinci domenii: Secția Specială, Inspecția Judiciară, răspunderea materială a judecătorilor, respectarea angajamentelor României cu privire la îndeplinirea recomandărilor Comisiei Europene făcute în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare, şi primatul legislației europene în fața legislației naționale.

La originea solicitării adresate de instanțele judecătorești române CJUE, se află acțiunile declanșate în fața acestor instanțe de mai multe asociații ale magistraților din România, care au dat în judecată Guvernul român pe temele mai înainte menționate, reclamând că acesta fie legiferează ca legislator delegat împotriva cu ignorarea supremației dreptului UE, fie refuză să aplice în mod direct normele acestuia. În acest context s-a ridicat și problema opozabilității față de instanțele judecătorești române, a deciziilor CCR care repun în discuție hotărâri judecătorești definitive.    

Potrivit procedurilor CJUE, decizia finală a judecătorilor europeni urmează să fie  anunțată în lunile următoare. Mai întâi, Avocatul general al CJUE își va formula concluziile, inclusiv în funcție de cele prezentate de părțile direct interesate în cadrul audierilor. Termenul fixat în acest sens este 31 martie 2020. După aceea urmează pronunțarea.

Pledoariile

1.  Referitor la ordonanțele de urgență prin care au fost adoptate „legile justiției”, Avocatul general al CJUE a dorit să afle cum se justifică urgența, dacă asemenea acte normative au forța de a modifica o lege adoptată de Parlament, dacă ele sunt supuse controlului de constituționalitate și cum funcționează acesta în condițiile în care ordonanța de urgență intră în vigoare şi se aplică imediat. Reprezentantul Bulgariei, Alexander Arabadjiev, a reluat şi el întrebarea referitoare la necesitatea acestor ordonanțe şi a solicitat detalii în legătură cu domeniile în care guvernul român le poate adopta.

Reprezentantul României, noul agent guvernamental pentru CJUE, Emilia Ganea, a răspuns la întrebări menționând că pentru aceste ordonanţe a existat avizul de oportunitate al Secretariatului General al Guvernului şi a prezentat totodată lista cu domeniile în care executivul de la București are abilităţi de a adopta ordonanţe de urgenţă, aşa cum prevede Constituția României.

2. Pledoariile pe marginea Mecanismului de Cooperare şi Verificare pentru Romania au pus în lumină diferența de poziție între Comisia europeană (care în mod așteptat susține obligativitatea recomandărilor sale, întrucât aceasta este o chestiune de putere) și practica Curții Constituționale a României (aceasta nereprezentată la dezbateri). Din capul locului au surprins trei aspecte: reprezentantul Guvernului român a formulat concluzii împotriva României, respectiv în susținerea opiniei formulate de Comisia europeană; mai multe state membre ale UE, altminteri suveraniste, au intervenit împotriva României, respectiv în favoarea restrângerii drepturilor suverane ale României de a legifera liber în chestiuni legate de construcția și funcționarea „statului de drept”, atunci când, în materie, Comisia europeană a făcut anumite „recomandări”; Consiliul Suprem al Magistraturii, for suprem al puterii judecătorești și garantul independenței justiției, nu a fost reprezentat ca instituție distinctă, ci la nivelul opiniei unora dintre membrii săi, ceea ce, desigur, a redus impactul poziției sale.

Avocatul general Michal Bobek, a fost de părere că este important să se clarifice cât de precise sunt recomandările în cazul României. În opinia sa, MCV face corp comun cu decizia de aderare şi presupune angajamente concrete pentru atingerea obiectivelor incluse în anexa la Tratatul de aderare a României la UE, lucru subliniat în preambulul anexei la Tratatul de aderare pe care guvernul român l-a semnat, iar îndeplinirea acestor angajamente este argumentul pentru abrogarea MCV. Acestei poziții nici unul dintre reprezentanții României nu a făcut precizarea că „angajamentele” asumate prin tratatul de aderare, ca și obiectivele MCV sunt vagi și generale, iar nu precise, că instituirea MCV și atribuirea de puteri sporite Comisiei europene în baza acestuia, nu figurează în tratat, și că recomandările făcute României în baza MCV sunt mereu schimbătoare și adesea contrare Constituției române.

Agentul guvernamental Emilia Ganea a afirmat că obiectivele de referință în funcție de care se măsoară progresele în consolidarea statului de drept  român, concretizează prevederile din tratatul de aderare a României la Uniunea European, iar MCV se încadrează în prevederile tratatului şi ale actului de aderare. Cu alte cuvinte, prin tratatul de aderare România și-a asumat obligații precise, iar MCV, deși neprevăzut de tratat, îi pune în aplicare prevederile. De aceea recomandările făcute în cadrul MCV ar fi obligatorii pentru România. Aceasta în ciuda faptului că, potrivit tratatelor UE, de principiu, nici o „recomandare” nu este obligatorie; obligatorii fiind regulamentele și, indirect, directivele.

Adjunctul procurorului general al României, Horațiu Radu, a spus că, MCV, fiind „atașat” (!?) Tratatului de aderare a României la UE, are caracter obligatoriu pentru atingerea obiectivelor de referință şi conține detalii privind măsurile de reformă a sistemului judiciar care să asigure funcționarea justiției şi atingerea standardelor UE.  El nu  a precizat nici raționamentul juridic prin care MCV, despre care tratatul de aderare nu face vorbire, a ajuns să fie anexat acestuia, nici nu a menționat vreun „detaliu” prin care actul de instituire a MCV a stabilit măsurile referitoare la reforma sistemului judiciar românesc. A menționat, însă, că, în opinia sa, în conformitate cu jurisprudența CJUE, o țară membră a UE nu trebuie să ia măsuri care să aibe ca efect îndepărtarea de la obiectivele de referință ale performanțelor sale.

Procurorul Bogdan Pîrlog, președintele Asociației “Inițiativa pentru Justiție”,  a menționat că în perioada 2007-2018 România a procedat la modificări legislative ori de cate ori a fost nevoie pentru a respecta recomandările Comisiei europene în domeniul justiției, în preambulul actelor normative respective fiind menționat că acele modificări sunt făcute pentru a respecta angajamentele asumate de România în momentul aderării. Susținerea a fost exemplificată cu ordonanțele de urgență 138/2007, 46/2008, 59/2009, 16/2011, 23/2012, 81/2012, 5/2013, 63/2013, 48/2014, 92/2018. De aici ar rezulta faptul că România a acceptat de principiu obligativitatea generală a recomandărilor Comisiei europene făcute în cadrul MCV și că astfel s-a creat deja o cutumă constituțională de la care nu se mai poate reveni. Pîrlog a menționat că, de-a lungul mai multor ani, prin rapoartele MCV au fost făcute recomandări Romania, și că după ce acestea au fost acceptate, nu se mai poate pune acum problema caracterului lor obligatoriu.

Avocatul Radu Chiriță, a afirmat că are mandat din partea unui număr important de membri ai de Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) să precizeze că Romania şi-a asumat doar obligația de a ține cont de recomandările rezultate din funcționarea MCV, ceea ce constituie un fel de obligație de mijloace care nu poate transforma caracterul opțional al normelor de recomandare în imperativitate. El s-a întrebat cât de puternice sunt aceste recomandări și până unde au ele caracter obligatoriu? Chiriță a fost de părere ca MCV reprezintă în mod fundamental un mecanism de cooperare între Romania şi UE pentru atingerea unor obiective generale convenite prin tratatul de aderare, dar România trebuie să aibă o marjă de manevră în acțiunea menită a duce la atingerea acestor obiective. În caz contrar s-ar conferi „recomandărilor” un statut juridic neconform cu prevederile tratatelor UE şi s-ar ajunge la încălcarea acelor atribute ale suveranității României care nu au fost delegate UE. El a atras atenția că Guvernul român a urmat unele recomandări ale Comisiei Europene, dar există şi recomandări care nu au fost aplicate în sens strict, România decizând să atingă obiectivele convenite într-o altă manieră decât cea propusă de Comisia europeană.

Radu Chiriţă a mai atras atenția asupra faptului că la elaborarea rapoartelor MCV s-au comis o serie de erori asupra stării de fapt a statului de drept român, precum și erori în interpretarea angajamentelor României referitoare la aplicarea recomandărilor Comisiei europene.  

Reprezentanta Belgiei a afirmat că, Guvernul țării sale consideră că, Tratatul de aderare, Actul de aderare si anexele aferente (care ar include şi MCV, deși, în realitate nu îl includ) reprezintă un tot. Angajamentele asumate de România fac parte din condițiile de aderare şi trebuie puse în aplicare de România. Ea a menționat că recomandările Comisiei Europene incluse în rapoartele MCV din cei zece ani scurși de la aderare, concretizează obiectivele de referință a căror atingere permite închiderea MCV. România ,,trebuie să adopte măsuri pozitive pentru îndeplinirea recomandărilor, să coopereze cu Comisia Europeană în cadrul MCV şi să se abțină de la măsuri care ar periclita îndeplinirea obiectivelor de referință” a spus agentul belgian pentru CJUE.

Reprezentantul Danemarcei, a precizat şi el că Guvernul țării sale consideră că obiectivele de referință din MCV reprezintă exigențe din Tratatul de aderare, că deciziile Comisiei se circumscriu Tratatului de aderare, iar România are obligația să întrețină un dialog permanent cu Comisia şi să țină cont de recomandările acesteia la elaborarea de legi, legi care nu trebuie să contravină îndeplinirii obiectivelor de referință. Danemarca, a mai spus acesta, consideră că, obiectivele de referință nu pot fi îndeplinite decât acceptând recomandările CE. Cu alte cuvinte că Parlamentul României nu ar avea libertatea de a legifera decât în limitele stabilite de Comisia europeană.

Reprezentanții Olandei şi Suediei, la rândul lor, au subliniat că recomandările Comisiei Europene incluse în MCV urmăresc îndeplinirea obiectivelor de referință, care nu pot fi atinse decât prin acceptarea acelor recomandări. Reprezentantul Suediei a fost de părere, chiar, că aceste recomandări au un „anumit efect juridic, chiar dacă nu au efectiv caracter de lege” (adică ar fi puțin obligatorii și puțin facultative – sic!), iar a da curs recomandărilor CE înseamnă respectarea angajamentelor asumate de Romania. 

În fine, reprezentantul Comisiei Europene a susținut că obiectivele de referință din MCV concretizează prevederile Tratatului de aderare, iar recomandările Comisiei vizează îndeplinirea acelor obiective, Romania având obligația de a ține cont de aceste recomandări în cadrul cooperării loiale cu CE. Ceea ce, trebuie recunoscut, este o nuanțare serioasă față de poziția agenților guvernamentali român, suedez, danez, olandez și belgian. Nimeni nu a contestat că recomandările Comisiei vizează îndeplinirea obiectivelor convenite de România cu UE și membrii acesteia la semnarea tratatului de aderare. „A ține cont” de ele nu înseamnă însă a le prelua ca atare în mod automat, iar „cooperarea loială” presupune nu doar elasticitatea în actul de preluare, ci și reciprocitatea, Comisia trebuind și ea să coopereze loial cu România. Or, loialitatea Comisiei nu este prezumată decât până la proba contrară; o probă care s-a făcut din plin.

3. Cât privește Secția specială de investigare a magistraților, reprezentanții executivului european au apreciat că independența justiției ar putea fi afectată ca urmare a activității acesteia. În opinia Comisiei europene, prin înființarea respectivei structuri s-a creat o suspiciune generală privind posibilitatea unor influențe politice asupra actului de justiție, întrucât aceasta ar putea fi utilizată ca un instrument de intimidare şi de presiune asupra judecătorilor anchetați, „mai ales dacă se ține cont de contextul în care a fost înființată”. Nu s-a precizat de ce suspiciuni identice nu s-ar naște și atunci când judecătorii ar fi anchetați de procurorii cărora le-au respins rechizitoriile. De asemenea, nu s-a definit „contextul în care a fost înființată” SIIJ, respectiv acela în care procurorii unei secțiuni specializate a DNA îi anchetau pe judecătorii care nu acceptau abuzurile DNA.

Comisia consideră, de asemenea, că înființarea Secției nu ar putea fi compatibilă cu dreptul Uniunii decât dacă o astfel de măsură ar fi motivată, în mod plauzibil, de anumite considerații legate de buna administrare a justiției. În opinia Comisiei, nu pare să fi existat o astfel de justificare obiectivă și plauzibilă din partea autorităților române pentru înființarea Secției speciale.

Într-adevăr, reprezentantul Guvernului român nu a prezentat nici o considerație, obiectivă sau nu, plauzibilă sau nu, care să justifice înființarea SIIJ. Condiții în care CJUE nu prea poate face nimic decât să observe că instituțiile create de un stat membru pentru administrarea internă a actului de justiție, potrivit Constituției acelui stat, nu intră în competențele sale. Dar mai știi? În cazul României excepția de la regulă este totdeauna posibilă.

Punctul de vedere al Comisiei a fost susținut de președintele Asociației “Inițiativa pentru Justiție”, fără ca cineva să fi părut a observa conflictul de interese în care se găsește. În opinia sa, Secția Specială afectează îndeplinirea obiectivelor asumate de România în construcția statului de drept prin modul de organizare (?) și lipsa resurselor umane şi materiale. „Pentru buna funcționare a instituției este necesar un nivel foarte ridicat de expertiză care nu este încă asigurat.” Dacă acest criteriu s-ar aplica procuraturii în ansamblul său, ar trebui desființate și Parchetele generale.   

Avocatul Radu Chiriță a reiterat opinia trimisă CJUE în 2019 de președintele de atunci al CSM, Lia Savonea, potrivit căreia “înființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție constituie o garanție legală a principiului independenței justiției în general şi a independenței judecătorului în special”.

Intervenția celor patru state membre UE care, cu complicitatea MAE român, s-au înghesuit să susțină limitarea suveranității României dincolo de orice praguri acceptate pentru ele însele, nu a mai fost necesară cu privire la SIIJ. De vreme ce toate recomandările Comisiei europene incluse în rapoartele MCV sunt obligatorii pentru Parlamentul român, legea prin care acesta a creat SIIJ trebuie abrogată. Bine că nu s-a cerut ca abrogarea să fie dispusă direct de CJUE, sau ca raportul MCV să țină li loc de abrogare.