Desacralizarea agorei improvizate

Rar mi-a fost dat, şi poate doar cu cărţi-fenomen, să constat atâta pasiune pentru o carte. Înainte de a o citi, văzusem „Facebook. Fabrica de narcisism”, în mâinile pasagerilor, români, evident, din varii avioane: Milano-Bucureşti, Bucureşti-Paris, Frankfurt-Paris… Cam peste tot, mai puţin în metroul parizian. Ba nu, mint, pe acolo am plimbat-o eu, citind-o cu pixul în mână, adăugând exclamaţii şi îndoind colţuri de foi: citit compulsiv se cheamă. Normal, pe undeva, căci cartea lui Teodor Baconschi stârneşte, zgândăre, jenează pe alocuri („cetăţenia digitală este masturbatorie”, scrie el la pagina 108)  şi spune lucrurilor pe nume cu furia unui autor care ştie pertinent că are dreptate, deşi, practic, nimeni nu o va recunoaşte direct. Exceptând iniţiaţii, „nu este soarta profeţilor să fie neglijaţi, răstălmăciţi, ridiculizaţi”, se întreabă autorul (p. 97). Vox clamantis in deserto…

Ei bine, deşi cronicile apărute până în prezent respiră o captatio benevolentiae evidentă, convingerea mea este că volumul, asemeni adevărului, a deranjat. El ar putea începe, şi ar putea fi rezumat, de un critic extrem de leneş, dar dornic de a păstra detaliul şi cezura, undeva la pagina 51, astfel: „în 25 de ani postcomunişti nu am reuşit să conturăm o agora demnă de acest nume”. Din complăcere, probabil, din ura manifestă pe care, ca naţie, o avem faţă de tot ceea ce implică un minim angajament şi investiţie, personale, în primul rând, naţionale şi europene, ulterior, am reuşit ceea ce de regulă implică un minim de efort existenţial: am reuşit, fără efort, să nu reuşim.

Despre aceasta vorbeşte cartea lui Teodor Baconschi, despre nereuşita unui demers esenţial în procesul democratic al unui popor, dar şi despre felul în care o întreagă naţie a reuşit să îmbrăţişeze o nouă religie: Facebook. Cuvintele utilizate sunt… dezarmante. Desacralizare, detabuizare, toate conţin particula „de” şi toate descriu starea lucrurilor: de la „poiana lui Iocan”, a lui Marin Preda, care reprezenta spaţiul sacru unde bărbaţii se conectau intrinsec şi oareşcum universal la „lumea aceea mai mare, nevăzută”, s-a trecut direct la o „băncuţă digitală” (p. 53) în care ciclul diurn-nocturn se estompează, în care devenim cu toţii atribute ale unei „mari trăncăneli digitale”. Luând la rând doar titlurile capitolelor care alcătuiesc cele 173 de pagini avem descrierea succintă a acestei mari pierderi de vreme, atât de necesare totuşi, căci, dincolo de efemerul şi vanitatea ei, ea rămâne totuşi un mijloc de comunicare şi chiar de culturalizare (Teodor Baconschi subliniază şi această calitate preţioasă, la un moment dat, dar doar în condiţiile în care mijloacele ei de funcţionale, manualul digital, este folosit cu parcimonie şi bun simţ – p. 87). Deci, marea agoră improvizată, acceptată şi însuşită, ca de obicei în istoria poporului român, prin mijloacele atât de deficiente ale calcului, ale copierii, ale fondului fără formă (oare reuşita nu înseamnă oare pe undeva că ni s-a şi potrivit pe undeva, la fix?) este o lume a „falselor identităţi”,  în care asistăm la „fragmentarea discursului”, la „iluzia autorităţii”, la o falsă şi imperfectă „alfabetizare informatică”, la „un nou mod de transmitere a cunoaşterii”, ne-elegant, deci „în pielea goală”. Concluzia este şi ea, redusă la o frază: este necesară „reasumarea civilizaţiei occidentale”, printr-o întoarcere la surse, la adevăratele valori, la roua de pe firul ierbii, la „dimineaţa inexplicabilă”. Măcar din când în când, ca pauză de respiraţie, cum ar spune Nichita Stănescu.

Evident, trecerea spre noua paradigmă/spălare de creier se face „în numele libertăţii”, crede Teodor Baconschi, teolog, fost ambasador la Vatican. „Omul european, format în cultura creştină, [este tentat] să cucerească noi teritorii (fizice, mentale, imaginare) în numele libertăţii” (p. 8). Justificarea există deci, însă „lumea Internetului, completată prin New Media – noile forme de jurnalism”, pe care autorul le numeşte „vehicule de ubicuizare”, „constituie un cadru de viaţă socială” pentru care „ne lipseşte perioada de probă”. De aceea pendulăm între „sacralizare [a reţelelor sociale] şi desacralizare” [ultima însuşind-o ca mod de viaţă sine qua non – hrană fizică şi spirituală ridicată la rangul de adicţie –, de aceea „ilustrăm un caz tipic de modernizare fără modernitate”. Încă o dată, teoria formelor fără fond, a lui Titu Maiorescu. Mai mult, „fluxul FB se aruncă asupra noastră cu maiestatea nemiloasă a unui tsunami”, crede Teodor Baconschi, iar noi, indiferenţi la orice posibilă „poliţie virtuală”, ne „pseudopromovăm social”.

Evident, la acest fenomen nu putea să rămână indiferent noul tip de arivist politic, iar din acest punct de vedere portretul pe care i-l face, la pagina 58, este demn de orice altă descriere făcută cândva de un I. L. Caragiale. Autorul nu numeşte această agoră artificială, surogat, ca fiind improvizată, dar remarcă „efectele ei”, atunci când nu este utilizată inteligent: „agora digitală poate duce la pierderea stimei de sine”, şi poate că aşa ar putea fi catalogate, ca paşi înapoi în faţa unui legitim instinct al prezenţei pericolului, aceste gesturi din ce în ce mai dese, de dezertare a FB. Pentru un timp.

Dezintoxicarea, din nou un cuvânt compus, precedat de un „de”, desanctificarea clipei, dezertarea de imagine, demistificarea, derealizarea, sunt greu de obţinut, pentru că (şi aici autorul oferă o justificare logică a acestei îndrăgostiri subite şi demente de pagina FB) „omul postmodern preferă virtualul pentru că realul este sursa angoaselor etern umane pe care speră să le abolească” (p. 140). Însă „desacralizarea imperiului ghilimelelor”, cum numeşte Baconschi acest imaginar, este necesară, ca şi detabuizare, pentru a ne permite întoarcerea la lumea cuvintelor sacralizate, a celor nespuse şi de nespus. La magie.

În final, cartea lui Teodor Baconschi are mai multe chei de lectură. Eu am primit-o pe cea care o cred de fapt fundamentală: pledoaria pentru întoarcerea la noi înşine, la trecerea prin FB ca experienţă – necesară – a unei anumite cunoaşteri tainice. El o numeşte „etica autolimitării”. Iar eu remarc foarte interesantul capitol final, despre reasumarea civilizaţiei occidentale, o pledoarie pentru o altă Europă şi un alt imaginar, cel în care adevărata credinţă s-ar traduce prin aderarea la valorile creştin-occidentale, acum în cădere liberă în faţa „credinţelor tari”, a se înţelege Islamul. Credinţe tari care au făcut din reţelele sociale şi din New Media o armă. Dar aceasta este o altă discuţie.

Teodor Baconschi, « Facebook. Fabrica de narcisism ». Editura Humanitas, 2015.